Bunicul meu, înger în Cer
Drag bunic,a trecut timpul
Anii vieții ș-anii tăi,
S-a dus amintirea vieții,
Și tot timpul printre noi.
A trecut timp de când tu,
Te-ai lepădat fără a vrea
De tot ce-ai trăit pe pământ ,
De noi,ci de casuța ta.
Ai fost un înger pe pământ
Și nu te vom uita în veci,
Și toți cei care te-am iubit,
Te vom pomeni în povești.
Te pomenim astăzi,tataie
Căci tu la un sfârșit de mai ,
Ai fost ales să devii înger
Și pe pământ să numai stai .
Eu sper ca Raiul să existe ,
Și când asemeni vieții tale,
Și a mea se va sfârși cândva
Să ne-ntâlmim în raiul sfant
Să-ți povestesc de viața mea.
Ești îngerul meu păzitor ,
Și îmi e tare dor de tine,
E trist să nu te pot vedea,
Să numai știu nimic de tine.
E trist să știu unde te afli,
Să știu că nu ești lângă noi,
În loc de zâmbet s-avem lacrimi,
În loc de îmbrățișări ,să-ți dam flori .
E trist să-mbratisam o cruce,
În locul trupului tău blând
E trist să nu m-aștepți în poartă
Și să fii veșnic în mormânt .
As da din anii mei o parte
De-as știi c-ai veni înapoi
Să-mi spui c-o sa ajung departe
Si sa rămâi mai mult cu noi.
De ce a fost sa fie așa?
Sa numai fii azi printre noi,
Să nu te mai pot lua in brațe,
Să simtim anii ăștia goi.
Te-ai veștejit precum o frunza
Si ai apus precum o stea
Ai plecat ca un erou
Si nicicând nu te voi uita.
Pentru mine vei fi veșnic
Cel mai bun bunic din lume
Si chiar de-o lume ne desparte
Te am in suflet ,ești cu mine.
Atâta timp cât te iubesc ,
Si ești mereu in mintea mea,
Chiar dacă nu te pot vedea,
Tu ești mereu in stânga mea.
La dreapta Domnului așezat,
Eu știu din Rai ca mă privești
Si sper ca te fac fericit
Chiar dacă lângă noi nu ești .
~Creație proprie ~ Denisa M. Bîrliba
Category: Thoughts
All author's poems: Denisa Mihaela Birliba
Date of posting: 26 сентября 2024
Views: 379
Poems in the same category
Să -mi fie bine și nu greu..
Iarăși plec departe
Mânată de vise deșarte
Din ambiții meschine,
Ce se lipesc de mine
Și mă poartă -n țări străine
Pt traiul de mai bine.
Unde aștept cu-nfrigurare,
Să vină ziua cea mare,
Să plec din nou acasă,
Căci dorul tulbură, apasă .
Orizontul nu-mi deschide
Alte porți,ci râde,
C- am ajuns o slugă,.
Ce șade pe-o buturugă
Și -si plânge de milă
În poziția -i umilă.
Sărut pământul meu natal,
Cuprinsă de amar și val;
Aș da orice să fie altfel,
Să nu mă ard la portofel,
De-aș renunța la drumul meu,.
Să mi fie bine și nu greu..
Acea speranță
Străzile pustii și întunecate
Pline de speranțe moarte,
De vise uitate,
Și de lacrimi pictate.
Oameni pierduți pentru atâtea păcate,
Pentru vise spulberate,
De oameni cu răutate.
Speranța cere dreptate,
Pentru dorințele luptate,
Pentru visele recâștigate.
Pentru oamenii fără păcate,
Și cu scop fără moarte,
Lupetele pentru fericire,
Pentru o simplă amintire.
Luptele pentru secrete,
Și adevăruri pictate din bunătate,
Pentru o simplă omenire,
Care cere o menire.
Pentru oamenii cu răutate,
O nouă speranță se naște,
Din dorința de putere,
Pentru vise fără pierdere,
Pentru acea fericire,
Dorită de omenire.
Râsul acesta al meu...
Râsul acesta al meu,
n-ar fi trebuit să existe,
nici sunetul său,
nici buzele care s-au deschis
precum ferestrele dimineața.
