3  

Durere

Eu nu mai pot respira.

Tu stai țeapăn, cu mâna la ceafă, și te uiți fix la mine,

cu ochii aia verzi...

îmi recunoști zbuciumul, urletul, durerea și topirea,

apoi, îmi vezi corpul ghemuit în fața patului tău și auzi scrâșnetul dinților mei frumoși ... și albi.

 

Închid, pentru o clipă, ochii.

Iar mintea îmi spune că, da, în starea în care ești, chiar este posibil, cu adevărat, să nu înțelegi ceea ce îți spun.

Dar oare cum era atunci când puteai, prea bine, să-mi înțelegi zbuciumul, urletul, durerea și topirea? Cum era?

era ... era exact la fel ca acum

și atunci, te uitai fix la mine

cu ochii aia verzi ...

și îmi spuneai că exagerez.

 

Acum nu-mi mai spui asta

zici doar, că tu ești un om bun.

 

Mă sprijin de patul tău, mă adun de pe jos,

și trag o gură de aer în piept...

nu pot să mor acum,

pentru că eu, EU nu am trăit...

 

Mi se face frig, tremur și mă revolt,

durerea îmi sfâșie sufletul și îmi otrăvește mintea ...

însă nu mai vreau să-ți vorbesc

de teamă să nu să exagerez.

 

Așadar, o să-i spun universului că:

 

Aș vrea ca sufletul tău să nu aibă liniște nicicând,

oriunde ar merge, în viața asta și în cea de apoi...

Nici al meu suflet n-a avut, în viața asta.

 

Aș vrea să simți durerea de a-ți fi omorâți copiii,

să fii martor la asta, să-ți tremure picioarele de frică dar să nu te poți împotrivi...

La fel mi-au tremurat și mie coapsele, când tu, cu bună știință, i-ai omorât pe ai mei.

 

Aș vrea să te zbuciumi, să urli, să te doară și să te topești,

dar să nu ai lacrimi să-ți poți plânge durerea,

 

Apoi, as vrea să te revolți la gândul că erau doar niște copii, fără vină ...

 

Și, în final, aș vrea să ai dreptate.

 

La fel ca întotdeauna.

 


Categoria: Poezii confesive

Toate poeziile autorului: lmct poezii.online Durere

Data postării: 24 august

Timp de citire: ~4 min.

Vizualizări: 397

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Zbucium

Sunt un paradox pierdut în noapte,

Caut liniștea ca pe-un altar,

Dar tăcerea-mi aduce șoapte

Și un gust de teamă și amar.

 

Zgomotul din jur îmi cere pace,

Vreau ca lumea ritmul să-și oprească,

Dar când totul în sfârșit tace,

Gândurile încep să mă lovească.

 

Frica de un gol ascuns în mine

Naște monștri care nu mai pier,

Liniștea e un izvor de bine,

Dar tăcerile mă dor și cer.

 

Merg pe sârmă între două stări,

Sufletul în două se desparte:

Prins între dorinți și ezitări,

De ambele mi-e teamă și mi-e moarte

Mai mult...

CENUȘA SERII

Cenușa serii s-a depus pe masă,

În căni a înghețat un ceai uitat.

Cuvântul tău a dărâmat o casă,

Iar aerul din jur s-a desicat.

 

Sărutul de adio are gust de zgură,

De fier ruginit, mușcat în neștire,

O lamă rece ce despică-n gură

Iluzia acelei ultime nopți cu tine.è³

 

E o arsură neagră, praf de pușcă,

Un adevăr uscat, ce nu mai trece,

O fiară nevăzută care mușcă

Din carnea amintirii noastre, rece.

 

Pământul s-a oprit. Rămâne doar praf,

Și limba-mi pare arsă de pelin.

Pe cerul minții, ca un telegraf,

Bate un singur ritm: străin, străin...

 

 

Mai mult...

Tot ce contează

La un metru de-al meu mormânt

Stă o doamnă-n negre zdrențe,

Сompletează formularul:

„Azi l-apus s-a stins sonarul,

Nu mai strigă ea cu viața,

Nu mai vede a sorții ața,

Nu mai speră, nu visează,

E un mort.

