Un joc

Cand ochii mari, odata luminosi ajung in lacrimi sa se-nece

Si-n loc de bine-i face rau,

Ar trebui sa plece!

Cand zambetul frumos si cald devine trist si rece,

Cand totu-i gri si-ntunecat,

Ar trebui sa plece!

Cand discutii simple de-alta data acum stau sa disece

Si-n vorbele lui nu mai crede,

Ar trebui sa plece!

Cand sufletul ei indoit vrea timp sa se vindece

Si el n-o lasa, egoist,

Ar trebui sa plece!

Cand dragostea ce tu i-o porti doar frica ti-o intrece,

N-o distruge, salveaz-o!, inca poti!

Ce gest mai nobil poti sa faci decat s-o lasi sa plece?

Cand viata perfecta nu-i ceea ce pare

Si simpla existenta e pusa la grea incercare,

Regretele zilei noaptea asteapta,

Intunericul sa acopere o existenta nedreapta.

Caci noaptea era plina de vise-nghetate,

Menite sa umple adanca pustietate.

Acum se-aud in soapta rugaciuni disperate,

Sa treaca iubirea, sa se vindece toate!

Sa treaca iubirea si durerea din glas,

Caci fara iubire nimic n-a ramas.

Ramane speranta ca si durerea dispare,

Ca-l doare si-n vise, ca nu te mai are.

Un an de restrictii sufletesti aproape a trecut,

Supusi am privit doar in gand si pe fereastra

Ne e dor de noi, de tot ce am avut,

Ne e dor de insasi viata noastra

S-au terminat si clipele putine din universul nostru inventat

Dar beti de dor si-n propria trufie

Credeam ca timpul ramane inghetat

Si noi le-am fi trait o vesnicie

Nu plange, nimic nu s-a pierdut

Chiar de nu mai avem nimic, nici locurile, nici timpul

Orice final e doar un inceput

Am devenit iubire pur si simplu

Desi pe veci straini, vom fi impreuna

Desi se ineca iubirea in ranchiuna

Te iubesc de la distanta, poate chiar din trupul tau

Te iubesc in ciuda tuturor parerilor de rau

De azi sa nu te mai gandesti la mine

De tot ce ti-am adus rau sa te scuturi

Ai doua vieti, ai doua inceputuri

A ta si cea ce creste-n tine.

Sa-ti fie toata viata luminoasa

Sa fii iubita cum alta n-o sa fie

Sa ai cea mai frumoasa fata

Sa-ti umple lunga viata de mandrie

N-am sa-ti cer sa ma dai uitarii

Nici eu nimic nu am uitat

In ciuda amaraciunii si durerii

Te prefer asa cum s-a-ntamplat

Cand imi va fi greu tu-mi vei fi alaturi

E simplu, doar ma voi gandi la tine

Pentru moment durerea sa-mi inlaturi…

Adio scumpa mea, ramai cu bine!

Erai speranță, ca o floare înflorită,

Si ne iubeam cum nici n-aș fi visat,

Dar tu, încet, de lupte istovită,

Te-ai schimbat, iubito, și-ai plecat.

Erai luminǎ-n visul meu din noapte,

Cu râsul tău, cu ochii tǎi senini,

Acum eşti umbrǎ-n ale mele șoapte,

Strǎinǎ mie, printre alți strǎini.

Încet, ai devenit altcineva,

Aceeași, insǎ de nerecunoscut,

Dar înăuntrul meu ești incǎ ea,

Fata pe care o iubesc de la-nceput.

În amintiri trǎieşti, înveşnicitǎ,

Acolo eşti mereu așa cum te-am iubit,

Nu am regrete, nici imaginea ștribitǎ,

Cǎci tu, cea veche, tu nu ai murit.

Sǎ ai drum lin, cale bǎtutǎ,

Ai plecat fǎrǎ sǎ priveşti-napoi,

Ce-a mai rǎmas acum chiar te ajutǎ,

Cǎci viața noastrǎ s-a împǎrțit la doi.

Iar eu rǎmân, la fel ca altǎ datǎ,

Singur, în întuneric şi-n declin,

Dar nu demult eu am iubit o fatǎ,

Şi gândul ei mǎ-ncarcǎ de senin.

Ceasul ticăie mereu 

Și-mi amintesc cu mare jale 

Îmi amintesc de chipul tău 

De mă clatin pe picioare 

Cât de dragă tu mi erai 

Ne priveam noi în tăcere 

Cu frumusețea mă mirai 

Mă iubeai doar din plăcere 

Anii in șir au tot trecut 

Însă eu nu te-am uitat 

De mult nu ne-am mai văzut 

Dar într-una te-am visat 

    Opreşte, nici un pas mai departe !!!
    Degeaba cauţi în câmpiile arse,
    Soare topit pe cerul gelos,
    Drum de piatră-n vânturi ros...
    
    Degeaba tulburi mări adânci,
    În van cauţi printre stânci,
    Căci nimic nu-i de găsit,
    Decât vântul chinuit...
    
    Nici un pas, nici o secundă,
    Vremea ta, s-a scurs fecundă,
    N-ai să-mi tulburi tu acuma,
    Strălucind rotundă luna...
    
    În van aceste lacrimi inutile,
    Care-au fost cândva fertile,
    Rouă-n trandafiri cântând,
    Soare-n cioburi lunecând...

