Natură, creație...

Pe linga luna printre nori

pamintul bratul isi desface

si vintul cerne chiar in zbor

o stea ce parca se preface.

Si fulgerind in strigat dens

si apasind o alta raza

Se scutura un univers

Un univers ce ma mai lasa.

Și astăzi sunt omul norocos

Privind pădurea de foioase,

S-aud cum frunzele foșnesc

Și cât sunt ele de frumoase!

Sunt așezat pe scaun și admir

Pe lac un cârd imens de lebede,

Cum își scufundă capul în adânc

Și scot în cioc planctonul verde

Printre copaci apar raze de soare

Ce trupul cu căldură mi-l încarcă,

Vremea o simt încă prietenoasă

Iarna-i departe, toamna nu pleacă

Scap lacul și pădurea din cătare

Și îmi arunc privirea către vale,

Aici văd Piatra, Cozla, Pietricica

Și Bistrița fără plutași, curgând agale

Îmi pun rucsacul în mare grabă

Și-n pas alert cobor pe o cărare,

Nu vreau să-mi iasă ursu-n cale

Că e obraznic și cere de mâncare

Așa am petrecut o zi de toamnă

Pe munte printre copaci cu soare,

Dar frică-mi e de omul cu toporul

Care doar vrea, să taie, să doboare!

În parcuri și pe alei

A ruginit frunza de tei.

Florile-s nedumerite 

De brumă acoperite

Ploaia -i rece,parcă doare

Unde-s zilele cu soare?

Unde-s cântăreții dragi?

Goale cuiburi prin copaciț

Tot e trist și înnorat

Soarele le-a abandonat.

Dimineața cade bruma

Tot ce-a fost viu a murit 

Va ierna cin nou natura,

Gâzile au adormit

Melancolie

Ce chiot, ce vaiet în toamnă...

Şi codrul sălbatec vuieşte -

Răsună-n coclauri un bucium,

Şi doina mai jalnic porneşte.

- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă...

Melankólia

Micsoda tuskó, micsoda jajgatás ősszel...

És a vad fa üvölt -

Hangzik a fülkagylóban egy bumm,

A hölgy pedig szánalmasabban kezdi.

- Figyelj, te, oké, kicsim!

Ne sírj és ne félj...

Halld, milyen keményen a mélyből,

Neki a föld hív minket...

În poiana încărcată cu flori

Soarele răsare dis în zori.

Mândru se-așează în zare

Și încălzește întreaga suflare.

Din tulpina verde și firavă

Creând o întreagă dumbravă,

Se naște din boboc o floare

Frumoasă ca ruptă din culoare.

Deschisă într-o noanță albastră

Cu ochiul îndreptat printr-o fereastră,

Spre orizont, nevoia spre a lumina

Și caută-n aer vântul spre a germina.

Un nor se-mprietenește cu Soarele

Și își descarcă tunând izvoarele,

Dăruind împreună, de milenii

Viață înmiresmată, multicoloră poienii.

atingându-mi creștetul,

degetele tale-mi-ncurcă visele.

pe unde voi mai colinda?

în jurul nostru-i 

doar un tor de lumină.

umbra,  tremurătoare a lunii,

mângâie

bolta de iasomie.