Un pahar pentru Eminescu

Cum ar fi ploaia și vântul de primăvară 

Să trezeasca gândul împăcării in tine

În suflet să-mi aduci o rază de soare

Să pocnească mugurii speranței în mine.

Să îți plimbi mâna în păru-mi răscolit de vânt 

Pentru o clipă doar primăvară să ne fim 

Să creștem, să-nflorim sub ploaie

Poveștii nostre alt final să-i croim...

Să se deschidă gândul...al tău suflet

Să spele ploaia tot...ce rău ai gândit 

Primăvară asta să ne fie

Antidotul unui final ... fericit.

Să trăim cu intensitate clipa

Tăcerea, vântul s-o ducă departe de noi

Să ne rămână o eternă primăvară 

Începutul și sfârșitul poveștii dintre noi...

RĂGAZUL REGĂSIRII

De ceva timp, de zile bune incerc sa lupt cu mine

Să mă adun din bucăți de dor și vis

Sa-mi strâng puterea din lacrimi și suspine

Și pașii rătăciți sa-i plimb pe-un drum deschis.

Încerc sa-nvăț să las în urmă ce-a durut 

Să-mi fiu alinare și sprijin în orice zi

Să regăsesc în mine curajul ce l-am pierdut

Și să mă inalț tot mai sus, până durerea va muri.

Încerc sa uit cum plângeam și asteptam sa revii

Cum nopți întregi la rând am prefăcut în zi

Cum nu știam de mine, de unde să pornesc

...uram pana și răsăritul pe care atât de mult îl iubesc!

Sa uit cum incercam pentru orice sa caut justificare 

Numai să nu cred ca pur și simplu ai plecat

....atât de mult eram pierdută în zare 

Încât paharul gol imi ajunsese prieten devotat.

Încerc sa uit timpul când nu stiam de mine

Când tot ce imi doream era sa te aud

Dar ție îți era indiferent ... stiu bine!

Tot ce conta era să pot degrabă să te uit...

Încerc din frigul ce-l port sa renasc cu foc

Din tăcerea ce mă-nconjoară sa-mi croiesc un nou drum

Să adun cât mai pot toate bucățile sparte, de jos.

Să le lipesc, sa merg mai departe, lăsând povestea in fum.

Cât mi-am dorit să respirăm același ton

Pe ritmuri de Cabernet Sauvignon 

Și amintiri în doi să depănăm

Din vremea când fericirea îmi era... Merlot. 

Cât mi-aș dori un strop de Pinot Noir

Pe buze din nou să îl mai simt

Să nu îmi fie atâta suferință în zadar

Când doar în brațe-aș vrea să te cuprind.

Cât mi-as dori ca poezia mea de dor

S-o scriu... și să-mi adie parfumul de Bordeaux

Tot ce-am trăit urât printr-o minune să se șteargă 

Cândva la un pahar de vin... cu o Fetească Neagră. 

Cât mi-aș dori să m-auzi când te chem

La un vin împreună... să gustăm un Malbec

Să-mi bucuri sufletul de dor îmbibat 

C-o-mbrățișare în acorduri de Cabernet Franc.

Cât mi-as dori să fi păstrat, o sticlă de Barbera

S-o strâng la piept din când în când 

Să îmi aline dorul de noi și vrerea

C-ai să te-ntorci cândva ...în timp...

Mi-aș fi dorit să nu te am doar în cuvinte

Și să-mi fii tu și vinul, versul cel mai plin

Mi-aș fi dorit lângă al tău braț fierbinte

Să pot șopti ce-n vers n-aș ști să pun...

Știu femeie... că de el ți-e dor

Știu că nu-i deloc ușor 

Să ți-l scoți din a ta minte

Doar scriind pe foi, cuvinte...

Știu femeie... te-ai obișnuit cu el

Și cu vinul lui la fel

Dezvoltând un sentiment

De dor... permanent.

Știu femeie... 

