În orice om o lume rea pătrunde...

Of, Doamne, câte întrebări şi răspunsuri,

Câte vorbe aruncate în neant…

Mă frământ între lumini şi apusuri,

Mă cufund într-un soare gigant.

Of, Doamne, cât pârjol şi minciună,

Câtă necinste, ruşine, neteamă,

În suflet de om zilnic se adună,

Iar pe Tine, lui Satan te reclamă.

Of, Doamne, se prăvale lăcaşul,

Evanghelii se mistuie în altar,

Necuraţii invadează oraşul,

Piere al credinţei ultim lăstar.

Doamne, se gată petrolul din lampă,

Se întunecă omul în suflet şi-n minte,

Mamele acum joacă roluri de vampă,

Copiii lor blesteamă tainele sfinte.

Doamne, se surpă-n cutremur pământul,

Apele curg în potop ca dintr-o fântână,

Fă de la început lumea, să fie Cuvântul…

Iar pe om… fă-l din iubire, nu din ţărână.

În clopot de seară și-n cânt de izvor,

Se-ntoarce spre Tine al duhului dor,

Iar timpul își leagănă umbrele grele,

Cu faptele Tale, cu faptele mele.

Dezlănțuie-n mine tăcutele ploi,

Să-nvie în carne celule de soi,

Și leagă de ceruri, sub bolți de nuiele,

Nădejdile Tale, nădejdile mele.

Și vântul mi-l scutură-n plete ușor,

Pe stelele nopții mă poartă ușor,

Și pune-mi s-ascult în clipele grele,

Cântările Tale, cântările mele.

Și când peste mine se lasă amurg,

Cu turme de nori ce prin sânge îmi curg,

Trimite-mi din neant în gânduri rebele,

Speranțele Tale, speranțele mele.

Respiră prin mine mirosul de viață,

Și du-mi spre lumină bezna de gheață,

Să-și afle în ceruri, sub alte podele,

Cărările Tale, cărările mele.

Iar dacă-ntr-o seară m-oi pierde în lut,

Cu numele șters de pe trupul tăcut,

Pune-mi la cap pe lângă buchete de stele,

Odihnele Tale, odihnele mele.

Lumină divină, început de Cuvânt,

Nainte de-a fi rămășițe-n pământ,

Trimite spre mine prin psalmii de jale,

Iertările Tale, iertările Tale.

Întâmplător ne-am întâlnit, 

După o vreme atât de lungă, 

Iar chipul tău îmbătrânit, 

A început să plângă. 

Eram ca două maluri frânte,

Fără punți, și de apă secate,

Maluri sortite furtuni să înfrunte,

Și vânturi fierbinți și uscate.

Trecuții ani nici nu știam să-i număr, 

Și tremuram ca frunza-n vânt, 

Ușor te-am mângâiat pe umăr, 

Că nu puteam rosti nici un cuvânt. 

Privirea ta, adânc albastră,

Purta amurg și poezie,

Erai o pasăre măiastră,

Eliberată dintr-o colivie.

Sub ale frunții riduri fine,

Dormea aceeași primăvară,

Iar glasul tău trezi în mine,

Povestea de odinioară.

Un zâmbet cald, aproape stins,

Te luminase ca pe-un anotimp,

Și-apoi deodată s-a deschis,

Un pod de aur peste timp:

De dragul tău atunci înnebuneam,

Și mă sfârșeam de fericire,

Privighetoarea ne cânta pe ram,

Și-n jurul nostru răspândeam iubire.

Te cuprindeam de braț ca pe o floare,

Iar tu-mi stăteai la piept tăcută,

În colț de ochi aveai mărgăritare,

Iar eu sorbeam din lacrima căzută.

Dar soarta fuse crudă și haină,

Ne-a risipit pe drumuri paralele,

Și nu știu cine a fost de vină,

Dar ne-am pierdut definitiv în ele.

Mai apoi, mi-ai vorbit despre tine,

Despre casă și viața cea grea,

Dar printre șoaptele moi și suspine,

Remușcarea iubirii dintâi se-auzea.

Și când ne-am oprit la răscrucea tăcută,

Nu ți-am cerut să rămâi, nici să pleci,

Doar ți-am atins palma rece, pierdută,

Și-am știut că vom fi împreună pe veci.

Maică bună, maică dragă, 

Drumul tău e-ngust și-albit, 

Ani înghesui în desagă, 

Și o porți pe-un trup slăbit. 

Pașii-ți tremură de frică, 

Norii curg prin ploaia rece, 

Îngerul cu-a sa aripă, 

Peste greutăți te trece. 

Sub surâs ascunzi dureri, 

Ce doar cerul le mai știe, 

Și ești astăzi precum ieri, 

O durere-n carne vie. 

