Miezul nopții

În ochii tăi ecouri de războaie dorm,

Iar pe obraji tăi curg râuri de durere

Ale celor ce te-au iubit în tăcere.

Soldați căzuți pe frontul muzei lor.

Căci ce e moartea dacă nu e demnă 

În scop, în fapt și în deplinătate.

O simplă a vieții nedorită parte,

Un ciclu îngropat în propria furtună.

Murind sub un albastru cer de sticlă 

În mângâierea soarelui de iarnă

O prea frumoasă iubire se sfarmă 

Purtând pe palme, fără viață, o clipă.

Ce-ai spune dacă de mâine,

Ar începe așa deodată să ningă

Și dragostea să ne învingă

Și să devenim din noroi

Același om de zăpadă amândoi,

Cu o singură inimă bătând,

Și printre stele zburând…

Crezi că dacă te-aș lua în brațe,

Ger infernal fiind,

Mi-ai spune că mă iubești și tu

Înainte să ne topim

Și să devenim o baltă înghețată,

Sau măcar să mă ții strâns

Să nu îți uit îmbrățișarea niciodată.

Că prea departe ești,

Și am atâtea să-ți spun,

Vreau să te iubesc chiar acum.

În loc de vară iarna o prefer,

O mult prea dulce a mea prințesă creață,

Căreia i-aș da un milion de pupici pe față,

Cu mâinile goale aș ieși în ger

Și ți-aș culege flori din gheață,

Doar ca să te surprind zâmbind

Fulg de zăpadă sublim.

Doar nu credeai că am adormit 🥺

Cum aș putea dormi când îmi lipsești

așa de tare că aș putea să jur

Că noaptea asta poartă din privirile tale.

Tu, prințesă mică,

Chiar dacă mai mult dispar decât apar cel mai des,

Să știi că te iubesc cel mai mult, cel mai mult…

Și fără tine… eu cine sunt?

Prea e așa de albastru cerul,

prea ploaia e așa de udă,

prea îmi lipsești și mi se pare

distanța dintre noi prea absurdă.

Poate că nici nu te gândești la mine deloc

(probabil o faci, sunt doar dramatică),

prea aerul dimineților a învățat să te ascundă…

Vezi? Nici măcar nu ai observat că ți-am scris acum jumătate de secundă…

Prea îmi faci sistemul nervos să fie nervos

(de fapt cred că toate sistemele mele-s nervoase),

când îmi apari așa în minte iară și iară,

prea trebuie să mă prefac că nu te văd,

prea ești frumoasă din cale afară.

Încă o zi în care te iubesc în secret fără să știi ce simt,

(cred că ce simt e mai evident decât faptul că o piatră-i solidă)

dar oricum, ce dimineață revigorantă

să trăim în distanța asta stupidă 😩

Vântul adie încet prin ferestre,

Purtând parfum de iubire și dor,

Eu mă pierd în adâncul nopții,

Iar noaptea ta îmi zâmbește ușor.

Te caut în gânduri și mi-aș dori

Să te împiedici cu noaptea ta de-o stea,

Să te topești în palma mea de iubire,

Și apoi să te întorci la loc în lumea ta.

Adorm abia când cerul se-albăstrește,

Dar noaptea încă mai are puterea de-a exista,

Cu ochii mei îndrăgostiți de tine,

Mă întorc și eu în lumea mea.

Și te aștept și-n noaptea care vine,

Să te strecori puțin din gândurile mele

De n-ai să vii, vei reveni oricum,

C-am încurcat nopțile între ele.

Iubesc noaptea, de aceea îți scriu mereu târziu,

Nu pentru lună, nici pentru străluciri rătăcite.

O iubesc fiindcă ziua te ține doar pentru ea,

Iar noaptea te fură încet și te aduce la mine.

Totuși asta nu este o poezie despre noapte,

Este o poezie despre o persoană care îmi lipsește deplin

Și mă întreb uneori dacă…

Îi lipsesc și eu puțin.

