Deșert

În vremuri de restriște,
Cortina liniștii începe să se miște.
Iar în văzul tuturor,
Vidul se dezvăluie amețitor.

Mi-aș culca încet tâmpla pe iarbă
Să mă mângâie încet pe barbă,
Ape de odihnă, unduitoare,
Ținându-mă captiv într-o vâltoare.

Să mă zbat cu brațele închise,
Să-mi pironesc privirea către cer,
Să mă cutremur când mă trage în abis,
Ancora regretului etern.

Cu zbierete să-mi suflu singur în catarg
Căci mă îndrept grăbit în ape de odihnă
Spre fundul râului unde se-anină
O epavă-n care voi lua ultima cină.

Iar, apoi, la babord voi adormi,
În ape de smarald ce se prefac acum în gri.
Trag jaluzelele pleoapelor de-a pururi,
Învelindu-mă cu ape de odihnă...

Mă cobor în ceruri.

Am urcat în tren înspre niciunde,
Priveam pe geam
O lume-ntreagă ce se-ascunde.
Câmpii, păduri, podișuri, lunci —
Vieți se derulau în clipe adânci.

Însă-n suflet gol,
Simțeam un vid
Inexplicabil de descris,
De parcă mă trăgea un fir întins
Ce stătea să rupă al meu vis.

Iar trenul tot accelera,
Prin stații nu se mai oprea.
Iar nici imaginea pe geam
Nu-mi mai e clară;
Din viteză totul pare șters.
Nu puteam să storc o lacrimă amară,
Amintiri încercam să prind din mers.

Dar a trenului goană infernală
E mai rapidă ca regretul.
Forma însă pierde sens
În absurdul neînțeles.

Rămân cu ochii pironiți spre cer,
Ca să pot să-mi odihnesc mâhnirea,
Când toate se derulează virulent
Și simt că o să-mi pierd menirea...

De-ar fi existat măcar odată,
În trecut sau în prezent,
Un moment de inerție,
De veritabilă trăire...

Trenul însă a plecat
Și tot merge spre înserat,
Prin deșertul înghețat,
Unde omăt s-a așezat
Peste pleoape pironite-n stele
Ce acum nu mai strălucesc...

A pierit și timpul lor,
Cel de tot delăsător.

În cușetă, lumea îngheață
De frigul propriului ei suflet.
Pare că și timpul a-nghețat,
Iar pasagerii s-au împuținat.

Trenu-abia pășește prin omăt,
Pufăie încet spre lună,
Din aburi făcându-i o cunună.

Încep privirea să mi-o cobor din stele,
Căci acum din nou puteam vedea
Întreg nimicul în splendoarea sa:
Întinsuri lungi de alb și negru,
Sub un cer de stele arse.

Atunci totul s-a oprit din mers.
Oare trenul, deja, în gară mă lăsase?

De-ai ști, tu, oare,
Câte vise risipite
Au dispărut în zare;
Sau câte nopți pecetluite,
Fură tăinuite sub cuvinte nerostite?

Câte colțuri sufletești n-ai tulburat?
Fără să schițezi o singură mișcare. 
Fără ca măcar să știi;
De-ai ști, tu, oare...

S-au scurs speranțe 
În deșertăciunea lor fură curmate.
S-au topit plăceri, dureri amare
De-ai ști, tu, oare...

Câte-n mine ai putut să fracturezi 
Fără ca măcar o privire să schițezi.
M-am topit în așteptare
Figura ta fiindu-mi soare.

Tu trăiești prin mine,
Iar visul meu trăiește-n tine.
Figură tainică ce bântui nopțile adânci
Oh, de-ai ști, câtă tristețe-n mine aduci...
Încerc să ne trezesc alungându-te cu șoapte
Spunându-ți la ureche: ești doar un vis pierdut în noapte...

Mi-e dor de vremile trecute
Pe care le-am pierdut dinadins prin mine
Iar acum zburdă lasciv
Călătorind din suflet înapoi în minte...

Mi-e dor să cred,
Că suferința-i trecătoare.
Iar iubirea mi-e datoare,
Să sălășluiască-n inima mea temătoare.

Să cred că bucuria e eternă,
Când e doar o stază efemeră
Păcălindu-mă de mic copil,
Ca o formă fără fond pe care tot încerc s-ating
Reprezentând doar o himeră.

Mediocritatea-i pretutindeni
A ajuns înscăunată la rang de virtute.
Nicio metaforă n-o mai înțelege nimeni
Sunt ridicate-n slăvi cuvinte absurde.

Prostia tinde pân-la paroxism
Și ești tot mai obosit să i te opui.
Într-o zi te vei preschimba și tu în prost,
Și vei aștepta să ți se ridice statui.

Într-un scrin din lada mea de amintiri,
Am păstrat tainic un luceafăr.
Ca și atunci când noaptea se va stinge,
Cu razele-i de aur, în camera pustie el va ninge.