Maică sfântă, ți-e privirea

Plină de tăceri adânci,

Ți-ai clădit încet menirea, 

Nu cu pietre ci cu stânci.

Din genunchiul tău căzut, 

Rugăciuni se nasc în zori,

Și din palma ta de lut, 

Dumnezeu adună flori.

Tu rămâi icoană vie,

Dor și leac în suferinți,

Maică-n tine, pururi fie

Chipul blând al celor sfinți.

Iar de timpul ne destramă,

Și tăcerea ne va frânge,

Tu, în lacrima mea mamă,

Vei surâde, nu vei plânge. 

În trista mea înţelepciune,

Sub aura ce am hulit-o,

Am râs, am plâns, am fost minune,

Minune ce am irosit-o.

Cu-n mers trădat de călcătură,

Cu paşi bolnavi şi mult prea mari,

Scuipând din ochi mister şi ură,

Am spânzurat poeţi şi cărturari.

Cu Dostoevski, Goethe, Eminescu,

Nopţi albe am mâncat pe pâine,

Râdea de noi bătrânul Maiorescu,

Căci nu ştiam de-i azi ori mâine.

Biblioteci am ars zâmbind,

Din cărţi mi-am construit coşciug,

Cu Shakespeare m-am trezit dormind,

Iar cu Giordano am ars pe rug.

Iarăși ți-e ochiul în lacrimi,

Și iarăși mă minți că ai râs,

Și iarăși ascunzi niște patimi,

Sub tristul și blândul surâs.

Și iar înflorește uscata grădină,

Și iar mi te pierd printre flori,

Și sufletu-ți plânge-n surdină,

Și iarăși privești înspre nori.

Și iarăși vântul începe s-adie,

Și păsări se-ntorc grăbite înapoi,

Și toamna din tine iarăși învie,

Și plângem nefiresc amândoi.

Și iarăși prin întuneric ți-i pasul,

Și iarăși mă minți că-i lumină,

Și-ți plânge și ochii, și glasul,

Și cauți întruna la toate o vină.

Și iar va veni într-adins o durere,

Și iar va pleca negreșit înapoi,

Și iarăși mintea și nervii vor cere,

Și iarăși va plânge sufletu-n noi.

Sunt plin de răni deși nu port războaie,

Mi-s ochii-n lacrimi deși nicicând n-am plâns,

Și cad din mine, ca stropii mari de ploaie,

Dezamăgiri ce-n suflet prea multă vreme-am strâns.

Mi-e zborul frânt adesea, și aripi nu mai am,

Târâș îmi este mersul și coatele zdrelite,

Privirea-mi este ștearsă ca sticla dintr-un geam,

Și trag obloane grele sub pleoapele obosite.

Mi-e inima o candelă ce arde-n întuneric,

Dar vânturi reci o sting și flacăra-i se frânge,

Iar dorurile toate, în cântec efemeric,

Se pierd pe căi uitate, sub cerul care plânge.

Și-aș vrea să strig dar glasul mi-e lut fără suflare,

Cuvintele se sfarmă în umbre fără rost,

Iar sufletul mi-e piatră sub vremuri prea amare,

Un far ce nu-și mai poartă lumina-n avanpost.

Nu-i lanț să nu se rupă, nici zid trecut prin vreme,

Nici plâns necontenit, nici pas îngenuncheat,

Și chiar de port în mine o rană care geme,

Să-i caut vindecare, eu umblu neîncetat.

M-ascund de oameni căutând doar omenie

Găsind ființele robite de mândrie

Plătesc tăcerile să-mi țină companie

Lipind cuvintele-ascuțite pe hârtie

Stă invizibilă tăcuta modestie

Se etalează convenabila prostie

Sau aroganța mănuind o șmecherie

Prezintă-n scenă opulența cu măndrie

Pierdute suflete adună bogăție

Lipsiți de scrupule ne-aruncă în robie

Clădind palate din minciună și hoție

Avar hrănindu-se din noi cu lăcomie

Ne-au condamnat să ne târâm în sărăcie

Considerându-ne doar sclavi la datorie

Elaborând fraze scrobite cu trufie

Explică gloatei cât de greu e la domnie

Toți ‚patrioții’ ce-au furat din vistierie

Sperăm s-jungă-ntemnițați la pușcărie

Aștept secundele să bată armonie

Un imposibil delirând o teorie

Doamne,

sunt obosit de atâta mizerie străină,

de atâtea răni care nu sunt ale mele,

dar pe care le port în sufletul meu

ca și cum ar fi fost împănate adânc

în carnea mea.

