Limba în care mama te- a învățat

Mi-e dor de sat, unde veşnicia e la ea acasă,

Mi-e dor de sat unde vinul stă limpede în ulcior,

Unde pâinea e tăiată în două şi e pusă frumos pe masă,

Unde mă aşteaptă un suflet sfâşiat de dor!

Mi-e dor de sat, unde primăvara pomii sunt în floare,

Mi-e dor de sat, unde miroase a pită coaptă!

Unde se-aude susur de izvoare,

Acolo veşnicia cu adevărat mă aşteaptă.

Mă uit în ochii tăi, iubito, Care de lacrimi şi durere sunt plini, Inima în mine plânge, Trupul parcă mi-i pe spini. Vreau să te întorc din drum, Din drumul acesta, al despărţirii, Dar totul e în zadar acum, Căci s-a stins în tine flacăra iubirii. De-aş putea să întorc timpul înapoi, Să fim iarăşi tu şi eu, Tu să fii o floare între flori, Eu soarele tău. Dar viaţa acum îmi pare un infern, Fără tine, frumoasa mea, Acum nici de moarte nu mă tem Te rog, te rog nu mă lăsa! poezie de Vladimir Potlog

Te -ai născut într -o zi de primăvară Cu mult soare pe cer. Ești pentru noi ca o comoară, Eşti al nostru gingaş Ghiocel. Ești o fetiță frumoasă Cu ochi ca două stele. Crește mare, mare și să fii fericită Cum e luceafărul printre ele. Noi o să-ți fim mereu alături Și la bine și la greu. Să fii sănătoasă puiul nostru, Pentru tine îi mulțumim în fiecare zi lui Dumnezeu. (Poezie de Vladimir Potlog)

Când Iisus a fost pe cruce răstignit Mama lui a plâns cu lacrimi de durere. Nu pentru că fiul ei a murit, Dar pentru păcatele noastre grele. Când Iisus la cer s-a înălţat Ea a plâns cu lacrimi de bucurie. Nu pentru că fiul ei din morţi a înviat, Dar pentru a noastră veselie. Şi cât a mai trăit ea pe pământ A fost de Dumnezeu binecuvântată, Să fie un om fericit! Şi să nu plângă niciodată. poezie de Vladimir Potlog

Femeie, când mă uit în ochii tăi, Văd cerul plin cu stele, Femeie, când ascult cum bate inima ta, Văd viitorul vieţii mele. Femeie, când eşti departe, Sufletul mi se aprinde de dor. Când eşti lângă mine, Dorul mi se preschimbă în amor. Femeie, când sărut mâinile tale Albe ca miezul pâinii, Atunci înţeleg că tu eşti Speranţa mea în ziua de mâine. Căci fără tine, femeie, lumea ar părea O frunză bătută de vânt, Dar cu tine e ca o grădină a raiului, Unde îngerii niciodată nu plâng. poezie de Vladimir Potlog

Ce frumos miroase iarba cosită în zori de zi, De două mâini harnice și o inimă care știe a iubi. Știi a iubi natura și tot ce e frumos în ea, Un pom în floare, o gingaşă lalea. Ce frumos miroase floarea de salcâm Te îmbată cu mirosul ei tainic și divin. Ce frumos e soarele când nu este acoperit de nori! Ce frumoasă e viața când ești înconjurat de flori. Poezie de Vladimir Potlog

S-a întâmplat în ‘907, pământul să ne cheme-n moarte.

Ne-alungă viața de la masă, ne biciuiește neîncetat,
Ne plâng copiii în pridvor, de foame urlă un popor.
Sus, în palate, ghiftuită stă boierimea mulțumită,
Ciocoii strică-un viitor, prin sate moare un popor.

Ne cheamă moartea ne-ncetat din iadul ăsta blestemat,
Ne plâng strămoșii sus, din cer biete schelete pe ogor.
La capitală, boiernașii se plimbă-nfofoliți în blană,
Iar în bordeiele de lut ne cere iarna greu tribut.

Ne-am răsculat în primăvară când moartea ne chema afară,
Am luat conacele prin luptă și am trecut boieri prin furcă.
Am pus pe foc o țară-ntreagă, voind ca toți să înțeleagă...
Cuțitul ne-a ajuns la os, nu mai răbdăm fără folos.

