Iubirea-unește!

Încă mai tresar și acum

Când pasu-ți măsurat  pe drum 

Se abate iar pe strada mea.

Te vei opri  oare?

Mă întreb în gând ,cu inima îndoită. 

Și atâtea  nopți fără de somm

Și atâtea lacrimi grele .

Îmi pare rău că te-am respins 

Când inima -mi te cere.

Prietenii mei s-au risipit prin lume,

Mai știu câte ceva, și-i țin lângă mine,

Aduc trecutul ceva mai aproape

Mă fură gândul, ca valul pe ape...

Nu aveți cum ști, cât de des vă pomenesc,

Acel trecut, cu voi alături mi-l doresc,

Zilele posace, le pot trimite, undeva 

Nu cred că le mai dorește cineva.

Pot să vă chem, oare fac bine?

 Atâtea rele noi, se bulucesc în lume,

Veniți, dragii mei, pe meleagurile noastre

Veniți din risipire, la casele voastre.

       Copil fiind,m-am bucurat mereu,

De ploaie, de soare, de furtună

Prin toate am trecut, cu fluierul la gură,

Mioarele pe coasă, doina-mi asculta,

Plângea poiana, când doina mea plângea.

Și am plâns la greu,

Și am râs la voie bună.

Am înoptat la stâni,

Vrăjit de basme vechi,

Și am adormit pe palele de fân,

Eram doar eu, cel fără de stăpân.

Mi-am potolit setea, cu apă la izvor,

Cu rouă m-am spălat și m-am uscat la soare,

Aevea prin toate am trecut

Copilăria mea frumoasă, regret că te-am pierdut....

     Nu te-am văzut de multă vreme,

Dar nu te-am uitat, nu te teme

Nu știu dacă îți lipsesc....

Dar tu, cu nopțile tale, e tot ce îmi doresc.

Doar cerul cu stele, plimbările în doi,

Când eram fericiți amândoi,

Știam ce viitor în minte-ți plănuiai

Închideai ochii și fericită-l vedeai.

Ce s-a întâmplat cu tine, nu m-ai lămurit,

Doar vestea ce am primit, ce grav m-a rănit,

Iubirea mea, ce înflorea tot mai curată

Ai aruncat-o ca pe haină prea purtată.

Dacă te-ai rătăcit pe alte căi, 

Sau să mergem alături, nu mai vrei

Dacă mă prețuești așa cum sunt eu

Îți spun sincer și curat: te voi iubi mereu.

Z ic , și-i bine așa, să ne clădim o casă 

Să ne facem traiul și viața frumoasă,

Iubirea, e cea care aduce fericirea 

Viața asta scurtă își merită menirea... 

Ce vă spun acum pare o poveste, dar eu am fost martor la ea.

Personajul principal era chiar prietena mea. Ne-am cunoscut la facultate.

Ana era îndrăgostită lulea de cine? nu merita. Fiu de milionar, făcea risipă 

de bani, ce o fi văzut Ana la el? Că avea un palat,nu casă, cu mașină așa 

bengoasă? Că i se deschideau uș, când auzeau cum îl cheamă,și a cui 

odraslă este?

     Poate Ana era flămândă, a crezut că norocul a dat peste ea? În doi ani de 

     bogăție, aparent, ea nu avea nimic. Prin ce a trecut, lăsăm deoparte , 

ne va povesti chiar ea, însă Ana a fugit în lume, să nu mai fie găsită.

Și-a găsit liniștea într-o cabană în pădurea vecină cu mica fermă a lui Alex

fiu de țăran.Prin muncă a devenit omul cel mai iubit, era respectos, manierat, 

și în ferma lui se muncea cu suflet 

    Ana îmi povestește acum : parcă am fost legată la ochi, acum simt că iubesc

și ce înseamnă iubirea, ea aduce fericirea, mă simt bine aici, cred că aici e 

locul meu.Viața de oraș nu-mi place. Când merg pe drum toți oamenii mă 

salută, schimbăm o vorbă , că așa este la sat.

               - continuare-

       Poate că tata nu a fost  dragostea adevărată  a mamei,poate că

nu el trebuia să fie alesul ei.Frumusețea  mamei era umbrită  de o  trIs-

tețe  ușor vualată,iar după moartea lor aș fi putut să întreb, dar pe cine

Bunicilor  li s-a rupt  firul vieții în mod  neașteptat și brutal. După moartea

mamei, ei  umblau cerniți prin casă,cu gândurile cufundate în durere și

grija pentru viitorul meu.Câte vise și câte speranțe s-au stins odată cu moa-

tea părinților mei în acel accident tragic!Tragedia a fost resimțită profund de

bunicii mei, care știau că rămân singură pe lume,fără alte rude apropiate din

partea tatălui meu.

