Către rai e trecere prin iad

Ce fel de om prin lume vei fi

Ce viață vei avea pe pământ

Doar crezi că bine îți face să știi

Finalul a tot e doar în mormânt.

Venim speranța părinților

Ajungem mândria bunicilor

Lumină plăcută în negru tunel

Pășim prea desculți în lume nițel.

Să fii mereu cel mai bun

În lumea haină și mare

Să nu te abați de la drum

Tu ești dator ori datoare.

Să strângi avere de poți

Să fii în viață om mare

Cât sunt ,să îi bucuri pe toți

Că doar nu ești un oricare.

Dar timpul e oare milos

Și are răbdare cu tine?

Îi pasă de ești sus ori ești jos

Îi pasă de ți-e rău ori ți-e bine?

Haidem cu toții măcar și o zi

S-o rupem din timpul fugar

Să o simțim de parcă ar fi

Din cer unica primită în dar.

Răbdarea cu timpul nu pot

În viața ce ai pe pământ

Să se aline curtante ,socot

Te naști și termini doar plecând

Un suflet rătăcit pe coline

În locuri prea mult neumblate

Departe e totul de mine

Departe sunt toți ,departe sunt toate.

Sunt locuri ce parcă mă chiamă

Aș vrea să mă ìntorc ,dar nu pot

Prea tare departe ești mamă

Încerc ,nu pot să te văd.

Imagini cu toți la o masă

Mâncând prea repede parcă

Acum în zadar mă apasă

Nimic să îndrept nu mă lasă.

O bară de timp mă desparte

De tot ce a fost și ce este

E totul cu mine și totuși departe

Să pot dar ce vreau este peste.

Pribeag prin lumea haină

Cu barba prea mare și albă

Să pot ,nu se poate cu tihnă

Sunt anii pierduți prea în grabă.

Mă lasă tu timp nemilos

Pe drumul ce pare uitat

Să pot a mă face întors

Să pier pe pământul din sat.

Prea repede ai trecut vreme

Și ani frumoși ,ai luat cu tine

Pe tâmple ai pus alb devreme

Și mult hazard pe prea mult bine.

Ai rupt hapsân din bucurie

Și încercând să nu lași urme

În hău ai izgonit  pe armonie

Lăsând ca vraja să se curme.

Îmi este dor măi , nu puțin

Să văd  cărarea spre bunica

Să dorm în podul cel cu fân

Nu noaptea ,totă ziulica.

Să zburd voios pe prispa de chirpici

Cu lingura de lemn să mănânc doară

În strachina de lut de crezi ,urzici

Tare frumos era să știi odinioară.

Făcea bunica mămăliga coaptă

Ceaunul sfârâia plăcut pe foc

Pe jar un bulz făcut ca roată

Îl tot sucea ,nu sta să știi deloc.

Era totul făcut cu trudă

Dar dăruit din suflet do ară

Acum am dor și îmi e ciudă

Că timpul anii îi măsoară.

Ie doar albă ,cu bete și catrință

La orice sărbători astfel mergea

În trai decent ,multă credință

În amintiri te văd bunica mea.

E primăvară acum în inima mea

În suflet e liniște și doar armonie

Nimic din ce este,nu-mi  poate lua

Parfumul narcisei ,în gînd îmi adie.

Pe roua dimineții e doară candoare

E calmă mângîiere  ce clipa alină

În mijloc ,peste alb e galbenul soare

Privirea pierdută nu are deloc vină.

Gingașă ,firavă ,plăcută mereu

O fiică să am , eu sigur aș vrea

Să-i pun cu plăcere doar numele tău

Narcisa ,sublim pe buze ar sta.

Buchete frumoase puține nu sunt

Primite ori date ,sunt doar speciale

Dar tu ai rămas culoare pe gând

Și una de ești ,faci clipe ușoare.

În dorul de tine de trece o vreme

Și eu nu îți simt splendidul parfum

Îs trist ,abătut ,încep a mă teme

Că ești ofilită ,pierdută pe drum.

Rămâi primăvară tot anul cu mine

E timpul narcisei ,grădina încântă

Mireasma îmbată ,dă starea de bine

În suflet e cântec ,privirea exultă.