Am primit durerea ca pe un dar,

un dar care nu îmi este al meu,

dar care m-a învățat să simt

fiecare frântură de durere

ca și cum ar fi fost a mea.

Mă tem să las această povară,

căci cum voi înțelege eu, Doamne,

dacă nu trăiesc în străinătatea

celorlalți?

Cum voi ști, cum voi învăța

dacă nu sunt eu însumi

măcar o fărâmă din chinul lor?

Dar nu mai pot, Doamne.

Nu mai pot purta atâtea păcate

care nu sunt ale mele.

Ia-le asupra Ta Doamne,

căci nu sunt vrednic a le purta.

Fă-mă ușor, Doamne,

fă-mă ușor ca o pană

care poate fi luată de vânt

fără ca să lase urme.

Fă-mi liniște în suflet,

și eliberează-mă din străinătatea altora,

și clădește-mi

altfel mântuirea.

Lângã divanul vechi se pleacã, iatã,

O umbrã frãmântatã de durere...

E frig în tenebroasa-i încãpere

Iar lumânarea plânge, clãtinatã.

În ruga lui, pe rând îi pomeneşte

Pe-ai sãi copii plecaţi de multã vreme.

În casã el mai are douã lemne,

Un colţ de pâine şi un os de peşte.

Nu-s nici mãcar nepoţii pe aproape

Sã-i spunã, respectuos, o vorbã bunã;

Şi-n felu-acesta zi de zi adunã

Rid dupã rid şi lacrime sub pleoape...

Când era tânãr, vultur în putere,

Lua munţii-n piept şi vãile de-a rândul

Griji şi poveri şi dor, nefrãmântându-l

Îi surâdea nectaru-ascuns în miere.

Acum... nu are poftã de dulceaţã

Şi plânge des, pierzându-se cu firea,

Îl copleşeşte cumva amintirea

Cu sine când vorbeşte faţã-n faţã.

Cãci e bãtrân, memoria îi scapã

Şi nu mai are cine sã-i îmbie

O mãmãligã caldã, pe tipsie,

Un braţ de lemne şi-un pahar cu apã.

Pãşesc cu grijã şi îi dau de urme

Pe holda-nţelenitã la hotarã

Dar sfântã lui comoarã odinioarã,

În care mintea-mi îndrãzni sã scurme.

Bunicul meu, un om al altor vremuri

Mã învãţa, când eu eram de-o şchioapã

Şi când prãşeam porumbul de pe Groapã,

Cu mâna sprijinindu-se pe sapã:

- "Voi sã-ţi arãt ceva!

          Dar, ce faci, tremuri?

                 Ţi-e frig? Ţi-e foame? Vrei sã mergi acasã?"

- Îmi zise cu o faţã prietenoasã -

- "Mergem acuma! Însã înainte

Voi sã-ţi arãt ceva! Tu ţine minte

Sã ştii sã spui şi celor dupã tine

Ce-ai auzit acuma de la mine!

Te uitã colo cãtre Valea Mare:

Tu vezi steluţa-ceea ce rãsare?

O stea pe boltã-ndatã se iveşte

Când soarele fierbinte asfinţeşte."

Mã învârtesc în loc... nu vãd nimic...

Un drag de mine-l prinde pe bunic.

Şi-a amintit, pesemne, de Tãnase...

De moşul sãu, cum lui i-o arãtase.

- "Puţin mai sus de-a dealurilor coamã.

  O vezi acum?"

            - "O vãd!"

                       - "Ştii cum se cheamã?"

- "Aş!... Cum sã ştiu? Cã nu-s demult pe lume!"

- "Cã bine zici! Ştii... stelele au nume!..."

- "Au nume? Toate? Pãi sunt mii şi mii!...

  Interesant! Şi...dumneata le ştii?"

Mã uit la dânsul cu nedumerire

Întâmpinat de-aşa descoperire.

Atunci, bunicu-şi scoase pãlãria;

Îşi retrãia, bietul, copilãria...

Lãsând sã-i treacã vântul printre plete

Îmi spuse taina stelei, pe-ndelete,

Împreunându-şi mâinile-amândouã:

- "A Domnului e-ntinderea albastrã

Iar steaua ce-ai vãzut, e steaua noastrã,

Cã "sãrãntoci" ne zic chiaburii nouã.

Şi ea ne vede-n fiecare searã

Sfârşiţi de vlagã, umblet şi povarã,

Cãci cei sãraci, muncesc din noapte-n noapte,

De munca lor, boierul joc îşi bate.

Când stele-apar, pictând bolta cereascã

Ei sunt încã datori sã mai munceascã;

De pe tarlaua omului bogat,

Ei pleacã cei din urmã cãtre sat.