L-ai visat și zi și noapte

Așteptând să te gândească,

Ți-a fost rugă printre șoapte 

Așteptând să te găsească...

Știu femeie...

Vrei să-l ții la piept cu dor

Să te simtă cum respiri

Trupul să-ți îmbrace ușor 

În parfumul lui de vin...

Dar spune-mi, tu femeie,

Tu flacără ce arzi etern!

Cum as putea să mi te sting?

El, nu mai este cel de ieri!

...Nu vreau durerea să-ți încing...

Azi femeie...

Ți-e taina ce-o porți in suflet

Și-l simți în orice răsuflet,

Femeie...

Tot ce-ai visat cândva să-ți fie

Ți-e azi... un pahar de poezie!

Mi-ai lăsat în păr o mângâiere 

Pe buze aroma vinului tău dulce

Dar și o lacrimă de dor în ochi

Ce-n poezii, în noapte... curge.

Mi-ai lăsat pe piele tatuaj

Cu degetele tale blânde 

Dar și pe retină privirea ta

Ce a rupt sufletul in mine.

Mi-ai "dăruit" cuvinte ce m-au ars

Când fluturi mă purtau în visare

Când trebuia să ne cuprindă în miraj

Un vin și-o ultimă îmbratișare.

Cad frunze in neștire 

Copacii se vor goi

Sub caldă mea privire

...toamna e in toi...

Păsări călătoare 

Pornesc spre alte zări 

Pe cer forfotă mare

... toamna e in toi....

Cerul, tot mai acoperit

De-o plapumă de nori

Soarele-l ține pitit

Căci toamna... e in toi...

Planez cu frunze care zboară 

În sinea mea mă simt ușoară 

Mai uit de-amar și al meu dor

Doar, toamna... e in toi...

Nu mă opresc ca să admir

Să nu simt nostalgie-i dificil

Căci gândul mă duce la noi

Firesc... doar e o toamnă-n toi!

Mi-a rămas atârnat soarele.
Da.
Acel soare al copilăriei,
care nu știa să apună
și nu cerea explicații.

Încă ne atârnă de pleoape cerul.
Îl purtăm când clipim,
când ne prefacem maturi,
când ne legăm șireturile zilei
și ieșim în lume ca și cum
n-am fi învățat frica pe de rost.

Noi
suntem pluralul unei singure inimi.
Ne amintim împreună,
ne doare la fel,
ne vindecăm pe rând.

Norii nu se mai rețin.
Trec.
Ne traversează copilăria,
ne udă genunchii juliți ai memoriei,
dar nu mai pot strica zorii.
Zorii sunt deja în noi.

Noi am crescut din firimituri de lumină,
din mesele unde tăcerea era rugăciune,
din „mai așteaptă puțin”
și „o să fie bine”.

Noi știm cum sună lipsa.
Are vocea mamei strigându-ne seara,
are ecoul pașilor care n-au mai venit,
are gustul pâinii rupte egal
ca să ajungă tuturor.

Noi purtăm timpul ca pe-o haină prea mare,
cu mânecile pline de trecut,
dar refuzăm să o scurtăm.
Pentru că acolo, în tiv,
stă ascuns soarele.

Și da,
încă atârnă de pleoapa ochiului.
Îl lăsăm acolo.
Să ne doară frumos.
Să ne lumineze când uităm
cine am fost
și de ce continuăm
să fim
împreună.

Afară plouă, eu în casă stând,

Simt ploaia cum mă bate și în gând.

Picurii de ploaie pe geam curgând,

Parcă sunt oameni cu amar dansând.

Afară-i frig, iar eu pe gânduri stând,

Simt un aspru cuget mie spunând:

Doar și amorul l-ai văzut plecând,

Când crezi că-i vedea ploaia încetând?

Pe malul vremii curge încă luna,

Peste păduri și peste vechi izvoare,

Iar dintre stele se ridică una,

Purtând un nume viu și nepieritoare.