Râsul acesta al meu,
se luptă dureros zi de zi
să apară pe buzele mele.
Pe râsul acesta al meu,
îl plâng în fiecare zi,
e bolnav,
e prizonierul unei ființe triste,
abia mai respiră.
E un râs care cară durerea
în hohote.
Privindu-mi ochii,
poți vedea suferința
și nașterea sa,
dintr-un zâmbet șters,
și-o grimasă
îngropată sub lacrimi.
Râsul acesta al meu...
n-ar fi trebuit să existe.
Mantaua
la început am îmbrăcat haina vieții
pe deasupra hainelor de duminică
ca pe-o manta de-a lui Gogol
(găsită în lada de zestre-a bunicii!)
cineva mi-a spus că arăt ca o sperietoare de ciori
pulpanele îmi atârnau până la călcâiul lui Ulise
și era largă
jenant
pe-alocuri
mă lătrau câinii
ziua-n amiaza mare
așa că mi-am făcut rost de o manta nouă
din celebrul Marché aux peuces din Paris
mai scurtă
cu nasturi lucioși de alamă
citeam pizma în ochii hoților de cruci
și cadavre
dar
vai
nenorocul mi-o luase-nainte
în zori mantaua mea dispăruse ca Fata Morgană-n deșert
și-n locul ei se cuibărise ca un dihor flămând
Moartea…
Voci străine
Curentul te trage,
Ai uitat sa inchizi geamul asta seara.
Dar e in regula.
Poate nu vei face otita nici acum.
Daca inca ma auzi,
Chiar si la un nivel scazut,
Inseamna ca exist,
Si nu-s doar o voce in mintea ta
Posacă. Nu?
Tragi draperiile să nu vadă vecinii.
Că țipi în perne.
Te ascunzi.
Picături se scurg din chiuvetă
Și știi c-ai uitat să închizi robinetul.
Azi nu ai speranțe prea mari
Și de aceea nu încerci.
Nu încerci nici să deschizi frigiderul
Pentru că sigur ai uitat ceva.
Ai haine peste tot in incapere,
Pe pat, pe masa chiar si pe pervaz.
Dar nu te obosesti sa le strangi
Ar fi intr-adevar in zadar.
Plantele iti cer apa,
Dar le privesti trista, stii
Ca nu le mai poti uda in seara asta.
Vremea trece, si ochii-ti sunt mai gri
Decat de obicei.
Te separi de oameni, de lucruri, de viata.
Curentul te trage,
Dar inspiri aer toxic
Si e tot ce conteaza.
Totul e in zadar dar bei apa,
Ea te mai retine.
Inca ma auzi,
Chiar de nu exist.
Inca decizi ca e mai bine asa,
Decat sa suporti singuratatea.
Refuzi.
Ce cred eu e ca ai murit demult,
Cand ai lasat fereastra deschisa
Si-ai uitat sa inchizi robinetul.
Poate ma insel, ca de fiecare data.
Dar atunci, de ce ma mai auzi?
Cand e clar ca ai otita.
Gânduri 4
Ai putea să scrii un roman.
Gândurile ar fi un Cal Troian.
Evenimentele expuse ar uimi
Impunând prezența unei agerimi.
Faptele s-ar schimba în bine,
Fără cei care vor să dezbine.
Ai etala abilitățile prin scris
Imagine reală dintr-un paradis.
Inimile-n piepturi, toate laolaltă,
S-ar deschide ca o floare învoltă.
Sentimentele n-ar mai fi de izolare
Și efectul n-ar mai fi de oscilare.
Nu am mai șovăi și nici ezita,
Și-n viața noastră n-am mai imita,
Metehne ce luptă împotriva calității
Și patimi, slăbiciuni contra virtuții.
Să -mi fie bine și nu greu..
Iarăși plec departe
Mânată de vise deșarte
Din ambiții meschine,
Ce se lipesc de mine
Și mă poartă -n țări străine
Pt traiul de mai bine.
Unde aștept cu-nfrigurare,
Să vină ziua cea mare,
Să plec din nou acasă,
Căci dorul tulbură, apasă .