Apoi îi cheamã la conac sã vinã

Sã le dea câte ceva de mâncare;

Şi hotãrãşte pentru fiecare

Drept rãsplãtire-o traistã de fãinã..."

Atât mi-a spus. Şi n-a mai zis nimica.

Venea un aer rece de pe vale

Ducând spre sat oftaturile sale...

- "Plecãm?"

          - "Plecãm! Se supãrã bunica..."

                             ☆

Trecurã mulţi ani de atunci şi... iatã

Trãim o altã vreme, diferitã:

Aproape-oricine poate sã-şi permitã

O pâine, prãjituri, carne de vitã...

Vremea modernã sau cum e numitã,

Nu seamãnã cu timpul de-altãdatã!

Mai trec şi azi pe uliţa pustie;

Bãtrânii au murit demult. Se poate...

Dar casa lor şi sapa, steaua, toate-s

La fel de vii, ca în copilãrie.

Ce-s eu? Dar tu? Bunicul anonim?

Un fel de purtãtori de diademe!

Cãci soarele apune pentru-o vreme

Dar ne-a lãsat pe noi sã strãlucim!

Din ziua când fu izgonit afarã

Adam, din minunata lui grãdinã,

De vina lui, pãmântul e de vinã!

E izgonit... dar nu lãsat sã piarã.

Ci munca lui se aflã blestematã

Cum bine ştim: pentru neascultare!

Pãşind de-acum pe-ngusta sa cãrare

Din care nu e chip sã se abatã.

                          ☆

Şi steaua lui o vãd searã de searã

Cum mâna obositã o salutã;

E prima stea ce poate fi vãzutã

Spre asfinţit, în serile de varã...

Iartă-mi dușmanii, Doamne,

pentru că sunt în mine.

Căci nu doar în ceilalți se află ura,

ci și în inima mea,

acolo unde nu am loc pentru Tine.

Iartă-mi dușmanii, Doamne,

care mă rănesc fără cuvinte,

și pe cei care mă rănesc cu tăcerea lor.

Pe cei care mă insultă,

pe cei care mă înfruntă,

pe cei care mă uită ca și cum n-aș fi.

Mă doare că nu pot să iubesc,

că mă frâng în fața răului lor

și în fața răului din mine.

Dă-mi iertarea care se naște dintr-o tăcere adâncă,

dintr-o iubire ce nu așteaptă răsplată.

Te rog, nu mă lăsa să fiu prizonierul urii,

ci lasă-mă să fiu asemenea Ție,

care știi să ierți și să iubești

chiar pe cei ce Te-au răstignit.

Îți dau inima mea, Doamne,

ca pe un dar al iertării,

să o cureți de tot ce-i străin

de iubirea Ta.

Nu știu dacă-ai simțit vreo secundă
Cum ochii-mi, furați, ți-au rămas la fereastră,
Cum timpul, deodată, părea să se-ascundă
Sub pașii grăbiți ai mașinii noastre.

Nu știu de ce, dar te-aș fi întrebat
Ce gânduri îți fug printre gene când plouă,
Dacă-ți place tăcerea sau râsul curat,
Dacă-n suflet ți-i toamnă sau încă e rouă.

Dacă-n serile lungi îți sprijini obrajii
De palma căldurii unui ceai liniștit,
Dacă-n viscole reci îți găsești curajii
Să te pierzi prin zăpezi, să iubești, să exiști.

Mi-a spus cineva că ți-au dus la ureche
Cuvinte și chipul meu prins între rânduri,
Și-acum parcă lumea-i mai strânsă, mai veche,
Ca și cum te-aș ști dintre toate gândurile.

Și totuși, abia ți-am rostit un cuvânt,
Dar știu că mi-ar fi plăcut să te știu,
Să-ți ascult glasul ca pe un vânt
Ce-mprăștie norii unui dor cenușiu.

Poate-i absurd să mă las prins în gânduri,
Să-ți scriu ca și cum am avea un trecut,
Dar un drum uneori nu-i doar pași și secunde,
E un loc unde timpul s-a vrut nevăzut.

Mi-e teamă că poate nu-ți pasă de rânduri,
Că poate zâmbești și le lași în trecut,
Dar scriu pentru mine, căci scrisul mă leagă
De clipele-n care un dor m-a durut.

Căci ziua aceea, în autobuzul douășapte,
A fost un moment ce n-am vrut să-l uit,
Un vis răvășit într-o lume grăbită,

Un chip desenat printre umbre de fum.

Și poate nu-i nimic, doar un gând ce se pierde,
Dar las aici rânduri, ca ploaia pe geam,
Și cine știe, poate într-o altă toamnă
Le vei citi... și-ți vei aminti de-un străin ce te-avea în visare.