În numele tău e multă iubire

Pe buzele mele rostire vei fi

De inima poate simți fericire

E că ești calea din noapte spe zi.

Izvor al nemuriririi

Cu ape tremurânde

Inspiri doar teamă firii

Sevă gândirii strâmbe.

Tu harul cel divin

Ți-ai nimicit menirea

Când cupa cu venin 

Ți-a contemplat privirea.

Ai devenit securea

Copacului cel falnic

Privești cum luptă crusta

Să-l țină ,chiar ești jalnic.

Ești spinul cel de plumb

Așa ai devenit

Te-ai poticnit în trup

Când vârful ai înfipt.

În haină muritoare

Te zbați dar în zadar

Pășești în viață oare?

Ori stai de veghe doar?

Cărări întunecate

La adăpost târziu

Exiști dar fugi prin noapte

În urmă lași pustiu.

E golul ce te umple

Pe scurtul drum ales

Speranța lasă urme

Pe spiritul tău șters.

Trecut-au anii cei frumoși

Ce nu i-am prețuit atunci

Mergeam la joacă bucuroși

Ne cățăram în pruni și nuci.

Făceam năzbâtii nu puține

Plângeam la mâna ridicată

Credeam că au ceva cu mine

Nicicum că am făcut-o lată.

Părinți au fost și noi copii

Bunici ei sunt și noi părinți

I-am supărat dar vreau să știi

Că uneori am fost cuminți.

Eram la școală bunicel

Puțin mai bun decât cei mulți

Eu cred citeam în mare fel

Cum citeau ei nu vrei s-asculți.

Atunci copil ,om mare acum

Doar timpul ne separă

Noi ne-am pierdut cumva pe drum

Începe să ne doară.

Să fiu copil viața întreagă

Un inocent cu aripi fine

Să pot ,aș vrea să înțeleagă

Chiar toată lumea că e bine.

Doară visez și nu e rău

Deși timpul nu iartă

Eu retrăiesc în visul meu

Am fost copil odată.

Pe rafturi reci se cerne praful serii,

Când intri în farmacie copleșită,

Căutând un simplu leac contra tăcerii

Și un plasture pentru o inimă rănită.

Acolo unde stau flacoane aliniate,

Iar chimia promite-un răspuns instant,

Nu se găsesc remedii pentru anume șoapte,

Nici prafuri de uitare pentru cel plecat.

Medicamente de iubire de-ar exista,

Aș lua o pastilă, căci inima-mi moare...

Aveți ceva de dor? Două cutii, de mi-ati putea da,

...De când el a plecat, orice gând doare.

Farmacistul privește lung și spune încet,

Că pentru o așa durere n-are leac pe raft,

Niciun ceai și nicio pastilă n-au efect,

Când timpul este singurul remediu indicat.

Rețeta este goală, diagnosticul e clar:

O lipsă grea și cronică de pași și de cuvinte,

Plătesc cu lacrimi calde acest bilet amar

Și plec purtând în suflet aceleași dureri crunte.

Așa că strâng în pumn amintiri nuanțate

Și bandajez cu dor suspinele din piept,

Sperând că rănile vor fi cândva uitate,

Chiar dacă azi încă îl caut și-l aștept.

Nisipul curge lent în clepsidra din piept,

Iar timpul coase rănile lăsate-n urmă,

Fără prospecte vechi și fără tratament,

Când dorul ca o boală încet se mai consumă.

Pășesc în noapte, farmacia se închide în spate,

Iar pașii mei răsună stingher pe trotuar,

Trăind cu speranța că, dincolo de toate,

Voi învăța în timp de tot să-l pot uita...

Mereu aceeași Renunțare o tot simt
Si-ncremenit mă ține, fără de putință 
Nu știu ce văd, nu știu alt chin
Când nu contează nici de-i neființă 

Mereu Revine cu un nesfârșit venin
In gât, si-n piept, și-n ochii uzi
Si ce spurcat mă simt în râsul fin
Al judecății voastre, ca de surzi

Chiar ce mirați mă mai studiați la-ncheieturi
Și ce dispreț și ce spurcate semne
Imi arătati de parcă a-ți știi cumva
Cum sufletul se sparge ca de lemne

Mereu aceeași Renunțare o tot simt 
Și nu știu cât s-o mai amân
De ce-i Păcat dacă e chin?
De ce ar trebui să mai rămân?