           Dimineața ce a răsărit pentru mine părea frumoasă ,dar s-a sfârșit într-un

mare necaz.Atunci eu nu cunoșteam frământările lor și nici nu știam că contractul

cu viața se apropie de sfârșit.Bunicul ,după moartea mamei,avea sufletul sfâșiat.

Blajin și credincios ,se îndoia de existența lui Dumnezeu,întrebându-se cum a pu-

tut El să hotărască ca eu să rămân singură pe lume.aîal auzeam în fiecare seară

imlorând cerul să-l  mai țină în viață încă o vreme ,ca să mă vadă crescând.

              Tristețea învăluia acum casa noastră.....unde era râsul,privirile voioase și

lumina din ochii încrezători în destin și în viitor/? Totul era cernit în casă,în suflet, în

inimă.Chiar și venirea primăverii ,nu mai avea nici un farmecToate aceste momente

se contopesc în amintirile mele.M-am trezit într-o de după masă ,când soarele își

căuta drumul spre apus,în mijlocul unui grup de necunoscuți care se purtau ciudat

de tăcuți, comunicând doar cu ochii și prin semne.Nu știu de unde a avut bunicul

puterea să organizeze totul conform obiceiurilor tradiționale.

              Pe peluza din fața casei erau aliniate două sicrie ,descoperite cu capacile

alături.Bunica se apropie ca o umbră ,plângând cu durere ,așezând cu grijă voalul

alb pe chipul mamei,care părea că doarme.O vânătaie îi urâțea fața altădată lumi-

noasă.Părul mamei ,frumos încadra fața ca o coroană pe prrna albă cu volănașe.

Bunica ,împietrită ,își plimbă ochii de la cap la picioare,simțind că nu era așezat totul

cum trebuie R ămâne lângă sicriu ,atingându-l din când în când ,parcă voind să se asigure

că mama era încă acolo.

                 Mai târziu ,am  realizat că alături în alt sicriu  era și tata,care părea străin de tot

ce era în jur.Apoi au venit ajutoare și sicriele au fost duse în camera mare ,unde nu de mult

petrecusem  zilele de Paște ,unde mama cântase la pian și unde ciocneam ouă roșii,făcând

mare haz atunci când reușeam să-mi păstrez oul întreg,spărgândule pe celelante.

Niște vecini acopereau oglinzile, tablourile cu pănză albă ,iar la capătul celor două sicrie

se aprindeau lumânări. Pe poarta larg deschisă cineva punea o pânză beagră cu două

nume scrise  pe ea.Știam să citesc și,cu tristețe am văzut numele mamei  și al tatălui meu

pe care apoi le-am văzut scrise pe piatra de pe mormânt sub fotografiile lor..Au trecut zile

de rătăciri ,întrebări,plâns și chemări iar în a treia zi ,într-o zi de vară frumoasă  preoții

făceau slujba de înmormântare.

               În cimitirul de pe coasta pădurii se dechidea o groapă mare și neagră ,primitoare

pentru cele două sicrie.îl văd pe bunicul cu mișcări de robot ,strângând pământul reavăn și

arucândul peste cele duoă sicrie bătute în cuie.apoi cu un -adio-îndurerat aruncă un buchet

mare de flori  care se resfiră în umbra gropii. Bunica se prăbușește pe marginea gropii,iar

bumicul se repede spre ea,căzând în genunchi și tânguindu-se cu glas sugrumat.Abia acum

își manifestă durarea, pare că uitase totul.Mă durea ceva profund în inimă care a rămas mult timp

Timpul a trecut cu lacrimi ascunse și candele aprinse pe acel mormânt dublu .cu flori proaspete,

lumânări și tămâie.

                   Viața a continuat,iar bunicul ,cu toată durerea a găsit puterea să își ordoneze tre-

burile lumești.A mers la notar și a căutat soluția cea mai bună pentru viitorul meu A găsit pe

cineva  care să se ocupe de mine și după ce a predat ștafeta s-a liniștit, și s-a înseninat.

A prdat gospodări și tot ce a agonisit într - o viață să-mi asigure viitorul.

plouă, plouă și iar plouă,

sufletul mi-e plin de rouă

și de lacrimi ce-s amare,

mi-ai trecut marile hotare.

te aud din depărtare,

îți ascult a ta chemare,

stihurile-mi devin scăpare,

iar moartea-mi cade dezlegare.

ființa-mi pică din abis,

plânge iubirea ce s-a stins.

atunci limpede a devenit;

omul dacă nu iubește, el se simte neîmplinit.

Ea - o femeie născută din tăcerea pădurii

Cu sufletul tivit in miros de rășină 

Cu dor de trai in mijlocul naturii 

Și nesaț al cântecului si dans de albină

Ea - razboinică ce nu a cerut niciodată război 

Dar viața i-a pus in miina o sabie prea grea 

Își duce pașii prin lume cu sufletul de sloi, 

În piept o rană veche ce nu se mai încheia.

