Iarna ne-a trimis iar haine!

               Continuare

Întoarsă acasă, povestesc familiei întâmplarea.

-Ești în stare să-l creșt ? întreabă, tata.

-Dacă-l crești mare, mai ai puterea să-l tai? întreabă mama. Încă ceva,

puiul, nu-i o jucărie.

-Până una, alta, tu fata mea ești în vacanță, te poți ocupa de el?

Așa, că a rămas bibeloul nostru și răspundea la numele de PUIUL.

    Ca prieten m-a ales pe mine, nu mă scăpa din vedere și el când 

se rătăcea prin grădina de legume piuia până ne găseam.Se manifesta 

în anume fel să-și arate bucuria.În vara aceia m-am bucurat de prietenia 

lui, mergea după apă la Prut, la coborâre se descurca, la urcare îl 

băgam în buzunat și el era fericit.Atașamentul lui m-a făcut să-l iubesc 

peste măsură. Moartea lui m-a dat peste cap, mai ales că, a murit 

datorită mie. Era cald afară, luam masa de seară, mama m-a trimis in

casă să aduc ceva. Am plecat în fugă, fără să văd că mă urmăreșe,

se oprește la scară și mă așteaptă ;La coborâre ....l-am călcat...m-am blocat...

am înlemnit cu el în mînă ...

       -Fata mea , mă întreabă, a murit?

      -Da, imediat. Toți cei de la masă, aveau lacrimi în ochi.

      -Mai bine că n-a suferit...

      - Vreau să-l îngrop, într-un loc ferit. 

      -Bine, draga mea, mă duc să caut printre rufele date la tăiat pentru cordele 

pentru țesut, să-l învelesc și tata o să-i pună o cruce, să știi unde-l vei plânge.

E vorba de bătrânețe de boală, când omul e sătul de viață care devine de netrăit.

Boală, netratabilă, suferințe inutile, agonii, când ajungi singur la concluzia să spui:

Doamne, ia-mă la tine, că nu mai pot și ești conștient de ce vrei.

      Mi-se pare inuman să lași un om pradă durerii, când nu-și mai găsește leacul.

      Atât cât e conștient își poate singur hotărâ soarta. De aceia pledez:

-Eutanazierea la cerere-.Sunt diagnostice ce-l degradează pe om. Dacă nu mai judecă,

trăiește ca o legumă, nu mai suferă, dar dacă mintea-i judecă cine știe cât suferă?

Ce a fost și ce-a fost și ce a ajuns? câtă umilință? cine știe? Lasă-l pe el să hotărască,

dă-i această șansă...

       Sunt bătrâni abandonați și sunt mulți prin cămine și spitale...în ce condiții de groază...

Îi întreabă cineva dacă își mai doresc așa o viață? Dacă încă suntem umani ne doare 

suferința lor. Dar va fi o luptă grea, e o ideie nouă și ideile noi sunt niște inepții 

greu de înțeles pentru unii.

                                      va urma...

Secată de sărăcie,

De boală și anarhie,

C-o justiție  beteagă

Un popor ,o țară întreagă

Osândit la moarte lentă...

De corupție și șpagă.

Cremator pentru bătrâni 

Într-o lume de nebuni.

Te cântă poeții ,natură ,

În versuri frumoase, pe strună,

Îți cântă pădurea și marea ,

Îți cântă munții ,dealul și valea ,

Îți cântă văzduhul albastru

Și-n cântec îmi cântă visarea!

Cum ai distrus fără să știi...

Un rost al anilor târzii

Și cum jelesc pe căi pustii

Și jalea îmi e de înțeles

Când din atâtea ,te-am ales?

Norocul meu biet călător ,

S-a dus  de atunci ca blestemat

Și plâng pe drumul ce-ai plecat

Privesc în jur mă simt pierdut

Plecarea ta cât m-a durut .

Te chem copacii din grădină

Cu rod-n pârg ,și fiecare ram

Se întinde spre ușa casei  ferecate

În curtea în care altădată

Fremăta de voie bună

Acum când tot ce-a fost s-a dus

Și pe cărări a rămas doar umbra

Mai sper cu sufletul rănit

Să pot să-ți spun ,cât te-am iubit .

Adio să nu-mi spui de pleci

Îți caut umbra pe poteci !...

După revoluție, multă lume a plecat într-o modernă bejenie

și de mari proporții. Strămutări din unele continente în 

altele.Mă întreb, cum au prins rădăcini în locuri total diferite.

