Noi

Privește către inimă,

Privește -n veșnicie,

Privește către cer

Fiindcă asta-ti cer.

Călător ce ești

Tu, în astă vreme;

Gândește -te la moarte

Chiar în astă clipă.

Sămânță ce rodești

Pentru Dumnezeu.

Copii ce dăruiești

Bucurându-se El.

Să dai Domnului slavă

Pentru tot ce-ți dăruiește

Chiar de pe acum

Până la sfârșitu vieți.

Spune-mi iubita mea
Cum ai vrea să mă usuce,
ani lumină 
de vuiete și ploi?
Cum ai vrea să mă spele,
deșerturile
stăpâne pe-al meu trup?
Iubit-o, tu doar spune-mi cum
și ia-mă și mă udă
și-apoi,
ia-mă-n al tău sân,
iubit-o...

În ziua unei februarii atât de friguroase...

Încât îi era greu frigului să nu îți intre în oase...

Între o mare de crizanteme, 

În mijlocul tuturor, indiferent de vreme, 

O mică tulpină care de când se stabilise, 

Stătea nemișcată, cu florile închise.

Ascunsă de lume ca o stea de dimineață, 

Iar la atingere, rece ca de gheață.

Un violet puternic și închis o cuprindea, 

Ca nimeni să nu o poată vedea.

Nu o mai observase nimeni înflorind.

Dar dorind grația ei să surprind, 

În genunchi rapid m-am pus, 

Și din greșeală la întuneric locul ei l-am expus.

Chiar atunci, de nicăieri, 

Din pricina acestei apropieri, 

Înflorește chiar în fața mea un mu-gur.

Galben în mijloc și violet împre-jur.

Cea mai frumoasă floare, 

De cea mai extraordinară culoare, 

De decenii nemaivăzută de popoare, 

Singură în lume, uitată chiar și de soare.

Dar nu vreau a te îngrijora...

Secretul tău nu am să divulg...

Și nu aș putea eu vreodată să te smulg, 

Din pământul tău, din casa ta.

Eu pur și simplu am crezut că poate, 

Ți-as putea iubii toate petalele și toate florile, 

Dar cum aș putea? Să îți ignor erorile?

Când tu nu ți-ai înfipt adânc rădăcinile, 

Și nu ți-ai crescut toate tulipinile...

...O să îți iau doar câteva fructe, din cele cultivate.

Le-am ridicat și din ele am mușcat, 

Un gust dulceag mi-a amintit de tot felul de momente...

Și o senzație de neexplicat m-a atacat, 

La nivel elementar, un quasar, de emoții și sentimente.

Starea nu mi-a stat pe loc, pupilele mi s-au dilatat, 

O clipă mai târziu, de lume am uitat.

La floarea mea frumoasă am revenit...

Am văzut ceva așa de nemaipomenit, 

Nu eram sigur dacă nu înebuneam...

Un zâmbet de la o femeie care parcă știa că veneam...

M-a luat de braț și încet vals am dansat.

Xenophil cum sunt, în brațele ei m-am lăsat.

Avea o rochie purpurie și ochii îi sclipeau de bucurie, 

Nu mai putea singurătatea pe ea a o descrie...

Tot am încercat să o întreb cum o cheamă.

Inima mea a început să geamă...

Când mi-a spus că mă iubește, 

Și că din pricina mea, ea trăiește, 

A găsit unde să se împlinească, 

Unde să se stabilească, 

Și cum noua viață să își pornească.

Îi pare rău totuși că din pricina ei, 

Eu mult nu am și viața am să mi-o închei...

Inima rapid a început să îmi bată, 

Ea la mine s-a uitat, cu o expresie întristată

„Totul va fi okay, Andrei.”

Mă apucă de gât și îmi oferă un ultim sărut...

Pe jos am căzut după ce să respir nu am mai putut.

Am prins în gândurile mele

Frumosu-ți chip de înger nepământean,

Purtându-ți sacru ca-ntr-un templu,

Imaginea surâsului copilăresc și diafan,

Dorind să te iubesc șoptit sau poate altfel,

Nici eu neștiind cum să o fac...

Dar sigur voi găsi o cale,

Să te cuprind în veșnicia fericită,

Chiar dacă sunt biet muritor,

Și nu sunt Zeu....

Există dragoste, există Dumnezeu,

Exiști doar tu în gândul meu!

