Luna plină

Natura care aș vrea să rămana veșnică vie

Port în mine ziua  cand mă plimbam

Cu tine natură,

Cu  vorbe dulci ne răsfățam

Ne intersectam des sub bătranul castan 

Soarele ne privea și ne zambea

Iar luna își varsă privirea spre noi

Soarele și luna se îmbrățișau amandoi

Formă de salut ca doi prieteni astrali

Ca niște aștri care des ne vizitau 

Și ne vegheau nopțile întunecate

Cu un cer pustiu acoperit cu lacrimi.

Lacrima vieții se topea ca un nor fără pereche

Lumina vie ne încălzea ca o scanteie de fericire

din inima ta.

Cu pași fini se apropie toamna

Nedorită de vara lungă

Vara,lacomă de secetă și arșită

Canicula își schimbă traiectoria

Scad gradele temperaturii,cand,

Sună clopotul toamnei

Cu gust de struguri dulci.

Mi-e dor să văd stejarul întinerind

Ascunsă-i tinerețea după frunze

Mi-e dor să ascult ciripitul păsărilor

Cand păsările se duc pe rand

din frunziș în pieziș

Mi-e dor să văd iarba grasă și verde

Neatinsă de prima brumă de noiembrie

Cate fire de iarbă își schimbă culoarea

Atatea frunze cad pe pămant.

Frunze ce mor în delir

Foșnesc adormite călcate de vant

Mi-e dor să văd pădurea verde și deasă

Acum e rece de vant,ofilită de frunze

și rumenă de toamnă.

Frunzișul e scuturat de o negură neagră

Atinsă de cer și pămant.

Trupuri firave ce mor pe pămant

Se așterne o verdeață albăstrie

Viața e albăstrie cand,

eroi nu mai sunt eroi

si lumea e plină de pustiu

în cuvinte ce mor strivite

la presiunea unor minți confuze.

Luna e albăstrie,

cand lupii stau de veghe la capătul ei,

și iși strigă durerea.

Steagurile s-au albăstrit cand aud cel mai îndepărtat sunet de pace.

Frunzele s-au albăstrit de atata plans și suspin,

într-o lume privată de plăcerea,

de a iubi.

Voci părăsite în foamea cuvintelor

Scot cuvinte din glasul cărților

Ascult refrene din foșnetul frunzelor

Chipul anotimpului este un stup vesel de albine

Din buze de miere

Crește zambetul

Lacrimi de viespi,inimi de vipere

Curg pe trupul anotimpului

Strivesc sufletul naturii

Cu lacrimi de piatră

Frunzele plang în suspin,

par moarte, dar trăiesc

în delirul lor, ucise de vant

Suflete colorate cu sange de scorpion

Cuosc frica pădurii

Explorez teama ierbii

Răman cu spaima pe o creangă vie

ce respiră aer și pămant.

La capatul pietrei funebre

Stă scris numele marilor poeți,scriitori

Cu litere ce mai respiră viață.

E cald și m-am întins la umbra

copacului ce l-am sădit cândva,

Și care acum drept mulțumire,

mă protejează cu coroana sa.

O nucă în pământ am îngropat,

pe când eram copil în sat,

Și mai apoi vlăstarul l-am îngrijit

și, rădăcina cu apă i-am udat.

Ușor, ușor câte o frunza a crescut,

pe rămurelele plăpânde,

Iar peste ani la cer s-a înălțat, iar

eu având unde m-ascunde.

Ascunzătoarea era să fug de

mama, că multe ghidușii făceam,

Și doar acolo sus printre ramuri,

de mătura si furia ei scăpam.

Aminte îmi aduc cum mă chema

să merg cu vaca,

Și pentru împăcare, voie îmi dădea

 să mă plimb cu barca.

O mică urecheala tot căpătam,

când jos cu frică coboram,

Dar asta era o dojeneală, venită

de la mama pe care-o adoram.

Toate astea mi-au venit în minte,

stând pe iarba verde de acasă,

Nu mai sunt copilul cu năzbâtii și,

nici mama măturând în casă.

Vreau o vorbă nucului să-i spun,

dar nu m-aude,

E bătrân cu ramul rupt, fructele

să-i gust nu pot că-s crude.

Mă ridic când soarele se duce să-si

îmbrățișeze luna,

Iar pe stâlpii din comună, primăria

a aprins lumina.

.........................................................

Mult îmi place să mă întorc în

satul cu copilăria mea,

C-aici eu m-am născut, crescut și

am plecat să-mi caut...fericirea!

În parcul meu mă-ntorc mereu,

Să vizitez fantasme vechi.

Crescând, îmi este tot mai greu

Să văd un sens.

În jocul meu mă rătăcesc

Prin umbre reci și seri târzii.

Un gând încerc să-l limpezesc,

Dar cade-n vid.

Și timpul cel nepăsător,

Ascunde tot ce-am vrut să țin.

Din leagăne mai vine-n zbor

Un strigăt de copil.

În parcul meu revin mereu,

Să caut drumuri ce-au apus.

Dar fiecare colț discret

E prea îngust.

Și totuși vin, căci doar aici

Mai simt ce-a fost cândva demult:

Un vis fragil, crescut din mici...

Copilării.

Se mai întâmplă uneori eșecuri

De calendar și uneori de vreme,

Mai calcă toamna elegant pe becuri,

Venind târziu, murind apoi devreme.

Se mai întâmplă să nu vrea să vină 

Să-nlocuiască vara dictatoare,

E toamna puturoasă și meschină,

Apare greu și-apoi tot greu dispare.

Întârzie nemotivat și tace,

Se pierde printre versurile verii

În dolce far niente și îi place 

Să scrie rime în parfumul serii.

Nu vine sau încearcă să rămână 

Melancolic pierde-vară mai mult timp,

E felul ei de a-și intra în mână 

Să fie-un bun poet, nu anotimp.

refăcut puzzle-ul:

 luna din nou printre pini-

dispărând ușor

dincolo de poartă

M: "ceață subțire,

 prin stufărișul uscat,

răsună un clopot."

un pui de lăstun

încească să zboare.

M: "crenguțe tresar;

în vântul fără miros,

zori întredeschiși"

ca o aducere aminte,

zămbetul tău.

M: "sub salcia pletoasă

banca

scârțâie-n tăcere"

doruri sunt duse de briză

hăt departe.

M: " pietre netede

ascund șoaptele ploii-

rădăcini întinse"

spre tâlcuiri de tainice

vise

 M: "noaptea se lasă,

peste veacuri;

un drum lin spre alte lumi"

e cutreierat de

îndrăzneți pelerini.

Ce bucurie în suflet s-a sălășluit

Și întreaga-mi ființă s-a învăluit,

Cu zile-nsorite din octombrie

Și apoi dăruite și lui noiembrie.

În zile mirifice de toamnă târzie,

Natura îmbracă haina cărămizie.

Pe alei se aud, feeric, foșnind pașii

Și pe râuri repezi vâslind plutașii.

În pădurile dese, copacii dezgoliți

De vântul puternic ce-i vor ciufuliți,

Păsările se cuibăresc în scorburi

Unde și-au construit calde cuiburi.

În vizuini, animalele se adăpostesc

Și toate ființele iarna o prevestesc.

În fiecare an, așa pățește noiembrie

Nevoit să dea "simbrie" lui decembrie.