Trec zilele și orele, minut cu minut, secundă cu secundă,

Femeia cu părul blond a rămas îndrăgostită de-a bijutierului umbră

Îndrăgostită de un bijutier divin... Al ei mare nenoroc...

L-ar fi iubit atât de mult...până la lună și-napoi.

Dar ea pentru el..n-a fost decât o uşă deschisă fără rost,

Doi ochi căprui ce-n inimắ strắină..n-au putut să găsească loc...

Și-au trecut negreșit anii...el un bijutier divin ce mereu,

Hoinăreşte grăbit prin zilele din anotimpuri

Sperând a nu se întâlni vreodată instantaneu,

Cu cea ce l-a îmbrățișat și vinul i l-a adorat în alte timpuri.

Ea...îndrăgostită a rămas de-a bijutierului umbră

Încă se luptă cu dorul din suflet...cu neputința lugubră

Poartă cu demnnitate la gât al durerii veninos colier

Amintire prețioasă a celui mai iscusit, al vinului... bijutier..

Nu am cuvinte să spun
nu mai am cuvinte să exprim
închis printre pereți
Oare voi mai ieși?

Lumină din suflet…
Mai auzi glasul meu?
căci nu mai știu ce sclipire am
și lumea s-a făcut mică în mine

nu știu ce să spun fără cuvinte
aș fi vrut să te am lângă mine
să te țin lângă mine
și să opresc timpul o clipă

povestea lungă e una scurtă

exact când te îmbrățișez mereu
parcă ar fi ultima oară
unde pădurea seacă respiră greu
și totul se frânge în tăcere

luminează sclipire de mâine
Căci azi mă sting puțin…
dar mergi înainte

trecut ars în cenușă
îl strâng în palme fără să-l mai pot schimba
ce aș fi făcut, ce aș fi luminat
se sparge în mine ca un ecou

nu am spus regrete
dar ele mă spun pe mine

azi sunt mereu, nu sunt singurul
o lume întreagă în jurul meu
și totuși pierdut în mine

mi-ai scris bunătate
și m-ai ferit de rău
iar acum e doar amintire care arde încet

la revedere eu din înfricoșat

vezi frumusețea de mâine
vezi muzica lină
oameni ce se schimbă
și eu rămân cu tine în tot ce a fost

mereu… până la final

Mă apasă durerea

Sentimentul de cruce

Tot simt că apasă

Și mă lasă stană de piatră,

În fața figurii lui înalte și intimidante

Acea scară blestemată de acum 11 ani,

Parcă încă o vad,

În clepsidra înghețată

De la frigul crunt de acolo,

Pe care și azi încă-l simt

Ca și persistența vorbelor lui

Și privirea apăsătoare,

Chiar primitivă,

Asemeni unui canibal

Ce așteaptă să deschizi,

Să te înhațe tot

Iară anii au trecut,

Și eu parcă tot acolo sunt

Retrăind la nesfârșit

Situația din care aproape n-am scăpat

Dar, după care acum trăiesc,

Un etern coșmar de neuitat.

Izvor al nemuriririi

Cu ape tremurânde

Inspiri doar teamă firii

Sevă gândirii strâmbe.

Tu harul cel divin

Ți-ai nimicit menirea

Când cupa cu venin 

Ți-a contemplat privirea.

Ai devenit securea

Copacului cel falnic

Privești cum luptă crusta

Să-l țină ,chiar ești jalnic.

Ești spinul cel de plumb

Așa ai devenit

Te-ai poticnit în trup

Când vârful ai înfipt.

În haină muritoare

Te zbați dar în zadar

Pășești în viață oare?

Ori stai de veghe doar?

Cărări întunecate

La adăpost târziu

Exiști dar fugi prin noapte

În urmă lași pustiu.

E golul ce te umple

Pe scurtul drum ales

Speranța lasă urme

Pe spiritul tău șters.