       Eu, am plecat doar la Tr. Măgurele pe un șantier dar 

dorul m-a adus acasă. În prima zi am colindat orașul de care 

mi-a fost atât de dor, unde am găsit amintirile, anii de școală,

străzile de promenadă, faleza Dunării, parcurile, grădina publică,

str.Domnească, care artăgea ca un aspirator tineretul în zilele de 

sărbătoare. Ce fac Românii noștri prin străini?

        Eu mă simt printre ai mei, nu pot să mă înstrăina, mă țin 

rădăcinile ....

Primăvara, cu sufletul vibrând,

Fericirea o așteptăm visând,

Iar în toamnă, când speranțe mor,

Ne rămâne un nor,

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce nu mai vin,

Legănând doar un vis fugar

Noaptea pururi cer senin,

Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,

Dar în cor vedem că tot a fost un vis.

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce tot dorim,

Atât nu mai vin!

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce atât dorim

Atât nu mai vin!

Hiába

Tavasszal, vibráló lélekkel,

Álmodva várjuk a boldogságot,

És ősszel, amikor a remények elhalnak,

Egy felhőnk maradt,

Mindannyian hiába várunk

Soha többé nem jön boldogság,

Csak egy röpke álom ölelésében

Éjszaka mindig tiszta az ég,

Szárnyalunk őrült vágyakozással a paradicsom után,

De a kórusban látjuk, hogy ez még mindig álom volt.

Mindannyian hiába várunk

A boldogság, ami elkerül bennünket

A lélekben pedig keservesen szitálnak

A gondolatok, amelyek megtévesztenek bennünket,

Hiába könyörögünk,

Hiába fogunk várni

Boldogságra mindig vágyunk,

Nem jövök többet!

Mindannyian hiába várunk

A boldogság, ami elkerül bennünket

A lélekben pedig keservesen szitálnak

A gondolatok, amelyek megtévesztenek bennünket,

Hiába könyörögünk,

Hiába fogunk várni

Annyira vágyunk a boldogságra

Nem jövök többet!

De crezi că moartea e-nconcediu blestemata,

Uitând poteca revenirii printre bieții muritori...,

Așa gândim cu toții cand privim un mort,

Crezându-ne pe noi nemuritori...

Dar înțeleptul ce-i coborât în a mormântului tăcere,

Este purtat din lumea-aceasta,

Nici el neștiind cum e posibil,

Privind aproape, vede depărtarea,

Iar de privește-n depărtare

Se regăsește chiar aici...!

Căci neputând pricepe lesne viața,

Noi cei ce suntem rătăciți

Ne agațăm de-a înțeleptului lumină,

Căci moartea stând ascunsă

Și ascuțindu-și coasa iar,

Tocită de câte vieți a secerat,

Revine blestemata!

Iar eu poetic glăsuiesc...

Nicicum că moartea este personaj de basm,

Dar nici că-i realitate înfricoșată,

Precum de mici am învățat!

Are vreun rost să personifici un blestem,

Să spui "nimicului" sau "morții"

Că-i "Cineva",ea nefiind decât himeră?

Să nu-ți auzi Conștiința ce-i dar divin?

Voi repeta refrenul nebunului ce îl prezint aici:

Bea,mănănâncă dar și chefuiește...!

Tristețea n-am s-o las să stea în preajma mea!

Căci viața oricât de lungă ar fi tot scurtă este,

Chiar dacă pare fără de sfârșit!

Nota de plată tot sosește;

Moneda ce plătește veșnicia Nu-i bătută încă pentru toți!

Ce vreau să spun?

Vorbesc de Mântuire și Nemurire...

Hristos te strigă-n gura mare,

Iar tu stai cocoșat,te clatini pe picioare,

Ca un bețiv ce-i rătăcit pe drumul noroios din sat!

Vei spune,tu nebune:

Chiar dacă Cerul mă cheamă și pe mine,ce-mi pasă mie!

Se zvonește că Dumnezeu a coborât aici,

Dar eu sunt prins cu ale mele fleacuri,

Îmi zic refrenul ce de suflet l-am legat:

Bea,mănâncă ,chefuiește!

                      *

Dragi cititori,îmi sună trist povestea asta,

Vedeți voi cum gândește cel ce-i izgonit precum un drac din Rai....?

                      *

Există oare adevărul...?

Își spune cel nebun!

E treaba mea să știu mai multe?

Nu-i simplă viețuirea asta?

Să fie toate doar atât?

Aud o voce ce glăsuiește:

Tu lasă lumea în nimicul ei!

Căci fiecare se cufundă zilnic

Doar în ce-i place sau pricepe,

Precum frumoasele domnițe,

Ce-așteaptă să fie adorate și iubite,

De cavalerii cei viteji sau chiar de zei!

