Mamă!

Mă rog zilnic la Tine Doamne 

Pentru că am credință mare, 

Dar dragostea îmi este mică 

Și simt că n-am deloc răbdare. 

Mă mânii când ceva se-ntâmplă 

Cu mine și cu cei din jurul meu, 

Nu știu să fiu puțin mai milostiv 

Cu cei ce traiu-l au destul de greu. 

Nu trece zi fără a fi lăudăros, trufaș 

Și am uitat ce-nseamnă umilința, 

Prea mult am devenit pe toți invidios 

Și îmi repet prea des că am credință. 

De multe ori mă port cu necuvință 

Și nu mai știu s-acord respect cuiva, 

Mă supăr când nu primesc osanale 

Crezând în mintea mea că-s...

Cineva. 

Alerg după averi, onoruri, bunuri 

Și vreau să fiu pe scaunul de sus ,

Prea des mă cred că-s fără de egal 

Și când adun nu iese plus..ci minus. 

Mă bucur când văd și nedreptate 

Și uneori în suflet tronează răul, 

M-ascund după-o minciună mică 

Și greu îmi pică s-accept adevărul!

.....dacă dragoste nu e nimic nu e!

...pentru că dragostea îndelung rabdă, este milostivă, nu pizmuiește, nu se trufește, nu se laudă, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde la mânie, nu gândește răul,  nu se bucură de nedreptate și se bucură de adevăr!

Citat biblic..Sfântul Luca,  Arhiepiscopul Crimeei!

Aseară mă plimbam pe vale,

Și-a mea privire a căzut,

Pe o statuie plimbătoare,

Și am văzut, că nu era de lut

Când mai atent, am privit,

Cu ochelarii puși pe nas,

Degrabă eu m-am dumirit,

Că ea spre el, a făcut pas

Pe lângă ei agale am trecut,

Cu coada ochiului trăgând,

Să văd de va fi vreun sărut,

Și gândul meu pe loc să-l uit

Fac doi pași, rapid spre dreapta,

Să-aud, să văd mai bine fata,

Privind spre ei, am priceput,

Că ce se-ntâmplă, e neplăcut

El în etate, cu tâmplele cărunte,

S-a aplecat mâna să i-o sărute,

Pe chipul fetei era multă tristețe,

Și mâna și-a retras-o, cu politețe

Fac un pas, sau doi spre stânga,

S-aud ce-și spun, la întâlnire,

Și de ce n-a fost, sărut de mână,

Și doar niște semne, de despărțire

Am văzut cum ea începe-a plânge,

Și cum inima-i pe loc, se frànge,

În mână ținea strâns o scrisoare,

Lui i-a-nmânat-o, simțind frustrare

Când el s-a-ntors și m-a văzut,

S-adresat politicos, cu un salut,

Iar ea surprinsă, jenată, furioasă,

Mi-a spus de vreau, s-o duc acasă

Atunci pe loc am înțeles mesajul,

Și imediat mi-a dispărut curajul,

Iar când s-a plâns că-i înșelată,

Dorința mea a fost, s-o văd plecată

Văzând ce-a fost la întâlnire,

Iute spre casă am pornit,

Simțind în mine dezamăgire,

Și din visare, m-am trezit

Buimac și amețit de somn,

Ochii într-una mii frecam,

Să simt, sunt treaz sau dorm,

Când am zărit lumini în geam,

Mă-ntorc, o văd pe-a mea soție,

Cum doarme liniștită-n pat,

Mă-ntreb, o fi fost vreo stafie,

Și îmi răspund, a fost un vis ciudat

Dezmeticit, vrăjit și treaz deplin,

Mă uit la orologiul din perete,

E dimineață, smerit mă-nchin,

Și-mi spun..ia-ți gândul de la fete..

 băiete!

Hai să ne-mpăcăm chiar azi

Că mâine poate fi târziu,

Să credem iarăși în iubire

Iar eu prieten drag să-ți fiu.

Ne știm parcă de-o veșnicie

Și peste multe am trecut,

Doar împreună am luptat

Și rău la nimeni n-am făcut.