Asta contează.”

Mai mult...

Ce oră e?... e apus de septembrie.

Ce oră e?... e apus de septembrie

O limbă de ceas ruginită pe ram, 

Se cerne lumina, subțire și tremură

Și ploaia se-nvârte, tăcută, la geam.

 

Ce oră e?... e apus de septembrie

Frunza își schimbă rochia-n scrum, 

Se strâng amintiri în valize de ploaie

Și păsări grăbite pornesc lungul drum.

 

Ce oră e?... e apus de septembrie. 

E clipa în care pământul e copt.

O toamnă bătrână, în aur pictată

Ce-nchide ziua devreme, la opt!

 

Ce oră e?... e apus de septembrie

Și ceaiul fierbinte e singurul scut,

Când orele curg ca o apă prin mâini

Și simți cum prezentul devine trecut.

 

Ce oră e?... e apus de septembrie 

Și cerul e-un clopot de plumb și de dor, 

Nu-mi spune minutul... căci inima știe 

E ora în care culorile mor...

Mai mult...

Scriu de durere

„Scriu de durere poezie,

Cu mâinile tremurând ușor,

Cuvinte rupte din tărie

Și lacrimi puse-n loc de dor.

 

Le-aștern pe foi ca pe o rană

Ce nu mai vrea să se închidă,

Fiecare literă e hrană

Pentru o inimă timidă.

 

Scriu ca să nu mă doară timpul,

Ca să nu țip în gândul meu,

Îmi leg speranța de cuvântul

Ce cade lin, dar e mereu greu.

 

Și-n fiecare vers se-ascunde

Un adevăr pe jumătate spus,

O umbră care se pătrunde

În tot ce-am fost și-n tot ce-i dus.

 

Mă plimb prin amintiri tăcute,

Ca printr-un oraș abandonat,

Cu pași de dor, încet pierdute,

Pe străzi de suflet sfărâmat.

 

Întreb pereții de ce doare,

Dar nu primesc niciun răspuns,

Doar ecoul care moare

Într-un suspin mereu ascuns.

 

Și noaptea vine iar să-mi fure

Puținul somn ce-l mai aveam,

Îmi pune gânduri reci pe gură

Și-mi spune tot ce nu voiam.

 

Dar scriu — și-n scris găsesc scăpare,

Chiar dacă doare fiecare rând,

E singura mea vindecare

Când lumea pare că-i flămândă de gând.

 

Și poate într-o zi, durerea

Va obosi să mă mai ceară,

Iar poezia — mângâierea —

Va fi lumină, nu povară.

 

Poate cuvintele-or să zboare

Din colțul ăsta de abis,

Și-or duce-n ele alinare

Pentru un alt suflet închis.

 

Dar până-atunci, în nopți târzii,

Când liniștea devine strigăt,

Eu scriu de dor și de pustii

Și-mi țin sufletul aproape, frigând.

 

Îmi port durerea ca pe-o haină

Pe care nu o pot lăsa,

Și-n fiecare vers e taina

A tot ce n-am putut uita.

 

Scriu de durere poezie,

Dar printre versuri, încet-încet,

Se naște-o mică bucurie:

Că încă simt… și încă cred.

 

Că din ruine și tăcere

Se poate naște început,

Și chiar și cea mai grea durere

Nu ține sufletul pierdut.”

Mai mult...

Stelele toamnei mele

Privesc spre cerul aspru și curat,

Unde lumina s-a cernut în mii de cioburi,

Un aur vechi pe boltă s-a pictat,

Să lumineze-a frunzelor exoduri.

 

Sunt stelele toamnei, nestemate reci,

Ce scapără în nopți de chiciură și brumă,

Ele veghează-aceste triste poteci,

Când toamna pașii lumii îi consumă.

 

O boltă gravă, plină de mister,

Ce nu mai are caldele sclipiri din vară,

Doar candele aprinse sus pe cer,

Ce plâng încet în fiecare seară.

.......................................

Iar eu rămân sub veșnicul lor zbor,

Pierdută-n noaptea care o să vină,

Purtată-ncet de-al amintirii dor,

Cătând în mii de cioburi... o lumină.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