Și nu, nici acum nu e despre întuneric,

Este despre un om frumos tare,

Și cred ca de atâta dor ce-i port

Din piept o să-mi crească un soare.

Dacă te întrebi… nici acum nu e despre noapte,

De fapt, ca să te aduc aici am complotat cu ea,

Ca atunci când ajungi la acest vers

Să fie prea târziu să mai dai înapoi,

ești o stea,

steaua mea.

Asta este doar o rimă scurtă,

O poezie menită să te facă să zâmbești, știi bine…

Eu am tot timpul lumii, fiindcă

Nu am somn… și gândul meu fuge spre tine. 🌙

Înainte să adorm, vreau să-ți trimit ceva,

Un gând cald pentru nopțile reci,

Deschide plicul 📩 și vezi ce-am pus,

Și ce vei găsi… o să înțelegi.

Ți-am strâns câteva stele,

Le-am ales pe cele ce mai blând strălucesc ✨

Și-ți scriu din ele câteva cuvinte,

Pe toate ți le dăruiesc… 💌

Și poate, dacă vii cu un pas mai aproape,

Și-ți așezi inima lângă a mea un pic,

Plicul e gata ✅, deschide-l cu grijă,

Iar ce găsești înăuntru

Era un… 💋

Poate intr-o zi, pe neașteptate, drumurile ni se vor întâlni 

Și pe chip se va așterne un zâmbet plin

Uitată voi fi de atâta freamăt și suspin

Poate într-o zi... când ne-om reîntâlni...

Până atunci, chiar de lipsești, rămâi parte din viața mea

Deși nu-ți pasă, întotdeauna îmi vei rămâne-așa 

Mângâiere divină a sufletului meu

Și ieri și azi și mâine și ai să fii mereu...

Căci, oricâți bărbați ar fi pe lume

Și chiar de au ochii căprui și luminoși 

Nici unul nu și i-ar purta ca tine, 

Când mă privesc... atât de limpezi și duioși...

O, tu haos frumos impregnează-mi-te în suflet, 

în carne

În sânge și-n oase, 

dar te rog nu-mi da pace. 

Otrăvește-mă, căci veninul aruncat de persoana potrivită

– ca tine –

este mai dulce decât mierea presată pe buzele cuiva de-o persoană nepotrivită. 

Îmi spunea mama cam să cad în genunchi

În genunchi în fața ta ,

Sperând cu gândul la iubire iar cu inima la uitare .

Mi-a spus mama să-ți uit chipul ,

Chipul ce-mi bântuie orgoliu

și mă așteaptă să-mi dau ultima suflare

ca tu să vii din nou aici

aice nu departe …..

pe strada suferinței 27.

Îmi spunea mama să nu te mai sun ,

măcar glasul să ți-l uit cumva .

Dar ce nu știe mama e că ți-am uitat și fața ,

și numele și cum în prag de sărbători mă sărutai și-n iubire mi te jurai.

Și în zile mai urâte , urâte căci tu le numai așa,

Îmi promiteai că pleci și cale de întoarcere la mine nu mai  ai .

Îmi spunea mama că în urma ta v-a rămâne doar praf și ici colo cât-un ciob

Ciob ce îmi va sparge inima de piatră pe care tu nu ai putut s-o încălzești ,

Măcar cu o lumânare sau cu o îmbrățișare dacă ai putea .

Îmi spunea mama că întunericul într-o zi ne va lua de pe acest pământ ….

Dar ce nu știe ea , este că în inima mea acea zi venise deja .

Simt prin cer , văd prin flori , iubesc prin gând , gând pe care tu nici măcar nu vrei

și nici nu poți să-l auzi .

Întunericul îmi bate în geam  și-mi aduce aminte de sfârșit …. sau cum ar spune mama căci până la urmă  tot la vorba ei ajung ,

“ Tu fată n-ai să-l uiți , iubirea ta va dăinui fiind tu acoperită chiar și cu pământ “

Lacrima zăpezii printre ghiocei

Are-ntotdeauna un rost al ei,

E un ecou al iernii care a trecut,

Ce nu mai trezește un vis pierdut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

O iubire veche lasă amintiri,

Dar și căi deschise spre noi iubiri.

