Mărul

O flacără vie ce arde-n tăcere,

Când buzele tale le întâlnesc pe ale mele,

E setea nebună, e dulce durere,

Ce naște scântei ce aprind mii de stele.

Ne pierdem în noapte, în febra curată,

Se prăbușește o lume și cerul se-nclină,

O clipă de foc ce ne lasă fără suflare

Și transformă suspinul în pură lumină.

În noaptea oarbă stelele coboară

Și lasă umbre lungi pe vechi poteci,

O rază caldă-n suflet înfioară

Tristețea unor amintiri mai vechi.

Sclipiri de gând aprind o altă zare

Când totul pare stins și rătăcit,

Păstrând în taina nopții arzătoare

Lumina unui vis neîmplinit.

El trece ca un gând prin noaptea grea,

Un călător sculptat în umbre vii,

Purtând în ochi lumina de pe-o stea

Și-n inimi dorul sfânt al marilor iubiri.

În urma lui și timpul pare blând,

Iar pașii lui lasă urme de jar,

El lasă-n lume-un tainic, veșnic gând

Și fuge-n noapte, liber și hoinar.

Pe țărmul ud din marea de safir,

Se lasă noaptea caldă și albastră,

Purtăm în suflet dragoste și mir,

Privind spre bolta cerului, măiastră.

Un val pierdut se sparge de nisip

Și ne inundă gleznele trudite,

Iar eu revăd pe chipul tău un chip

Născut din două inimi fericite.

Tainic doarme sub bulboane

Un bătrân și verde dâmb,

Unde linistea-ai stăpâna 

Și lumina bate strâmb.

Pești de argint îi sunt oșteni,

Alge verzi îi sunt cunună,

Iar prin umbre de poieni

Raza lunii se răzbună.

Noaptea, când valurile mării

Se sparg de țărmul obosit,

În umbra dulce-a înserării

Un vis din ape a sosit.

Lumina lunii argintie

Coboară lin pe valul greu,

Iar marea-n șoapte parcă știe

Ce poartă acum sufletul meu.

Atâtea inimi funcționale,

dar moarte la figurat…

Mă uit în jurul meu…

mă doare.

Alături de cine

m-am înconjurat?

Animalele ne plâng de milă,

văzându-ne așa-zisa „umanitate”.

Oare chiar trăim cu toții

într-o societate obiectivă,

sau doar fugim

de propria realitate?

Să fim condamnați

la o viață funcțională

într-un abis plin

de pustiu?

Nu ești tratat

așa cum ar trebui să fii,

asta e cel mai dureros…

știu.

Tu ești aici, dar ți-ai dori

O altă lume să pictezi,

Să fie simplu a trăi,

Să fie simplu să visezi.

Pe pânza albă ce-o visezi,

Eu sunt ecoul din fundal,

Un loc în care să-ndrăznești

Să uiți de zbuciumul real.

Să fie veșnică iubirea,

Desprinsă parcă din povești,

Să nu existe despărțirea,

Să nu ai frică să trăiești.

Să nu existe dușmănia,

Să ai curajul să fii tu,

Să nu cunoști ce-i agonia,

Să nu te doară vorba „nu”.

Ai pus în versuri un răspuns,

Un vis curat și nepătat,

Despre un dor adânc ascuns

Și-o lume care s-a schimbat.

Să poată omul să priceapă,

Că trupul este doar un scut,

Ce ține inima întreagă,

De tot ce-n viață a durut.

În lume singură trăiești,

Cu rana care încă doare,

Pe pânza albă simți că ești,

Ciudata pată de culoare.

E dureros să fii acea

„Ciudată pată de culoare”,

Dar pânza nu ar mai avea

Lumină, viață sau splendoare.

Fără nuanța ce o porți,

Cu rana ta, cu dorul tău,

Ar fi doar alb, făr' să socoți

Unde nu-i bine, dar nici rău.

Rămâi culoare-n lumea gri,

Chiar dacă scutul e rănit,

Învață simplu a trăi,

Așa cum ești... de neînlocuit.

Pașești cu siguranță
In văi întunecate
Cu toti, în concordanță
Tu crezi, ca e dreptate

Dar ce e adevărul?
Și care-i realitatea?
Parcurgi și acum, tu, drumul
Crezând ca e dreptate

Căi lungi, topite
Sunt interconectate
Dar tac în ispite
Chiar dacă-s populate

E noapte lungă…
Şi pare a fi albă,
Dar luna nu-i lumină
E o reflecție întunecată

Cu fiecare pas făcut
În lume rătăcită
Te apropii de un drum abrupt,
Dar fără de lumină.

Poartă-te superficial,

și vei primi superficialitate.

Poartă-te demn,

și vei primi demnitate.

Alege să fi tu,

și vei primi realitate.

Alege să fi alții, 

și vei primi falsitate.

Alege să fi flori,

și-ți vei lăsa aroma înfiptă-n mintea cuiva.

Alege să fi piatră,

ș-ai să rămâi precum o rană.

Alege să fi dur,

dar nu aștepta bunătate de prin jur.

Alege să fi bun,

dar nu aștepta înțelegere în sejur.

Alege să te simți,

ca să nu te lași de-o parte.

Alege să fi tu,

ca să nu te pierzi în aglomerație.

 La căderea soarelui,

În liniștea întunericul,

Un suflet sângerează

Și singur se așează.

Și se tot gândește,

Cum de reușește,

Zilnic se trezește,

Luptă vitejește sau se amăgește?

Diavolu-i zâmbește

Spunându-i prietenește:

Du-te și vrăjește,

Nu iubi orbește!

Luna se ivește,

Ea îl liniștește și îl sfătuiește:

El te amăgește,

Tu simte și trăiește

Căldură răspândește.

Pe suflet îl stârnește

Și din nou iubește,

Dar se îndoiește,

Dacă-l părăsește?

Soarele răsare,

Îndoiala dispare

Dar am o întrebare:

Cine mă-nțelege oare?

Scris-am cu sânge de vultur

Ultimul cuvânt eroic

Din peniță dau să scutur

Bezna sufletului stoic

Simt că totu-i tulbure

Praf și ceață multă-n suflet

Cine să mă mai îndure

Poate-un pui crescut de urlet

Dinadins am vrut să urlu

Însă m-am oprit subit

Căci de-a valma gândul sumbru

Pare că s-a și topit

Aruncând un ochi pe geam

La furtuna cu vânt greu

Mă uitam ca la program

Mă simțeam la ateneu