Iar despre oameni,se știe bine..

Unul visează la titluri,faimă și avere,

Altul vrea omenirea-ntreagă să-i fie la picioare,

Cuceritor dar și viteaz precum toreadorul din arenă

Dorindu-se iubit de-o mie de femei!

Umanitatea întunecată asta arată;

Imperii ce cresc ca mai apoi să moară,

Nebuni conducători visându-se trimiși de Providență, salvatori,

Și câte și mai câte lumea asta oglindește,

Fie din aur sau din simplă tinichea,

Le vrea cuprinse-n sânul său pe toate!

Iar despre omul din povestea mea,

Când boala-i dă târcoale,

Rătacitul fuge la doctori renumiți,

Sperând ca viața să-și păstreze

Spunând șoptit în sinea sa:

"Ce știu eu ce-o să se-ntâmple mâine",

Că de murit tot am să mor!

Nu-i asta soarta tuturor?

Mor liniștit și parcă-mi place mai mult încurajarea

Ce-mi sună glorios a imn de stat:

Mănâncă,bea și chefuiește!

Eu încă viețuiesc așa cum bine-mi place,

Nu-mi plec urechea la oricine,

De pocăit s-o facă cine poate,

Eu am atâtea încă de făcut!

Trăiesc cum vreau,

Ce-i bine sau ce-i rău, eu hotărăsc...!

Așa că beau,mănânc și chefuiesc!

Sunt încă rege pe pămant....

Scenariul ăsta l-am ales,

Nu-mi pasă de mă amăgesc!

Să fie asta o poveste tristă

Din care nimeni,mare lucru n-anțeles?

Să fie lumea-ntreagă cuprinsă

De nesimțirea ce-o aruncă în abis?

Trăim cu toții doar un straniu vis

Ce nu se termină cu viața asta

Trezindu-ne ori în Infern,ori Paradis?

Sau mai degrabă toate-s doar obscură amăgire,

Neexistând nimic de taină ori ascuns,

Căci astăzi prostul sau nebunul este la putere,

Și el ne spune toate câte sunt de spus!

Să fie viitorul lipsit de spirit

Iar Adevarul s-atârne spânzurat?

Așa că am decis să dau un nume,

Poemului ce l-ați citit deja,

Și veți rămane prizonieri o vreme bună,

Gândind la întrebarea mea!

(6/28 martie 2023. Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Am învățat târziu
arta de a respira sub apă —
când orașul ardea pe dinăuntru
și fiecare stradă
era o venă deschisă.

Am învățat
cu plămânii plini de tăcere,
cu pieptul prins în menghina zilei ce vine,
cu fruntea sprijinită de geamul rece
al unei patrii interioare
care nu mai știa să-și pronunțe numele.

Sub apă
focul nu se vede,
dar îl simți —
arde ca o idee interzisă,
ca un adevăr spus prea devreme
în fața celor ce trăiesc din amânare.

Respir.
Îmi coboară oxigenul în sânge
ca o revoltă tăcută, ritmică, precisă.
Inspir —
și apa îmi intră în oase.
Expir —
și flăcările îmi cresc sub piele.

Cine m-a învățat să ard?
Cine m-a condamnat la luciditate?
Cine mi-a spus că aerul a devenit
un privilegiu politic?

Sub apă
nu există aplauze.
Există doar inima —
o tobă frântă
care bate pentru cei fără glas,
pentru cei ce-și cară viața
în sacoșe de plastic,
pentru cei ce-și ascund visele
în buzunare găurite de salarii minime.

Eu ard pentru ei.
Ard pentru femeia care tace la masa de seară
ca să nu deranjeze echilibrul unei lumi strâmbe.
Ard pentru bărbatul ce înghite umilința
ca pe o pastilă fără apă.
Ard pentru copilul ce întreabă
de ce cerul nu cade
peste atâtea nedreptăți.

Și totuși —
sub apă —
învăț să respir fără permisiune.

Nu este miracol,
ci disciplina supraviețuirii.
Îți ții frica în palmă
ca pe o monedă ruginită
și alegi să nu o mai cheltui.
Îți legi disperarea de gleznă
până când greutatea îți arată direcția.

Arta aceasta nu se predă în școli,
nu are manuale.
Are doar carne,
și oase,
și o conștiință ce refuză să adoarmă.

Respir sub apă
în timp ce ard —
și ard pentru că refuz să mă sting.

