Poate intră fericirea!

Mă apucă uneori o stare apăsătoare

Poate fi numită melanconie?

Sigur ați auzit de ea ,poate ați  trăit-o !

E un fel de dor ,de toate și de tot ...

Poate trecutul ne cheamă ?

Nu ne-a spus tot ce trebuia să știm ?

Sau ,a uitat având alte urgențe ?

Mi-e dor să mă plimb prin roua dimineții ,

Cu picioarele goale ,să aduc apă cu ulciorul

De la izvorul din dealul mic ,

Să mă opresc la umbra bătrânului nuc ,

Să ascult în liniștea înserării jalea unui cuc .

Iar când mă apucă un dor înflăcărat ,

Să plâng că nu știu pe ce drum să apuc...

Mi-e dor și știu că mulți mă înțeleg ,

Vine o vreme când ne întrebăm :

Ne-am achitat de datoria pe care o avem?

Am fost buni am fost răi ?

Ce bagaje luăm cu noi ?

        Am deschis ochii spre lume, într-un sat.

Viața, era simplă, dar de ajuns să nu ne plângem 

că nu avem ce pune pe masă, doar în cazul secetei 

din 1947.Erau datini și obiceiuri ce făceau viața frumoasă.

      Sătenii trăiau în respect și întrajutorare. Când tinerii 

însurăței își făceau casă, primeau ajutor de la rude sau 

vecini și-o terminau într-o vară. Cu organizarea clăcilor 

se rezolvau toate trburile grele, sau cereau mai multă durată.

     Și distracțiile erau multe, o ocazie de socializare, de prietenie.

Oamenii erau invitați la botez, la nuntă, la zi onomastică, la tăiatul 

porcului. Cei mai mulți se adunau la muncă, chemați la clăci 

care se termina cu cântece și joc, prilej de cunoaștere între 

tineri, urmau apoi logodnele, nunțile, botezurile.

     Comuna noastră, era așezată pe coasta unui deal pe malul 

Prutului. De la bun început strămoșii mei au avut avantaj :

apa curată a Prutului, necesară vieții, un lac cu pește, vânat,

papura și stuful din care si-au case,garduri.Tot ce trebuia pentru 

trai, natura a fost bine făcătoarea lor. 

     Lemnul, material folosit cu meșteșug, acoperea aproape toate nevoile.

    Câmpul producea hrana oricât de sofisticată era ea,

   Viile produceau licoarea, ce stârnește veselia și dă putere pentru munca

grea și obositoare.Cu cât ne-am civilizat, traiul a devenit mai complicat,

pretenții mai mari. Traiul acela, aproape primitiv aducea fericirea, omenia, iubirea.

   Omul acela iubea viața, pământul, natura, animalul, soția și copii erau viața și 

averea  lui. Noi, sau unii dintre noi ce iubim azi mai mult?

Când venim pe lume,

Avem deja un nume

L-am primit în dar 

De la cei ce sunt părinți.

De vrei,nu vrei, trebuie să-l porți

E eraditatea ce te definește,

Ea este comoara,ce te face om 

Sau balastrul, viții tale și devii 

       NEOM !

Ne bucurăm că a venit primăvara, deși e tare capricioasă,

dar natura-i toară vie și ne bucurăm. Tot acum vom sărbători 

zilele Sf. Pște. Suntem credincioși sau nu , tot omul se pregătește 

pentru ele. În fiecare casă miroasă a cozonac, a pască și oul roșu 

e piesa cea mai importantă. E vremea să socializăm, să uităm dacă 

ne-am certat. Iubirea e cel mai nobil sentiment, Isus Hristos s-a 

sacrificat și ne-a iertat. Prieteni dragi - Hristos a înviat-.

NUME  DE  FATĂ

NUME  DE APĂ

NUME  DE DOR

NUME DE ALINT

TOATE MĂ DOR

NUME CE NU-S

DE  DORURI

UCIS!...

Iubesc natura bogată,

Cu minunății încărcată,

Covoare cu flori, parfumul din zori,

Păduri, lanuri, livezi,

Mirosul tămâiei din brad

Ochiul luceafărului cald.

Zăpada lucioasă pe munte

Glas desmerdat de cornute.

Bacii și oierii din stână

Verdele crud din câmpie 

Triluri de ciocârlie.

Aroma vișinei coapte

Recolta de struguri bogată

Și mai presus de toate

Iubirea de neam și de glie

Și pe această mamă trădată 

Scumpă ...ROMÂNIE !!!!

Iubito, cine este cel ce știe totul despre iubire,

Sau despre dragostea ce eu ți-o port ca un nebun?

Iar dacă dragostea nu este nebunie,

Atunci ce este?