Orizontul nu-mi deschide
Alte porți,ci râde,
C- am ajuns o slugă,.
Ce șade pe-o buturugă
Și -si plânge de milă
În poziția -i umilă.
Sărut pământul meu natal,
Cuprinsă de amar și val;
Aș da orice să fie altfel,
Să nu mă ard la portofel,
De-aș renunța la drumul meu,.
Să mi fie bine și nu greu..
Acea speranță
Străzile pustii și întunecate
Pline de speranțe moarte,
De vise uitate,
Și de lacrimi pictate.
Oameni pierduți pentru atâtea păcate,
Pentru vise spulberate,
De oameni cu răutate.
Speranța cere dreptate,
Pentru dorințele luptate,
Pentru visele recâștigate.
Pentru oamenii fără păcate,
Și cu scop fără moarte,
Lupetele pentru fericire,
Pentru o simplă amintire.
Luptele pentru secrete,
Și adevăruri pictate din bunătate,
Pentru o simplă omenire,
Care cere o menire.
Pentru oamenii cu răutate,
O nouă speranță se naște,
Din dorința de putere,
Pentru vise fără pierdere,
Pentru acea fericire,
Dorită de omenire.
Râsul acesta al meu...
Râsul acesta al meu,
n-ar fi trebuit să existe,
nici sunetul său,
nici buzele care s-au deschis
precum ferestrele dimineața.
Râsul acesta al meu,
se luptă dureros zi de zi
să apară pe buzele mele.
Pe râsul acesta al meu,
îl plâng în fiecare zi,
e bolnav,
e prizonierul unei ființe triste,
abia mai respiră.
E un râs care cară durerea
în hohote.
Privindu-mi ochii,
poți vedea suferința
și nașterea sa,
dintr-un zâmbet șters,
și-o grimasă
îngropată sub lacrimi.
Râsul acesta al meu...
n-ar fi trebuit să existe.
Mantaua
la început am îmbrăcat haina vieții
pe deasupra hainelor de duminică
ca pe-o manta de-a lui Gogol
(găsită în lada de zestre-a bunicii!)
cineva mi-a spus că arăt ca o sperietoare de ciori
pulpanele îmi atârnau până la călcâiul lui Ulise
și era largă
jenant
pe-alocuri
mă lătrau câinii
ziua-n amiaza mare
așa că mi-am făcut rost de o manta nouă
din celebrul Marché aux peuces din Paris
mai scurtă
cu nasturi lucioși de alamă
citeam pizma în ochii hoților de cruci
și cadavre
dar
vai
nenorocul mi-o luase-nainte
în zori mantaua mea dispăruse ca Fata Morgană-n deșert
și-n locul ei se cuibărise ca un dihor flămând
Moartea…
Voci străine
Curentul te trage,
Ai uitat sa inchizi geamul asta seara.
Dar e in regula.
Poate nu vei face otita nici acum.
Daca inca ma auzi,
Chiar si la un nivel scazut,
Inseamna ca exist,
Si nu-s doar o voce in mintea ta
Posacă. Nu?
Tragi draperiile să nu vadă vecinii.
Că țipi în perne.
Te ascunzi.
Picături se scurg din chiuvetă
Și știi c-ai uitat să închizi robinetul.
Azi nu ai speranțe prea mari
Și de aceea nu încerci.
Nu încerci nici să deschizi frigiderul
Pentru că sigur ai uitat ceva.
Ai haine peste tot in incapere,
Pe pat, pe masa chiar si pe pervaz.
Dar nu te obosesti sa le strangi
Ar fi intr-adevar in zadar.
Plantele iti cer apa,
Dar le privesti trista, stii
Ca nu le mai poti uda in seara asta.
Vremea trece, si ochii-ti sunt mai gri
Decat de obicei.
Te separi de oameni, de lucruri, de viata.
Curentul te trage,
Dar inspiri aer toxic
Si e tot ce conteaza.
Totul e in zadar dar bei apa,
Ea te mai retine.
Inca ma auzi,
Chiar de nu exist.
Inca decizi ca e mai bine asa,
Decat sa suporti singuratatea.
Refuzi.
