Prea tarziu

Tu ca o lumânare arzi,și focul,

Sunt nedreptatea,ura,nenorocul,

Eu ca un jar m-aprind,privind o floare,

După ce-am ars văzând a lumii cale,

Te stingi încet, cuprins de umbre triste

In timp ce eu renasc..

Așa destinele ne-or fi fost scrise, tu norii grei să-i vezi,

Eu picurii de ploaie puri și calzi...

De ce nu voi atinge niciodată stele,

De ce desertul e scris vieții mele,

De ce un paradis nu se arată,

De ce,, regina " nu voi fi vreodată?

De ce in noapte lacrima îmi cade,

De ce sublimul este doar în șoapte,

De ce e cioburi fericirea mea,

De ce sunt prizonier cu lanțuri grele,

Supremă dragoste de ce n-o pot avea?..

Îi simt durerea în inima mea mare

Și lacrima in ochii mei căprui,

Din visu-acesta nu mai am scăpare

Dar sorții asta nu poți să îi spui...

Cândva îmi era sete de iubire

Și-n calea mea a fost scris sa te pui,

Azi un inel mă leagă și-o simțire,

Dar nu de tine,ci de ochii lui...

Și totusi,eu îți simt in piept durerea,

Tu, lanțuri grele conștiințo, pui!

Dac-a destinului așa a fost,azi,vrerea

Te rog, elibereaza-l mâine,soarta,

Chiar daca inima mea va fi moarta

Și-n ochii mei pustiul o să-l pui...

Cuvintele tale, mii de săgeți,

Credeam că e soare, dar sunt numai ceți,

Credeam că iubirea domoală e doar,

Dar  ea e cenușă, nici urmă de jar,

Și lacrimi se varsă,și ochii sunt goi,

Credeam că e bine, si-acum cad doar ploi

In inima-mi muta și tristă acum,

Credeam că e soare, dar e un taifun

Ce mă răvășește,și mor,și apun,

Dar o dimineața veni-va cândva,

Credeam că e soare, iluzia mea,

Nu caut lumina,trădarea e grea,

Dar un vis se naște din cenușa ce ea,

Inima-mi rece, din mine făcu,

Și-n visul acesta nu mai ești tu...

Simt că sunt mai mult decât puținul din ochii lor,

Sunt pulbere ce-ascunde aur,

Sunt gând, sunt trăire, sunt zbor...

Sunt floare fragilă, curcubeu multicolor,

Sunt cant prea adânc, sunt suflet de nor...

Dar nu mai sufăr, nu-mi trebuie laur,

Nu voi adorare,nici faima, nici dor,

As vrea doar un suflet să vadă

Lumina din mine, și focul ce arde,

Un suflet, si-apoi pot sa mor...

Jumătate de iubire

Ce mă tine-n lanțuri grele,

Nici n-o pot lăsa să plece,

Nici da inimii ce cere...

Ca un picur ce alina

Dar nu stinge setea grea,

Ca un ochi ce vede câmpul,

Dar  ceata ia vraja sa...

Jumătate de iubire,

Ca un drog , și viața trece,

Însă visul  amăgire

Noaptea-n gândul meu trăiește...

E doar vis, e doar trăire,

Dar el zilnic făurește

Jumătate de iubire...,jumătatea ce lipsește...

Purtată de valurile mării ești,

Dar și plutind în zbor deasupra lor,

Precum e jocul pescarușilor ce-s liberi când sfidează cerul,

Tu gingașă făptură a iubirii

Adusă de ecoul îngerilor ce ne privesc de pe catapeteasmă, strălucești!

Ai apărut bronzată să-mi vestești iubirea,

Căci eu de nu veneai degrabă,

Aș fi murit de dorul tău!

(11 august-24 noiembrie 2023 H.S-Vasilica dragostea mea)

Azi, când lumea este divizată în bucățele, de ură și interese,

a mai rămas câteva zale a unui lanț, ce nu vrea să fie rupt:

FAMILIA, copii, părinții, bunicii.