Armata a venit în sate, să ne întoarcă iar la sape,
Dar noi, sătui de pătimit, i-am înfruntat și n-am fugit.
Acum ne ține cimitiru-n brațe, ne-ascundem viii printre morți,
Se trage-n noi ca-n niște hoți, copiii plâng pe lângă porți.

Bun e vinul ghiurghiuliu,

Cules toamna pe târziu,

Mai pe brumă, mai pe-omăt,

Mult mai beu şi nu mă-mbăt.

M-am jurat că n-oi mai be,

Dar eu nu mă pot ţine,

Bun îi vinul, bine-mi place,

Nu ştiu viei ce i-oi face.

Vinişor de poamă rară

Se suie-n cap făr' de scară,

Vinişor de boghi verzi

Face pe om de nu-l vezi.

Bun e vinul şi gustos,

Când îl bei cu om frumos.

Dar de-l bei cu om urât,

Se opreşte vinu-n gât.

A könnyű vörösbor jó

A könnyű vörösbor jó,

Késő ősszel betakarították,

Többet a fagyról, többet az emberről,

Sokkal többet iszom és nem iszom be.

Megesküdtem, hogy soha többé nem iszom

De nem tudom tartani magam

Jó bor, jó szeretem,

Nem tudom, mit fognak tenni vele.

Ritka almabor

Létra nélkül mászik a fejébe,

Zöld forgóvázak szőlősora

Tedd láthatatlanná az embert.

A bor jó és ízletes,

Amikor egy jóképű férfival issza.

De ha egy csúnya emberrel issza,

A bor megáll a torokban.

Strămoșii noștri au luptat —

sângele lor râuri a făcut,

sub cerul plumburiu,

dar cu privirea dusă spre senin,

pentru cei ce aveau să vină.

Au visat pentru noi —

păduri verzi, câmpii înflorite,

un înalt limpede

pe care să-l putem respira.

Au căzut —

și s-au făcut pământ,

humus viu, roditor,

ca noi să fim stăpâni

pe glia pe care pășim.

Au murit pentru un ideal:

ZBORUL —

iar noi…

ca niște copii prea mici,

nu știm, nu vrem

să zidim nimic din el.

L-am luat

ca pe o coală de hârtie,

am mototolit-o,

și nu mai știm ce să facem cu ea.

O înghesuim, stânjeniți,

în buzunare care nu-s ale noastre,

străine de rostul ei,

gata oricând s-o pierdem

într-o groapă comună —

ca acelea

în care au fost aruncate

visele lor, viețile lor,

tot ce n-au mai apucat să fie.

Și totuși —

sub pașii noștri

pământul nu tace:

ține minte.

Ce simt că trebuie să fac,

Când știrile ce vin, mă face să tac?

Prea multe vești triste, ce nu-mi fac bine

Copii minori dezacxați, autori de crime?

Accidente, vieți secerate din imprudență,

Șoferi la volan, băuți și mai grav, drogați,

Boli, tratate de lege cu indulgență

Mașini, super, moderne, a celor bogați.

Actualitatea, a devenit brutală cu viața,

Schimbări majore, într-un timp record,

Politica dă tonul, ascuzindu-și fața,

Suntem naufragiații vieții, aruncați peste bord.

Suntem spectatorii vieții, atât ne este permis

Votul, nu mai contează, e ales de sus,

Nu mai contează Românul ce vrea

El poate fi dezbinat și c-o viață mai grea.

ACASĂ la Brâncuși, El se-ntoarce acasă,
Unde lumina stă-n pridvor ca o mireasă.
Mame de-altădat’ scriu pe cer semnele lumii,
Iar zeii mai respiră în aburul humii.
A-nvățat să asculte cu dalta privirii
Timpul genezei pur și taina rostirii;
Iarba, pădurea, glia, toate-i dau cinstire
În patru anotimpuri, prin sfântă cioplire.
Gândul lui curajos înoată în genune,
Sub daltă, piatra tainic tăceri va să sune.
Lutul de la Hobița în veci nu ne lasă,
Sculpturile vorbesc în limba de ACASĂ