Ce cred eu e ca ai murit demult,
Cand ai lasat fereastra deschisa
Si-ai uitat sa inchizi robinetul.
Poate ma insel, ca de fiecare data.
Dar atunci, de ce ma mai auzi?
Cand e clar ca ai otita.
Gânduri 4
Ai putea să scrii un roman.
Gândurile ar fi un Cal Troian.
Evenimentele expuse ar uimi
Impunând prezența unei agerimi.
Faptele s-ar schimba în bine,
Fără cei care vor să dezbine.
Ai etala abilitățile prin scris
Imagine reală dintr-un paradis.
Inimile-n piepturi, toate laolaltă,
S-ar deschide ca o floare învoltă.
Sentimentele n-ar mai fi de izolare
Și efectul n-ar mai fi de oscilare.
Nu am mai șovăi și nici ezita,
Și-n viața noastră n-am mai imita,
Metehne ce luptă împotriva calității
Și patimi, slăbiciuni contra virtuții.
Other poems by the author
Dacă viața-ar fi o carte
Dacă s-ar putea rescrie viața ,
As cere pentru al meu bunic
O viața mult mai fericita
Și sa se mai întoarcă-unpic.
Sa se întoarcă lângă noi
Căci știu sigur ca își dorește
Însă acum este un înger
Și din ceruri ne păzeste !
A plecat acum 5 ani ,in aceasta zi de mai
Și oricât noi ne-am dorit ,oricât noi i-am zis :”Mai stai!”
Domnul ii scrisese soarta ,ci cred ca a fost sa fie
Sa fie mai liniștit ,in lumea fără nemurire
Fără lacrimi ,fără boala ,fără a mai suferi
Suferința s-a mutat ,la noi ,ce-nca suntem vii.
La noi aceea care,n-am uitat ființa care
In orice zi întunecată ,aducea raze de soare.
Ai fost blând ,bun ,iubitor ,un erou printre ființe
Ai fost tata și bunic ,și-ai îndeplinit dorințe .
Ai făcut a răsări ,numai flori unde-ai călcat
Și să știi ca regretăm,amarnic ca ai plecat !
Mai așteptăm ,dar numai vii
Cu flori ,cu struguri sau covrigi
Viața e atat de crunta,iar pe lângă ea noi suntem mici.
Iar când orologiul suna,ca viața ți se sfârșește ,
Oricât ai vrea a da-napoi,spre Cer nimic nu-ți mai oprește
Pașii ,care ar vrea sa calce ,lângă cei ce lacrimi varsă,
Însă doar o viață-avem ,iar viata -i povestea noastră!
Și când viata ți se duce,știi ca alta numai e
Și accepți o nemurire ,alta lume și un Rai ,
Accepți sa numai calci pământul
Ajungi doar ca sub el sa stai!
Drumul vieții
Te-ai dus pe trepte nesfărșite ,
Către drumul fără-ntors,
Către lumea fără margini,
Către Raiul cel frumos .
Te-ai dus și odată dus
Drumul nu-ți mai poți da-n lături
Doar în gânduri și în vise,nouă ne poți fi alături .
Ai plecat cu multe doruri și regrete ,se-nțelegere
C-ai plecat mult prea devreme ,însă n-ai putut alege.
Doar Domnul acel’de sus,a putut face socoata,
Și-ales ca pentru tine,viața aici să spună:”Gata”
S-a sfârșit precum nisipul ce se scurge în clepsidră
Asa și ție ți-o trecut vremea,prea repede și-ntr-o clipita
Astăzi se fac doi ani de când,ai plecat și am înțeles,
Că n-o să ne mai vedem vreodată,dar te vom iubi pe veci!
Iarna de-alta dat’
Iarna sosește iară-sat,
Aduce ger și fulgi de nea;
Dar oare câți s-or bucura,
Cu-adevărat de vremea grea?
Sunt și copii,ce plâng când văd
Prin geamul spart,ori petecit
Că-i frig și ger,că iarăși ninge
Iar ei mai au doar un chibrit .
Un singur foc,cel sufletesc
Mai poate să-i mai încălzească ,
Când zăpada-i de un metru
Și jumate-i deja-n casă.