Iubito,ești buchetul gândurilor mele,

Și fiecare gând este o floare

Ce-ți poartă chipul și parfumul,

Aroma ta este sfințită în lumină,

Și-i răspândită la răsărit sau asfințit,

Știu asta când te țin de mână,

Dar și atunci când te sărut!

(15 mai 2024 Vasilica dragostea mea)

Doar nopțile cu vraja lor

Mă potolesc când ard de dor

Te caut dragul meu mereu

Prin toți ce-mi ies în cale.

Adesea în loc m-am oprit

Mi se părea că undeva 

Eu  te-am zărit.

Cu universul nostru strâmt și efemer

Se vor ciocni din întâmplare universuri

Din coliziune luminând strălucitor

Ori implozând ne vom topi în triste versuri

Spre imposibil strămutați ne-om prăvăli

Goliți de noi trăim pierduți într-o absență

Sau ne trezim din abdicare în roboți

Ștergând memorii fumegând convalescență

Rămânem singuri chimizând univalent

Tot căutând întâmplătoare congruență

Ne-aleargă zilele scăzându-le prezent

Imensul surd cioplind în suflete carență

De nu putem a ne desprinde vom pieri

Evaporându-ne imaterial în aparență

Întâmplător, sau poate nu, rămânem vii

Doar dacă poate universul o clemență

Daca sorta a vrut asa  sa ma pierd in lipsa ta 

sa incerc sa ma tin de mine ca pot mai mult ca si ori cine ! 

as putea dar nu am de ce cand pentru mine nici sorele nu mai arde 

tot ce arde acum este sufletul meu care plinge pentru ca nu stie de ce eu 

traiesc aici si acum plina de frici si tu nu esti aici sa ma ridici 

inca nu stiu de ce eu sau mai bine zi de ce tu ;de ce tu ai disparut 

as fi vrut sa pierd ori ce pe lume asta mai putin pe tine frate ......

(publicat de ana maria stoica fata pierduta)

Roz culoarea fericirii,
Este clar si a iubirii,

Cu totii o privim mereu,
este ca si un fel de zeu,

Rozu' este expresiv,

Ca si cum ai fii in vis.

Citesc de-ale lui Cărtărescu

Lângă biserica adormirii maici domnului

Absorb sângele vărsat pe foaie

Sânge stins, sânge aprins

Oamenii vin, se uita și trec mai departe

Oh, cu toții atât de trecători

Doar unii stau, luptându-se cu timpul

Suflete răzvrătite

Iar eu

Țigareta înecându-mi plămânii

Chopin înecându-mi urechile

Iar el

Înecându-mi mintea

Înecându-mi inima

de S-L Macavei

De când lumea și pământu'

Există un fel de om

Cu care-n viață vreau să dorm

Și-n moarte să-mpart mormântu'. 

Există mai mulți de fapt, 

Da' numa' unu-i pentru mine 

Când totu-i rău și nu știu bine

Ce mi se-ntâmplă exact. 

Ceva îmi spune că-ntr-o zi

Când soarele n-o să apună 

Și n-o să fie-n noapte lună 

Ea lângă mine tot va fi... 

Dar dacă acel ceva mă minte 

C-o îndârjire amăgitoare

Fără motiv, din intamplare

Doar ca să aflu cum se simte? 

Atunci aș ști că-n disperare

Cu forța nu se face zi

Și-oricât aș vrea tot nu va fi 

Cum mi-am dorit așa de tare. 

Ziua-ntr-un vis, noaptea-n coșmar 

Îmi transformă* absența-i gândul... 

Mi-aștept cu nerăbdare rândul

S-o mai privesc din mers măcar... 

(*transformă - perfect simplu, adică accent pe "ă" )

Doamne, sunt un adânc al neputinței,

Un întuneric umbrit de întuneric,

O lipsă aridă de ploaie,

O noapte fară stele,

Un mister fără de lună.

De o veșnicie îmi scriu tristețea pe ape adânci și pustii de lacuri,

Doamne, sunt un Adam izgonit,

Tăcut și uitat în urmă.

Voi coborâ mereu mereu spre abis?

Sau suflarea Ta va sufla din nou viata și lumina în nările mele,

Aprinzând în inima mea lumina învierii,

Pălpâind în tăcere?

Sau nu...

Cred că toate câte sunt

Vor dăinui înainte și după ce eu

Nu voi mai fi decât o bucată de gând,

O filă îngălbenită în memoria colectivă.

Cred că trecerea mea prin lume

Va lăsa anume

O urmă de cerneală neagră

Pe colile albe a părului alb.