A fost și vânt, au fost și ploi

Ba chiar și câteva furtuni,

Dar am știut cum să trăim

În adevăr și nu-n minciuni.

Nu cred că poți uita vreodată

Trecutul când ne-am cunoscut,

Și viața noastră atât de fericită

Pentru că alții răul ni l-au vrut.

Știm amândoi destul de bine

Că-n jur avem destui dușmani,

Iar satisfacții să le dăm nu vreau

Când ne iubim de-atâția ani.

Așa că hai să lăsăm amândoi

Din tot ce e orgoliu păcătos,

Iar lumea să rămână cu ale ei

Și să uităm prostia...de-a fi gelos!

Bună dimineața îți spun iubito

Și mâna ți-o întind să te ridici,

Să savurăm și azi în doi cafeaua

Și să primesc la schimb...pupici.

Vreau să simți aroma fermecată

În care-am pus dragostea mea,

Iubirea să ne cuprindă pe amândoi

Și să uităm că uneori viața e grea.

Privește cum raza soarelui așteaptă

S-ajungă și la noi de după munte,

Să-ți mângâie ușor chipul frumos

Iar mie ridul, să-mi fure de pe frunte.

Să știi că am ales cana ce-ți place

Și-n care-ai pus frumoase amintiri,

Iar pentru mine am căutat ceșcuța

Din care am băut cândva la întâlniri.

În colțul mesei am pus trandafiri

Cu care în tinerețe te-am cucerit,

Sunt soțul fericit că-mi ești aleasa

Pe care am visat-o și visul împlinit

Te rog nu zăbovi, cafeaua e ferbinte

Și-am îndulcit-o cu miere de albine,

Să ne-așezăm și să-ți recit o poezie

Mărturisind că inima-mi îți aparține!

Mereu ți-am spus că voi veni

Și n-am venit,

Speranță-n mine tu ți-ai pus

Și mai iubit. 

Mereu am fost prea ocupat

Motive invocând,

Și sufletul mult ți-am rănit

Minciuni spunând. 

Mereu veneam cu flori la tine

Dar, doar atât,

Fără a ști să-ți dăruiesc iubire

Știu..m-ai urât. 

Mereu ți-am zis multe cuvinte

Unul lipsind,

Cel,,te iubesc "... mult așteptat

Un gol...lăsând. 

Mereu am ezitat mână să-i cer

Nu știu de ce, 

Degeaba-i scriu să ne-ntâlnim

Ea..nu se-ntoarce.

Mereu visez,iubirea să-mi găsesc

Ce-a fost odată,

Și poate într-o zi, pe ea, o întâlnesc 

Acum...furată!

Doamne, la Tine, vin prin rugăciune
Și știu că Tu, ești cale, adevăr și, viață,
Pe fiul Tău iubit, Tu, l-ai trimis în lume
Omul să fie mântuit, de binele-l învăță.

Cu Duhul Sfânt, trupul, ni l-ai însuflețit
Care ne-a devenit apoi, Acoperământul,
Un scut Ceresc, de răutăți să ne ferească
Până ne înnălțăm și-om părăsi pământul.

Treime Sfântă, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh
Fă, ca inima să-mi fie, un izvor de apă vie,
Care neîncetat să curgă lin... cu bunătate
Din care eu gustând, credința să-mi învie.

De Sus, Tu, Doamne, viată ne-o veghezi
Și semne ne trimiți, ca noi să înțelegem,
Că, doar fapta și nu vorba, ne e salvarea
La judecata de Apoi, unde cu toții... mergem.

Acum, Ție Îți cer, să nu mă pedepsești
Ca-m încălcat adesea... poruncile Cerești,
Dar, sunt un om și, păcătos pe ăst' pământ
Doamne, milostiv rămâi și, fapta să-mi sporești!

Doar eu văd ce ei nu văd,

Doar eu scriu când ei respiră.

Ei văd doar haos și prăpăd,

Eu văd un om ce mă inspiră.

Să simt ce ei nu pot privi,

Să scriu când ei cred că nu pot.

Să simt ce mult te pot iubi,

Să scriu ce simt și să simt tot.