Eminescu, suflet prins în vers,

Cu ochii plini de cer și de tăcere,

Ai strâns în inimi universul întreg

Și l-ai lăsat moștenire.

Ai ascultat cum codrul își suspină dorul,

Cum teiul își coboară floarea peste ani,

Cum noaptea își aprinde peste lume zborul

Și cum iubirea plânge în castani.

În pana ta se legănau luceferi,

Și mări adânci, și gânduri fără capăt,

Iar limba română, simplă odinioară,

A devenit prin tine cântec și palat.

N-ai scris doar poezii,

Ci ai zidit catedrale din cuvinte,

Unde și astăzi intră generații

Să-și regăsească visele pierdute.

Au trecut anii ca norii peste munte,

Dar glasul tău răsună mai departe,

Căci timpul poate stinge multe lucruri,

Nu însă stelele născute dintr-o carte.

Și cât va curge Dunărea spre mare,

Cât teiul va înflori în fiecare primăvară,

România își va rosti cu mândrie

Poetul ce-a făcut eternă limba sa.

Dormi liniștit sub cerul veșniciei,

Mare visător cu suflet de lumină,

Căci printre stele, printre cărți și inimi,

Eminescu nu apune — el domină.

Un cerc cade,
Firele se desfac.
Totul ține nimic.

Astăzi în partea de vest a țării,

Undeva în apropierea serii.

Un cutremur sa întâmplat,

A fost mic dar nimic nu a devastat.

La o adâncime mică a fost,

N-au fost victime de loc.

Dar sperietura a fost tare,

În Oltenia cea mare.

Din Vâlcea, Olt și până în Gorj,

Din Mehedinţi și până în Dolj.

Oameni mulți s-au înfricat,

De cutremur ei s-au panicat.

Și cum era apoi de așteptat,

Unda seismică ea sa deplasat.

Și în alte judeţe acesta sa simţit,

Dar nu a făcut pagube, nimic.

Nu a fost de intensitate mare,

Doar cinci virgulă doi grade se pare.

Dar a fost cutremur de suprafață,

Nu a căzut vreun bloc sau casă.

Că de cutremurul era mai mare,

Atunci în aceste judeţe era teroare.

Erau morți, blocuri și case,

Multe de cutremur dărâmate.

Că în Oltenia acum se spune,

Că aceste cutremure nu sunt bune.

Dar fiindcă sunt de intensitate mică,

Lumea nu trebuie să stea acum cu frică !

Primăvara, cu sufletul vibrând,

Fericirea o așteptăm visând,

Iar în toamnă, când speranțe mor,

Ne rămâne un nor,

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce nu mai vin,

Legănând doar un vis fugar

Noaptea pururi cer senin,

Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,

Dar în cor vedem că tot a fost un vis.

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce tot dorim,

Atât nu mai vin!

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce atât dorim

Atât nu mai vin!

Tevergeefs

In de lente, terwijl de ziel trilt,

We wachten op geluk door te dromen,

En in de herfst, als de hoop sterft,

We hebben nog een wolk over,

We wachten allemaal tevergeefs

Geluk dat nooit meer komt,

Slechts een vluchtige droom wiegen

's Nachts is de lucht altijd helder,

Wij zweven met een waanzinnig verlangen naar het paradijs,

Maar in het refrein zien we dat het nog steeds een droom was.

We wachten allemaal tevergeefs

Geluk dat ons ontgaat

En in de ziel ziften ze bitter

Gedachten die ons misleiden,

Tevergeefs zullen we smeken,

Wij zullen tevergeefs wachten

Geluk dat we altijd willen,

De komt niet meer!

We wachten allemaal tevergeefs

Geluk dat ons ontgaat

En in de ziel ziften ze bitter

Gedachten die ons misleiden,

Tevergeefs zullen we smeken,

Wij zullen tevergeefs wachten

Geluk waar we zo naar verlangen

De komt niet meer!