Tuturor copiilor: să trăiți în pace, să nu cunoașteți ororile 

războiului !!!!!!!

Mă doare atunci când mă privești

Scenic, încruntat, îngreunat

Mai ales când realizez că trăiești

Într-un conflict între tine și tine.

Război am inițiat cu deschidere

A tuturor porților din mintea noastră

Și ne-am conectat gândurile

Dar nu e de ajuns, nu-i așa?

Am fugit prin lume, liberă

Ți-ai dorit un loc al tău

Eu deja mi-am găsit lumea în el

Și tu casa în a ta,

Oricine putea să-mi zică, dar până azi n-aș fi acceptat

Opusele nu se atrag niciodată,

Ne-am fascinat timp de o vreme,

Dar nu călcăm amândoi cu același pas.

Am ales pasul lor și dacă ne-am duce strâmb

Ne-am urî ca doi.

As vrea sa am o relație dar

Dacă nu o sa îmi ofere liniște?

Dacă o sa ma părăsească la cel mai mic nerv al meu?

Dacă o sa ma chinuie gândul la persoana care am iubit-o cel mai mult? 

Dacă o sa vreau sa ma întorc înapoi la el?

Dacă o sa ajung sa înșel cu gândul, cu privirea și cu sentimentele mele?

Dacă s-ar întâmpla toate astea as fi eu cel mai mare inamic al meu... Dar poate ca sunt deja

Poate ca sunt cea mai proasta persoana pe acest pământ?

La cum ma poate orbi și distruge 

Cum poate sa facă din mine un înger 

Un înger care e orbit de atâta dragoste, de atâta fum de la focul care arde în inima lui

Care ar putea sa primească în casa ca să ajute orice persoana care are nevoie de ajutor

Care nu ar putea nici în gând sa însele oamenii

Sau as putea fi un demon

Care ar fi impulsiv și fără principii

Fără motivația de a face orice

Atunci empatia mea s-ar evapora

Și as putea sa fiu cea mai îngrozitoare persoana de pe acest pamant

Dar în final pana la urma totul depinde de mine și de ce cale vreau sa aleg, drumul bun sau rău? 

Sa trec peste și sa aleg partea cea mai buna parte din mine și un viitor strălucit? 

Sau sa aleg sa fac rău lumii, inclusiv mie? 

Cred ca prima opțiune ar fi cea mai buna 

Pentru ca as ajung în final împăcată cu mine insumi

Dar în a doua opțiune as putea sa dau toți demonii afara sufletul meu iar atunci n-as rămâne cu nimic, doar cu un regret profund și cu dorința a dispărea de pe acest pământ vulnerabil și bogat dar si sărac in același tmp

Probabil eu sunt diferita de majoritatea oamenilor pentru ca altfel nu mi-aș putea exprima cum poate dragostea sa facă din mine ființe diferite și alții pot trece peste ea fara tristețe ci doar cu un zâmbet ca ar putea alege sa fie împreună cu o persoana cu un chip mai frumos decat precedenta

In zadar am incercat... 

Luna tie sa ti-o dau,

Sa prind stelele-într-o plasa, 

Plasa tie sa ti-o dau

In zadar m-am tot zbatut...

Zi si noapte sa-ti fac bine 

Tu voiai sa te distrezi

Eu voiam sa fiu cu tine

O singură lacrimă

se prelinge în tăcere,

ca un râu care sparge piatra

ascunsă în adâncul inimii.

Ea nu e doar apă,

ci dorință de iertare,

strigăt mut

al celui care a rătăcit.

Cade încet,

dar lasă urme în suflet,

cărări nevăzute

pe care numai Dumnezeu le cunoaște.

În ea se adună toate regretele,

toate greșelile

care au înăbușit bucuria.

Și totuși,

în căderea ei se naște harul.

Lacrima pocăinței

deschide porțile invizibile,

iar sufletul, chiar și obosit,

simte lumina

cum îl atinge și-l vindecă.