Prin nopți fără somn își caută un rost,

dar umbrele o prind și-i frâng lumina vie;

în fiecare zori renaște greu, pe cost,

iar dorul ei de pace doar lacrimile-l știe.

Prin codrii tăcuți își poartă povara,

dar pasul ei sfios ascunde-un foc ce arde lin;

destinul i-a furat odată toată seara,

dar nu i-a stins puterea de-a mai crede în divin.

În adâncul inimii voia altceva, departe de armuri,

nu tronuri reci, nici lauri ce dor când îi atingi;

căuta iubirea care nu lasă în urmă răni și zgomoturi,

dar lumea i-a dat umbre, grăbite s-o împingi.

Voia respect curat, ce crește fără forță,

un sprijin blând ce nu dispare la al vântului suspin;

dar viața i-a pus în brațe minciuni tăiate-n toartă,

și tot ce-a fost promis s-a stins amar, târziu, venin.

De-atâtea ori întinse mâna după bine,

crezând că poate-n sfârșit destinul i se-ndoaie;

dar tot ce a primit erau doar forme goale, străine,

frânturi de vis căzute-n drum, în miez de noapte haine.

Norocul o ocolea mereu, ca o pasăre rănită,

ce nu-și găsește cuib pe nicio ramură din zori;

iar inima ei stătea, în liniștea-i clădită,

ca o flacără mică, tremurând între furtuni și nori.

Ea iubește cu răbdare, cu foc și cu tăcere,

Dar lumea îi oferă doar promisiuni de fum.

Și totuși, cu sabia ridicată, înfruntă orice durere,

Femeia ce iubește, deși nu-i e dat niciun drum.

Ea – femeia care nu mai așteaptă dragoste, ci tace,

alinată doar de gândul că totul e demult pierdut.

În suflet îi mai arde o scânteie ce abia se face,

dar viața i-a arătat că dorul rămâne mut.

Cândva visa că cineva îi va ține inima între palme,

fără să o strivească, fără să o lase-n noroi.

Acum doar speră ca liniștea să vină peste drame,

să-i mângâie rănile pe care le-a purtat în război.

Ea – femeia ce a știut să iubească fără măsură,

dar și-a închis inima ca pe o ușă ce nu vrea să mai doară.

În tăcerea codrului își țese ultima armură,

și în sfârșit învață că uneori salvarea e doar să nu mai ceară.

Te-am întâlnit târziu, în ceasul de decadență,

Cu ochii grei de febră și parfum otrăvit,

Purtai pe gât amurgul și-n mâini inocența

Unui înger ce-n iad de bunăvoie-a venit.

Ah, frumusețea ta!, o rană somptuoasă,

Un crin crescut din sânge pe marmură și scrum,

Tu sărutai durerea ca pe-o sfântă mireasă

Și transformai blestemul în aur și parfum.

Dar dragostea, această boală rafinată,

Ne-a sfâșiat încet sub râsul unui cer gol,

Și ne-am trezit cu inima frumos intoxicată

De spleen, de dor, de moarte și alcool.

E pustiu iubitule pe strada,
Ploua marunt,e frig afara!
Auzi? Cum plange o vioara..
Prin ea canta toamna suparata.
Si e frig,si frunze cad
Soarele parca a decedat
Vantul mangaie lanurile pustii
Of toamna nu credeam c-o sa mai vii!

In suflet se strang dureri inferne
De dor si dragoste sufletul imi cere
Sa te mai rog cum te rugam candva:
Mai spune-mi o singura data ca sunt a ta!
E toamna tarzie iubitule si..
Nu ai venit!
Doar toamna si cu mine stim cat am suferit...

Prin zile nopti am tot trait,
Gandul tot la tine-l tin
Si iti cer un mic favor
Intr-un fapt decent de dor:
Cauta-ma in miez de noapte
Doar cand gandul ti-e strivit,
Cauta-ma in mii de fapte
Fiindca nu-i nepotrivit,
Pentru ca te-am cautat in gand
Si esti de nevazut,
Pentru ca am stat cantand
Tu te strecori tacut,
Si te-as cauta in nori
Dar esti raul din apus.
In binele tau sunt eu
Tu un nimic pierdut.
Fiindca tot ce-am construit
Tu tot ai nimicit
Dar te-astept prin gand, prin dor
Pentru mine esti viitor.

Chiar dacă timpul nemilos a trecut

Rămâi în gândul meu om drag

Am amintiri ce nu vor să te uit

Și le păstrez in suflet... undeva....

Prezentul nu mi te-aduce înapoi 

Mi te mai poarta-n vise câteva momente

Suficient să reînvie dorul meu de noi

Să te mai scriu cu drag pe pergamente

Dar ce-as putea sa scriu din ce nu stii?...

Sunt împlinită... frumos te-am cunoscut!

Aș vrea de-o-mbrățisare să-mi mai fii

Sfârșitul să ne fie ca la început...