Te simt, mă simt și mi se pare,

Că nici n-am nevoie de ei.

Cât timp te scriu, lumea dispare,

Și rămâi tu în ochii mei.

Nu simt și nici nu am simțit,

Sau n-am văzut să mă inspire.

Vreun ,,neica nimeni" amețit,

Să mă îmbete cu iubire.

Și doar pe tine te voi scrie,

Căci de la tine eu primesc.

Esență ca să mă simt vie,

Și ca să scriu cât te iubesc.

E primăvară, sau e vară, toamnă, iarnă

Poate e noapte sau e zi, nu știu să spun

Puțin contează când stau singur într-o gară

Trenul de noapte-mi plimbă visele la drum

Aleargă timpul anotimpul să ne treacă

Iubirea zace aruncată în noroi

Sufletul umblă  părăsit, fără de șansă

Privirea caută prin ceață după zori

Turnănd continuu cu tăceri din abundență

Către-anotimpuri de tristețe ne topim

Orbiți de reguli ordonate în absență

Va străluci golul din suflete sublim

Prin anotimpul nepăsării pierdem oameni

Să-i ignorăm mințind că singuri vor răzbi

Le frângem inima ce le-a bătut speranță

Lăsând pe suflete să ardă ‚a iubi’

Ne-ajunge clipa să ne-alunge anotimpul

Topiți de ploi, printr-e străini, cărunți și goi

Culegem clipele ce le-am lipsit de suflet

Zburănd în nori spre nesfârșitul fără noi

Se șterge tot ce-a fost culoare-n primăvară

Pierzând și vara fără soare-ntr-un infern

Lacrimi albastre scuturând ochii de toamnă

Ne-ajunge iarna înghețând focul etern

Spui, că azi nu o să plouă

Rizi cu lacrimi, te-am pierdut!

Tu încet păşeşti prin rouă

Dar şi eu, m-am prefăcut...

Liniștea mea face zgomot

ca un sicriu coborât încet în piept,

ca o viață trăită pe dinăuntru

fără martori.

Tac nu pentru că n-aș avea ce spune,

ci pentru că unele adevăruri

se rup dacă le scoți la lumină.

Și nu mai am ce repara.

În mine se aud pași

ai celor care au plecat

fără să închidă ușa,

lăsând curentul să-mi înghețe sufletul.

Liniștea mea e oboseală pură,

e momentul în care nu mai ceri,

nu mai explici,

nu mai lupți pentru a fi înțeles.

Am plâns atât de mult în tăcere

încât lacrimile au învățat

să se transforme în forță,

iar durerea — în coloană vertebrală.

Liniștea mea țipă

pentru copilul din mine

care a învățat prea devreme

că iubirea nu rămâne mereu.

Face zgomot pentru că nu e vindecată,

ci doar vie,

pentru că respiră încă

printre ruinele a tot ce a sperat.

Și totuși…

în această liniște care urlă

se naște o femeie

care nu mai cere să fie salvată.

Liniștea mea face zgomot,

dar e sunetul supraviețuirii.

Și cine îl aude

știe:

nu s-a frânt.

S-a transformat.

Simt un miros plăcut de primăvară
Adus de adierea vântului de munte,
Ce îmi vestește că iarna... e poveste
Și pot s-arunc și cușma de pe frunte.

Privesc cum florile-și arată floarea
Și ochiul îmi inundă cu-atâta fericire,
Iar cântul înnălțat de păsăret spre cer
Auzu-mi fericesc...visând la nemurire.

Pornesc spre o cărare ce m-așteaptă
S-o bat și, amintiri să îmi stârnească,
De vremi trecute, ce repede s-au dus
Și unde o idilă, începea să înflorească.

Apăs pedala bicicletei și o zbughiesc
Spre locuri pitorești pline de farmec,
Să ard grăsimile depuse-n hibernare
Și pe potecă sus, cu-o bere..să petrec.

.......................................
Seară se lasă și mă întorc spre casă
Unde îmi e iubirea și liniștea găsesc,
E primăvară, e viață, e binecuvântare
Așa, că Ție Doamne... îți mulțumesc!