Iar tu te vei învârti intr-un glob de sticlă, aruncat într-un ungher,
Și vor cânta din harpă îngerii de fier
Vei dansa-nlemnită în ciuda timpului stingher,
Te vei roti-ntr-o piruetă, când orologiul va bate miezul nopții în efemer.

Acum e liniște,
În camera de vată.
Amintirile-s împachetate-n ladă,
Pe care pânze dense s-au croit,
Ce au fost atent țesute
Din ițele trecutului nost timp.

În umbra tăcerii tale mi-am pus gândul in rânduri 

Și visele în zeci de rânduri mi le-am pus

Când doar simțeam cum mă sufoc de neputință 

Tot ce sufletu-mi dicta pe zeci de foi am scris...

Și tot în umbra ei cu foc am scris de dor

De tine... de-un vin ce îl ador...

Am scris strigând cu disperare printre rime

După o-mbrățisare ce poartă al tău nume.. 

Și-am pus în rânduri sute, fantezia toată 

Cu gând curat, frumos de viitor

Doar să te mai simt o ultimă dată 

Cum mi te joci în păr, așa... ușor...

Am încercat în rânduri să îmi pun destinul

Să mă redau cu toate ce le simt

Tot ce-ai lăsat în sufletul din mine

Am scris de toate, rând pe rând...

Am pus în rânduri dor, vis, speranță si durere

Așa sufletului am reușit să îi dau glas

Când s-a lăsat căzut sub umbre de tăcere

Tot așteptând, înapoi, să faci un pas...

În umbra tăcerii tale am scris de anotimpuri 

Ce-mbrățișați ne-au prins în alte timpuri

Scriu și azi, însă c-un zâmbet nostalgic

Uitată voind să fiu de-acel timp magic, sfârșit... hemoragic.

Vreme de-un vin roșu și strâns in brațe...

Mă pierd printre umbre de amintiri, în loc de fluturi,

Simt sufletul obosit, gol, in cioburi după lupta asta

Fără chef de speranță, de "va fi bine"... de visuri.

Nu mai cred în tot ce credeam altădat'

Cuvintele azi îmi par de fier forjat 

Zâmbesc prea rar... mă-nchid cum pot mai bine

Nu de lume.... pe cât o fac de mine...

Când ești dezamăgită de cel ce ți-a fost DOR

Nu doar suferi și nopțile le plângi... te schimbi

Și mori puțin câte puțin in fiecare zi...

În orice șoaptă ce nu ai cum s-o spui, te stingi..

Iubito,tu ești omul înger !

Îți mai rămâne să omori neîncrederea

Să poți rămâne doar înger

Acel înger pe care eu îl pot vedea și nimeni altcineva,

Tu știind de asemenea că ești un înger..

Iubito omoară neîncrederea

Chiar dacă oamenii sunt trădători

Mint și se prefac că iubesc!

Eu dacă te iubesc nu mă prefac

Pentru că vreau și eu să devin înger ca tine...

Dragostea mea nu poate exista unde este minciună

Neîncrederea se naște din răutatea lumii care iubește mincinos,

Noi nu vrem așa ceva,

Noi alergăm după Hristos,

Noi suntem altcineva!

(3 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

Te simt si totusi nu

De mult nu mai esti aici

Ma intreb unde te-am pierdut

Si daca te-am avut

Eram karmici

Eram tot

Eram noi

Si totusi eram eu si tu

Ne-am visat viitorul

Plin de iubire

Acum e gol, pierdut in nemurire

Te intreb ce esti

Te intreb ce sunt eu

Nimic, nimeni, cine

Nu vreau sa fiu tu

Ce rost mai au atâtea gânduri... in poezii scrise

Dacă de ochii tăi... nu sunt citite...

La ce folos că-mi ești de-un an doar în vise

Dacă în realitate toate cele... mi-s interzise...

Mi-e sufletul în haos... și nimic nu mai înțeleg 

Nimic din ce eram cândva nu se mai leagă,

Te strig de dor in tăcere, încercând să mă dezleg

De durerea nopții ce pare că mă încearcă...

Să nu cedez... mă mint, e tot ce pot să fac

Și scot din pahar vise, iluzii, speranțe 

Toate intr-o imensă și profundă tăcere

Să mă mai simt, cum eram, în ale tale brațe...

Dar mie mi-ai lăsat pe cer o stea?

Când mă uit la tine,să o văd pe ea.

Sau le-a luat pe toate frumusețea ta,

Și mie mi-ai lăsat doar luna.

Te-ai îndrăgostit de mine,

Și nu te-ai mai putut abține

Mi-ai lăsat fluturi și mie,

Sau îi simți doar tu în vine?

Săruturi,mi le iei

Mi le dai doar când e luna

Mi le lași și mie acuma,

Sau le simți doar tu într-una?