Sunt și copii ce stau în câmp ,
Intr-o baraca de carton,
Și uneori primesc pomană,
De la omul ce încă-i om.
Și de Crăciun nu vor prea multe,
Și nici n-ar știi ei cum arată
Trenulețe ,turta dulce,
Ei vor doar ghete de zăpadă.
Au mâinile țurțuri ,la fel și picioarele
Căci ai lor n-au bani de încălțări
Își prind pungi pe la picioare
Și nici nu simt că ar fi sărbători .
Nu știu de brad,de Moș ,cadouri
Petreceri,întruniri ori vise
Știu o colinda de la bunica
Și speră la ceva merinde.
Frigul se lasă ,totu-i rece,
Mai puțin sufletul lor,
Privesc în zare,ori spre cer
Și cer o mână de-ajutor .
Oricât am vrea noi să gândim
Că toți sunt buni de sărbători ,
Unii sunt răi,alții nu știu ce sunt
Și acest gând ne dă fiori.
Să știi că tu,ești fericit
Cu-ai tăi la masa de Crăciun
Iar un orfan plânge pe străzi
Căci viața nu-i dă nimic bun.
E-un adevăr cam trist,dar totuși
Este real și trebuie-nțeles
Că lumea nu e cât vedem cu ochii,
Iar unii în fața sorții nu au de ales.
Creație proprie
Toamna
Toamna a amorțiți natura
A făcut-o să plângă cu lacrimi uscate
Cu lacrimi șiroaie din frunzele moarte
Copacii spun “adio”ambientului cu natura .
Se apropie iarna,copacii-și leapădă armura
Scutul de frunze se lasă biruit de ger.
Iarna se apropie.Deja și-a lăsat semnătura
Peste copacii puternici,dar care nu-s de fier.
In ciuda faptului ca va fi frig ,ger
Copacii vor sta drepți precum un soldat
Nu-și vor lăsa vreodată trunchiul plecat ,
Și vor sta nemișcați și vor aștepta .
Va trece ceva timp,va trece și anul
Și anul cel nou va aduce treptat
Adrenalina necesară pentru natură;
Să poată învia fix unde s-a uscat .
“Toamna”~Creație proprie
Poți înțelege dragostea?
Hai să te întreb ceva…
Vezi cum lumina străluce’?
În ochii mei,când te privesc,
Și zâmbetul mi-e așa de dulce…
E vina ta,dar nu te teme
Căci nu îți va crea probleme
Să faci oameni să-ți zâmbească
Și cu foc,să te iubească.
Îți voi spune și-un secret;
Mereu tu să fii corect,
Să privești în jurul tău,
Oamenii ce-ți doresc rău.
Testează omul zi de zi,
În diferite-mprejurări,
Iar pentru orice pas-napoi,
Tu să știi să oferi urmări.
Să oferi răspunsul tău,
Nici decum a doua șansă,
Să oferi o detașare,
Fiindcă creierul nu iartă.
Asfel pe al vieții tale drum
Doar de oameni buni să te-nconjori
Care să nu-ți facă nicicând al tău suflet scrum
Și să-nfloriți cu toții asemeni unor flori.
Cu timpul înțelegem,că oamenii ne înconjoară ,
Dar nu toți ne sunt de ajutor,când vreo problemă ne doboară
Ființe suntem toți și toate,însă oameni prea puțini
De aceea când ți-e greu ”oamenii tăi”devin străini .
Creație proprie 📃🖋️
Portretul naturii
Plouă atunci când frunzele foșnet grăiesc,
Sau fulgi de zăpada mângăie plaiul,
Când copiii-a colind au dulcele graiu’
Și afară nu-i o vreme-i un întreg paradis!
Și codrii se-nalță și frageda iarba
Adună de rouă mărgele șireag,
Și cânta și mierla și zboară cocorii
Și îmi zburdă gândul unde mi-e drag!
Și apele iuți ale cristalinelor râuri
Curg lin la vale cu lacrimi de sticlă
Lovind cu putere pietrele care
Cu veac de izbânda nu ar crăpa-ntr-o clipă.