Căci vorbele oricât ar vrea să dezvelească

Cele ce nu pot fi privite,

De proști ori simpli muritori,

Aici fac tainică vorbire despre amorul nostru,

Despre noi doi când încleștați

Și prinși în veșnicie, vorbim Precum nemuritorii zei,

Cine e cel care pe toate le cunoaște,

Și dragostea împarte doar celor ce-o cer?

Nu este însuși Dumnezeu?

Nu-i teama izgonită pe vecie,

Iar dragostea-i pecetea Sfinților ce stau în Cer?

Nu-s îngerii aceeași dulce melodie,

Ce vine când suspinele-s prea multe,

S-aducă blândă mângâiere,

Celor ce însetați după iubire,

O cer în rugăciune așa cum noi cerut-am amândoi?

(31 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Te-am iubit cu tot ce-am fost, cu suflet curat,

Dar tu m-ai lăsat ca pe-un vis spulberat.

Te-nsori? Du-te, ia-ți mireasă aleasă,

Să vezi cum iubirea se face cenușă, arsă!

Ea te va ține de mână, zâmbind,

Dar mâna mea o vei simți tot suspinând.

Să-i cauți căldura ce eu ți-am lăsat,

Și să găsești gheață, exact ce-ai visat!

Când o să-i șoptești vorbe dulci, mincinoase,

Să-ți vină în minte buzele-mi moi, păcătoase.

Când o s-o privești, s-o dorești, s-o iubești,

Chipul meu, ca o umbră, să nu-l mai gonești.

La altar când vei sta, îmbrăcat la costum,

Să simți cum iubirea mea te trage din drum.

Să vrei să fugi, dar să nu poți pleca,

Legat de-amintirea ce-n suflet ți-am pus-o cândva.

Să-ți fie amară nunta cea mare,

Să vezi ochii ei, dar s-o simți de uitare.

Și când îți va spune “Te iubesc” blând,

Să auzi glasul meu, în șoaptă murmurând

Dar eu? Eu n-oi rămâne în urmă să plâng,

Eu mă ridic, zâmbesc și înving.

Voi fi mai frumoasă, mai mândră ca ieri,

Și altul o să-mi șteargă durerea din seri.

Voi râde, voi străluci, voi dansa,

Când tu în durerea trecutului tău vei sta.

Să mă privești și să simți că ai pierdut,

Ce-n lume, o singură dată ai avut.

Căci eu nu-s femeia ce plânge-ntr-un colț,

Eu sunt furtuna ce-ți rupe al vieții pod.

Să-ți ardă iubirea, să-ți ardă păcatul,

Că eu am plecat… și am luat tot ce-a fost sfânt în al tău suflet, odată bogat!

    Se scutur frunzele pe ram... 
    Şi mă-ntrebam, cum pot să plâng, 
    Atunci când lacrimi nu mai am, 
    Iar gândurile toate, mi se frâng? 
    
    Pustiu e parcul, băncile-s banale... 
    Iar vântul bate cu determinare, 
    Grăbindu-mi frunzele în cale, 
    Plecând copacii fără alinare... 
    
    Într-adevăr, e-o tristă toamnă... 
    Aşa cum n-a mai fost de mult, 
    Ca niciodată, eşti departe, doamnă, 
    Şi singur, vântul, stau s-ascult... 
    
    Nu-s melancolic, doar mă ştii, 
    M-am resemnat deja, la crudul gând, 
    M-am resemnat, că n-ai să poţi să vii, 
    Să mi te cuibăreşti în suflet, prea curând...
    
    Şi mă destram, încetul cu încetul, 
    Umbrind aceste frunze, hibernal, 
    Iar din ecoul meu, rămâne doar secretul 
    Unei iubiri ascunse-n pagini de jurnal…

Am pus șoapte într-un cub de gheață,

Iar noaptea mi-a pus gheață,

într-un pahar de șoapte,

Pastile de durere,

ale muribundului de mine.

Am pus lacrimi într-un pahar cu gheață

Să le trec prin timp un infinit

Să redenumesc viața printr-un fir de ață

Cu un titlu “ne-am iubit”.

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7)

iubirea noastră?

distrusă.

zâmbetul tău?

o minciună.

ochii tăi?

otravă pură.

atingerea ta?

ca sarea pe rană.

sentimentele tale?

doar de fațadă.

iar eu?

un nimic care te-a iubit..

Cum ar fii să nu fim?

Să uităm tot ce știm?

Sa învățăm să iubim?

Sa ne cerem iertare?

Scrisă într-o scrisoare,

Cum ar fii?

Sa fim copii?

Să ne îndrăgostim umil,

Uitând de ce va fii.

Cum ar fii?

Să te îndrăgostești de o inima pătată,

Suflată,poate fără viață,

Poate neștiind a iubi,

Poate neștiind a trăi.

Tu sperând că ai,

Ceva să-i dai,ce nu vezi ‘n rai.

Poate ai să-i dăruiești,

Dar poate nu ai sa primești.

Cum ar fii?

Să încă speri în fantezii.