Soarele apare cândva zâmbind.

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

E un subiect trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia!

Vergessen Sie Nostalgie!

Die Träne des Schnees zwischen den Schneeglöckchen

Es hat immer einen Zweck,

Es ist ein Echo des vergangenen Winters,

Was einen verlorenen Traum nicht mehr weckt.

Vergessen Sie Nostalgie,

Keine Tränen mehr!

Singe immer

Dein Frühling!

Vergessen Sie Nostalgie

Vergangenheitsform,

Singe Freude

Dass wir uns kennengelernt haben.

Eine alte Liebe hinterlässt Erinnerungen,

Aber auch Wege zu neuen Lieben öffnen.

Manchmal scheint die Sonne zu lächeln.

Vergessen Sie Nostalgie,

Sprich nicht über sie

Und aus blauen Augen

Wisch deine Träne ab!

Vergessen Sie Nostalgie,

Es ist ein Thema aus der Vergangenheit,

Singe Freude

Dass wir uns kennengelernt haben.

Vergessen Sie Nostalgie,

Keine Tränen mehr!

Singe immer

Dein Frühling!

Vergessen Sie Nostalgie,

Sprich nicht über sie

Und aus blauen Augen

Wisch deine Träne ab!

Und aus blauen Augen

Wisch deine Träne ab!

Vergessen Sie Nostalgie,

Keine Tränen mehr!

Singe immer

Dein Frühling!

Vergessen Sie Nostalgie

Vergangenheitsform,

Singe Freude

Dass wir uns kennengelernt haben.

Vergessen Sie Nostalgie!

Ploaia rece acoperă asfințitul
Descoperit de noi în toamnă
Din frunze ce-și roșeau veșmântul
Ca și obrazul tău timid de doamnă

Te-ai întrebat tu cândva oare
De ce când fructele-s în pârg
Frunzele tac când la picioare
Pun tot ce au trudit cu sârg?

Un fruct e rodul frunzei
Cu tină și lumină plămădit
Din care în dulceața toamnei
Constați... câtă iubire a primit

Da... o frunză e un menestrel
Al dragostei... atât de pură
Copacu-i impresionat și el
De-așa frumoasă aventură

Inima... la fel ca frunza
În pace e bine dispusă
Când agale-și are spuza
Spre lumină larg deschisă

Respirând prin porii frunzei
Viața e simplă și perfectă
Doar noi tot verificăm de-i
Cel puțin un pic defectă

Orice frunză din Pământ
Își are sigur rădăcină
Și se întoarce în pământ
Contopindu-se deplină

O frunză căutăm și noi să fim
Fără să știm când prindem viață
Și apoi ne tot frunzărim
Zilele după dulceață

Când viața ne calcă în picioare
Eu știu... nimic nu-i precum pare
Nici o durere nu-i prea mare
Când ești frunză pe cărare

În serile ce se scurg pe-ndelete,

Cu raze de lună ce vin să ne plece, 

Eu scriu pe foi de doruri de departe, 

Poezie ce-n suflet se naște din noapte.

Te chem în versuri ca pe-un cântec, 

Cu dorul meu ce zboară, al duṣilor descântec, 

Prin umbre de pădure și râuri adânci, 

Până la sfarşit, spre taina de atunci.

Iubirea ta, un vârf de lumină, 

În grădina cu flori ce suspină, 

În fiecare suflare, în fiecare rimă, 

Ești versul ce mă-nalță, ești steaua ce în suflet lumină-mi imprimă.

Cu fiecare cuvânt îți strig chemarea, 

Pe şuierul vântului, îmi chem mirarea,

Până când dragostea se adună-n poveste,

Peste mări si peste creste.