Și mugurii apar în coroana scorțoasă
A falnicilor pomi ai livezii de peri
Și speri să fie vară mai blândă
Să sufere-n stropi greoi peste ei.
Și totul unit ca într-o horă
Jucată de-anotimp,pe-al Alba Iuliei plai
Așa se unesc ca într-un joc
Și mândrele-anotimpuri
De când e sămânța ieșită din “arborele de trai”.
Și tot stând pe plai privesc către marea spumoasă de sus
E cerul albastru pictat cu splendoare
Ce-a ținut să adopte norii de puf.
Dacă viața-ar fi o carte
Dacă s-ar putea rescrie viața ,
As cere pentru al meu bunic
O viața mult mai fericita
Și sa se mai întoarcă-unpic.
Sa se întoarcă lângă noi
Căci știu sigur ca își dorește
Însă acum este un înger
Și din ceruri ne păzeste !
A plecat acum 5 ani ,in aceasta zi de mai
Și oricât noi ne-am dorit ,oricât noi i-am zis :”Mai stai!”
Domnul ii scrisese soarta ,ci cred ca a fost sa fie
Sa fie mai liniștit ,in lumea fără nemurire
Fără lacrimi ,fără boala ,fără a mai suferi
Suferința s-a mutat ,la noi ,ce-nca suntem vii.
La noi aceea care,n-am uitat ființa care
In orice zi întunecată ,aducea raze de soare.
Ai fost blând ,bun ,iubitor ,un erou printre ființe
Ai fost tata și bunic ,și-ai îndeplinit dorințe .
Ai făcut a răsări ,numai flori unde-ai călcat
Și să știi ca regretăm,amarnic ca ai plecat !
Mai așteptăm ,dar numai vii
Cu flori ,cu struguri sau covrigi
Viața e atat de crunta,iar pe lângă ea noi suntem mici.
Iar când orologiul suna,ca viața ți se sfârșește ,
Oricât ai vrea a da-napoi,spre Cer nimic nu-ți mai oprește
Pașii ,care ar vrea sa calce ,lângă cei ce lacrimi varsă,
Însă doar o viață-avem ,iar viata -i povestea noastră!
Și când viata ți se duce,știi ca alta numai e
Și accepți o nemurire ,alta lume și un Rai ,
Accepți sa numai calci pământul
Ajungi doar ca sub el sa stai!
Drumul vieții
Te-ai dus pe trepte nesfărșite ,
Către drumul fără-ntors,
Către lumea fără margini,
Către Raiul cel frumos .
Te-ai dus și odată dus
Drumul nu-ți mai poți da-n lături
Doar în gânduri și în vise,nouă ne poți fi alături .
Ai plecat cu multe doruri și regrete ,se-nțelegere
C-ai plecat mult prea devreme ,însă n-ai putut alege.
Doar Domnul acel’de sus,a putut face socoata,
Și-ales ca pentru tine,viața aici să spună:”Gata”
S-a sfârșit precum nisipul ce se scurge în clepsidră
Asa și ție ți-o trecut vremea,prea repede și-ntr-o clipita
Astăzi se fac doi ani de când,ai plecat și am înțeles,
Că n-o să ne mai vedem vreodată,dar te vom iubi pe veci!
Iarna de-alta dat’
Iarna sosește iară-sat,
Aduce ger și fulgi de nea;
Dar oare câți s-or bucura,
Cu-adevărat de vremea grea?
Sunt și copii,ce plâng când văd
Prin geamul spart,ori petecit
Că-i frig și ger,că iarăși ninge
Iar ei mai au doar un chibrit .
Un singur foc,cel sufletesc
Mai poate să-i mai încălzească ,
Când zăpada-i de un metru
Și jumate-i deja-n casă.
Sunt și copii ce stau în câmp ,
Intr-o baraca de carton,
Și uneori primesc pomană,
De la omul ce încă-i om.
Și de Crăciun nu vor prea multe,
Și nici n-ar știi ei cum arată
Trenulețe ,turta dulce,
Ei vor doar ghete de zăpadă.
Au mâinile țurțuri ,la fel și picioarele
Căci ai lor n-au bani de încălțări
Își prind pungi pe la picioare
Și nici nu simt că ar fi sărbători .