Îți spun ca esti îndeajuns pentru mine

Pe malul lacului ce se golește în neștire

Șoapte suave se disting din departare

Curenții de aer conferă formă apei

Ne uitam și noi în balta de cer

Seninul dintre nori sclipește 

Precum soarele creează raze de speranță

Așa amandoi ne îmbrățișăm

Ne încălzim cu trupurile de țărână

Ne răcim atunci când bate vântul

O singură lacrimă e necesară

Să știu că vrei să vezi viitorul

Îți spun ca vei avea ce îți dorești

Iar tu vrei doar fericire 

Atunci pe loc buzele s-au atins

Ochi ne priveau din departare

Simțeam momentul ca niciodată

Amintirile rămân, mă fac sa plâng

Ochii, sentimentul nu se uită

Stau plângâd lânga mormânt.

Te chem în șoaptă 

Doar tu să auzi 

Te rog să mă privesti

Cu ochii tăi blânzi 

Lacrima din gene

E un răsărit ,

E un „te iubesc”

Însă nerostit .

Aprinde-n jur făclii

Cât suntem încă vii .

Am tendința să iubesc în semne de exclamare. Atunci când simt că ceva mă apasă, pun semnul exclamării la finalul emoției sperând să sperii gravitatea ei cu altă gravitate.

În teorie se spune că dacă nu ai nimic bun de spus, să taci… dar tot în teorie se spune că inversul cuvântului depresie este expresie. Și atunci ca să respecți ambele teorii iei din prima teorie partea cu “nimic bun de spus” si din a doua partea cu “expresie”

și iese ceva ce nu ar trebui spus, dar care are nevoie să existe în cuvinte concrete.

Poate pentru că tăcerea doare când se tace . Se construiește singură din durere, se așază în cele mai întunecate colțuri și începe să vorbească când prinde ocazia. Iar când în sfârșit prinde glas, cuvintele nu mai ies ordonate, ies obosite, frânte, uneori prea dure. Nu pentru că așa vrei, ci pentru că așa știe tăcerea care a tăcut prea mult să vorbească.

Tăcerea care nu a fost întrebată niciodată ce o face să tacă atât este catalogată ca fiind rea și niciodată ca durere. Poate de aceea ne grăbim și judecăm oamenii atât de ușor după felul în care izbucnesc și nu după felul în care au rezistat până să izbucnească. Astfel se naște un poem ce se vrea a fi întreg, dar de fapt ai văzut și tu, iese un dezastru.

Eu nu pot să înțeleg multe din câte se întâmplă în lume, nu pot să înțeleg de exemplu cum unii spun că animalele nu au suflet doar pentru că nu știu să vorbească… nu știu cum unii își înving frica si învață să piloteze avioane… cum unii încearcă să cucearească Everestul știind că a omorât atâtea persoane… cum te-am lăsat singură crezând că nu vrei să vorbești cu mine pentru că pentru tine (știu că o să sune dramatic) sunt o povară.

dar știi ce știu să fac?

Știu să îți scriu scrisori bune de dragoste, știu să îți scriu poezii în care fiecare cuvânt se luptă să rămână cât mai mult pe buze la tine, știu să fac rime în gândul meu înșiruind lângă numele tău unele dintre cele mai frumoase cuvinte, știu și să accept că locuiești în interiorul meu mai mult decât oricine, mai mult decât mine.

Sper că știi că nu sunt un om rău și nici nu consider ca tu ești sau ai fost. Nu am vrut niciodată să te rănesc, dar dacă am făcut-o (și știu că am făcut-o)… îmi pare așa de rău. Îmi pare rău că în loc să am grijă de inima ta, au existat momente în care am apăsat exact acolo unde te durea.  Îmi pare rău că am devenit omul care te-a făcut să suferi. Că poate te-am făcut să te simți neînțeleasă, singură și vinovată. Dacă aș putea aș lua toate astea înapoi instantaneu.

Singurul lucru pe care nu-l retrag totuși…

Orgoliul tău e un pic mai mare decât al meu 😉

Te iubesc sufletul sufletului meu.

O să te-aștept în gânduri ce la răsărit apun

O să mă pierd în vise risipite ca un fum,

Nu-ți voi mai spune cât de mult te sper

Să te întorci...o clipă... îmbrățișați sub același cer...

O să te-aștept în nopțile pline de dor

Și-o să te port tainic în al viselor decor

Chiar de viața doar ne îndepărtează pasul

Măcar o dată și pentru noi, aș vrea... să bată ceasul...

O să te-aștept, deși mă mint că nu îmi pasă,

Inima îmi poartă o ultimă speranță rătăcită.... trează,

Că prin gând într-o zi, o să-ți trec și-o să-ți amintești 

Cât de dragă ți-am fost... cât de drag, încă îmi ești....

Poate-ntr-o bună zi îți vei aminti, poate vei sti,

Cum în tăcerea nopții te mai aștept să vii

Că dorul ce ți-l port, oricât de mult l-as frânge 

De la un timp doar al tău nume, îl știe... a plânge...

O să te-aștept cu dor nemărginit de a ta privire

Amintindu-mi cum o făceai pe-a mea să sclipească 

De câte ori se întâmpla să ne-ntâlnim și simțeam 

Cum în șoaptă îți spuneai.. "ca o păpușă este de frumoasă!"

Și ieri și azi te-am așteptat, tăcută...tristă 

Te-am așteptat s-apari aievea unui vis

Ca și când, în astă lume o speranță mai există,

Să ne mai fim, cum altă dată... ai promis...