În fiecare inspirație
port cenușa unei generații
care a confundat supraviețuirea
cu viața.
În fiecare expirație
împing spre suprafață
o promisiune aprinsă:

că nu ne vom îneca
în propriile compromisuri.

Sunt viu.
Nu pentru că mi-e ușor,
ci pentru că aleg.
Aleg să țin ochii deschiși
când sarea ustură.
Aleg să spun numele lucrurilor
chiar dacă limba sângerează.

Apa mă apasă —
dar nu mă posedă.
Focul mă mistuie —
dar nu mă reduce la scrum.

Între ele,
în această tensiune sacră,
îmi cresc aripile invizibile.

Asta e arta:
să transformi arderea în lumină,
înecul în respirație,
frica în verticalitate.

Și dacă mă vezi
cu pielea străvezie de atâta apă
și cu ochii aprinși de atâta foc,
să știi —

nu sunt victimă,
nu sunt martir,
nu sunt cenușă.

Sunt dovada
că se poate trăi lucid
în mijlocul catastrofei,
că se poate iubi
în plină combustie,
că se poate respira
sub apă —

în timp ce arzi.

Moșule,ce faci , ești bine,?

Mă opresc iar pe la tine 

Să -mpart plictisu -n jumate,

Să te slujesc ca și la carte.

Ce poftești la prânz, bătrâne,

Oare cum e vremea mâine..

Apoi privim tăcuți pereții,

Numărăm tic tac -ul vieții..

Radioul sună în surdină,

Sorbi din Cana ta plină 

Ceaiul negru cu lămâie,

Ce povestea ta o știe..

Stai gârbovit la masă,

Pufăi din țigară arsă 

Cu ochii țintiți la ecran;

Tastezi cu patos, dar în van..

Nici de cină nu te -atingi,

Doar la gândul să învingi;

Ăsta -i scopul tău, sărmane,

Nu să te vaiti la icoane..

C-ai fost bătut de soartă;

Să te usuci ca și o plantă,

Șezând în scaun , osândit,

Fără puteri, înțepenit..

Mă rogi cu voce stinsă 

Lampa să ți -o las aprinsă,

Că iar somnul nu te fură,

Te răsucește și te-njurä...

Nu vorbi.
Lasă ecoul să-ți fie gură.

El știe
cine n-ai fost niciodată.

Mă uit în jur si, nu-nteleg,

De unde vine, atâta răutate,

Aș vrea s-adun și, să culeg,

Un mic buchet, de bunătate

Ma rog si, zilnic mă închin,

Și îmi doresc, eu, cu ardoare,

Să văd mereu, Cerul senin,

Și Soarele, cum după nor apare

Dar parcă, a mea ruga zboară,

Și-mi pun mereu o întrebare,

De ce norii, mai rar coboară,

Și nici atunci, nu lasă apa roditoare?

Când mic copil, creșteam în sat,

Îmi amintesc, de cele 4 anotimpuri,

Ca ele azi și, omul s-a schimbat,

Și noi trăim, în rătăcire, alte vremuri

Ne punem întrebări, fără răspunsuri,

Vedem, că tot mai rău, e, pe pământ,

Și ne expunem, permanent la riscuri,

Și nimic sfânt, nu mai e, în cuvânt

Suntem, din ce în ce, mai mândri,

Și lacomi, fără nicio cumpătare,

Cu toții am uitat, să mai fim tandri,

Și uneori chiar mânioși, fără răbdare

Avem cu toții, iubire mare de arginți,

Si ne lipsește, dragostea aproapelui,

Nu știm ce-nseamnă, să fim smeriți,

Avem doar grija trupului și, nu și a sufletului

Cu cel sărac, nu suntem milostivi,

Să-l bucurăm, cât de puțin se poate,

În lumea noastră, suntem captivi,

Și adunăm muncind și, zi și noapte

Vedem cu ochii noștri, nedreptatea,

Și judecăm ușor, cu măsuri diferite,

Si implorăm mereu, Divinitatea,

Să ne ajute și, să-navem suferințe

Nu știm și, nici nu vrem a mai ierta,

Pe cei ce credem, că ne-au greșit,

Și nici să dăm, din pâinea câștigată,

Celor ce-n viață, norocul le-a lipsit

Dacă deschidem, bine, ochii minții,

Vedem în clar, când Sus plecăm,

Cum toți suntem egali, în fața morții,

Nimic material, nici bani, noi nu luăm

Așa că pe pământ, cât mai trăim,

Să nu uităm, să facem fapte bune,

Că doar așa și, nu altfel ne-nbogățim,

Și-n Cartea Vieții, noi vom purta..un nume!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!