Nu știu de brad,de Moș ,cadouri
Petreceri,întruniri ori vise
Știu o colinda de la bunica
Și speră la ceva merinde.
Frigul se lasă ,totu-i rece,
Mai puțin sufletul lor,
Privesc în zare,ori spre cer
Și cer o mână de-ajutor .
Oricât am vrea noi să gândim
Că toți sunt buni de sărbători ,
Unii sunt răi,alții nu știu ce sunt
Și acest gând ne dă fiori.
Să știi că tu,ești fericit
Cu-ai tăi la masa de Crăciun
Iar un orfan plânge pe străzi
Căci viața nu-i dă nimic bun.
E-un adevăr cam trist,dar totuși
Este real și trebuie-nțeles
Că lumea nu e cât vedem cu ochii,
Iar unii în fața sorții nu au de ales.
Creație proprie
Toamna
Toamna a amorțiți natura
A făcut-o să plângă cu lacrimi uscate
Cu lacrimi șiroaie din frunzele moarte
Copacii spun “adio”ambientului cu natura .
Se apropie iarna,copacii-și leapădă armura
Scutul de frunze se lasă biruit de ger.
Iarna se apropie.Deja și-a lăsat semnătura
Peste copacii puternici,dar care nu-s de fier.
In ciuda faptului ca va fi frig ,ger
Copacii vor sta drepți precum un soldat
Nu-și vor lăsa vreodată trunchiul plecat ,
Și vor sta nemișcați și vor aștepta .
Va trece ceva timp,va trece și anul
Și anul cel nou va aduce treptat
Adrenalina necesară pentru natură;
Să poată învia fix unde s-a uscat .
“Toamna”~Creație proprie
Poți înțelege dragostea?
Hai să te întreb ceva…
Vezi cum lumina străluce’?
În ochii mei,când te privesc,
Și zâmbetul mi-e așa de dulce…
E vina ta,dar nu te teme
Căci nu îți va crea probleme
Să faci oameni să-ți zâmbească
Și cu foc,să te iubească.
Îți voi spune și-un secret;
Mereu tu să fii corect,
Să privești în jurul tău,
Oamenii ce-ți doresc rău.
Testează omul zi de zi,
În diferite-mprejurări,
Iar pentru orice pas-napoi,
Tu să știi să oferi urmări.
Să oferi răspunsul tău,
Nici decum a doua șansă,
Să oferi o detașare,
Fiindcă creierul nu iartă.
Asfel pe al vieții tale drum
Doar de oameni buni să te-nconjori
Care să nu-ți facă nicicând al tău suflet scrum
Și să-nfloriți cu toții asemeni unor flori.
Cu timpul înțelegem,că oamenii ne înconjoară ,
Dar nu toți ne sunt de ajutor,când vreo problemă ne doboară
Ființe suntem toți și toate,însă oameni prea puțini
De aceea când ți-e greu ”oamenii tăi”devin străini .
Creație proprie 📃🖋️
Portretul naturii
Plouă atunci când frunzele foșnet grăiesc,
Sau fulgi de zăpada mângăie plaiul,
Când copiii-a colind au dulcele graiu’
Și afară nu-i o vreme-i un întreg paradis!
Și codrii se-nalță și frageda iarba
Adună de rouă mărgele șireag,
Și cânta și mierla și zboară cocorii
Și îmi zburdă gândul unde mi-e drag!
Și apele iuți ale cristalinelor râuri
Curg lin la vale cu lacrimi de sticlă
Lovind cu putere pietrele care
Cu veac de izbânda nu ar crăpa-ntr-o clipă.
Și mugurii apar în coroana scorțoasă
A falnicilor pomi ai livezii de peri
Și speri să fie vară mai blândă
Să sufere-n stropi greoi peste ei.
Și totul unit ca într-o horă
Jucată de-anotimp,pe-al Alba Iuliei plai
Așa se unesc ca într-un joc
Și mândrele-anotimpuri
De când e sămânța ieșită din “arborele de trai”.
Și tot stând pe plai privesc către marea spumoasă de sus
E cerul albastru pictat cu splendoare
Ce-a ținut să adopte norii de puf.