Iubire

Un întreg buchet de asemănări

Au în comun aceste două ființe.

Cu forță duc greul pe spinări

Și cu rezistență înfruntă suferințe.

Își urmează cu abilitate a lor cale

Și cu inteligență capătă echilibru.

Găsindu-și simpatii cu zaharicale

Loialitatea lor este de bun „calibru”.

Cu sensibilitate se comportă-n viață

Dacă sunt iubiți și tratați cu blândețe.

Când sunt vânduți pe doi bani la piață

Memoria prinde viteză în umbra de tristețe.

Dar au în comun și multe defecte.

Aplomb și năravuri comportamentale.

Vicii, stări ce produc multe efecte

Și care-ncalcă regulile fundamentale.

Răspund la unele fapte cu agresivitate,

Răvășiți, cercetează fapta scormonind.

Crezând c-a lor modalitate este realitate

Și se comportă rău, și totul prigonind.

Dar aceste ființe pline de splendoare

Create pe pământ din picături divine,

Le iubim, căci au calitățile de valoare:

Sublimi și chiar cu nobil sânge-n vine.

Cuprinde cu privirea

Incandescent, patetic

Tot ce-ți dictează firea

De nu, disperi haotic.

Atinge cu suflarea

Din farmec și simțire,

Nemuritor ca marea

Ce plăsmuie-n gândire.

Schițarea unui zâmbet

Îmbătător, sortit

Să-mpodobească un zumzet

De gura ta șoptit.

O stea o poți culege

Ce căi să-ți lumineze.

Dar nu ai a alege

Ea cum să te urmeze.

Gândul bun nu pleacă din minte

Dacă sufletul  nu-i dă un impuls.

Și spiritul momentelor sfinte

Ce aduce cu sine al inimii puls.

Atmosfera creată în jurul familiei

Oferă darul de preț la care visăm.

Împreună aducem omagiul veseliei

Și într-un ritm divin, în rond, dansăm.

Luminițele vii și mirosul de vanilie,

Și dulciurile cu gust de scorțișoară,

Noaptea sfântă memorată în Biblie,

Toate dau iubirea care ne înconjoară.

Luna, când acum iarna cedează.

Zăpada și viscolul nu mai apar,

Iar razele de soare scânteiază

Și sentimentele de negură dispar.

Februarie își amintește veacul

Când viscolul și gerul domneau.

Zăpada ce acoperea bageacul

Și țurțurii la ferestre înlemneau.

Zăpada ce se așternea pe câmp,

Protecția semănăturilor de toamnă,

Era o slujnică a iernii ca anotimp

Și își ducea solia sa solemnă.

Azi, anotimpul se uită cu îngrijorare,

Că am întâmpinat bucuroși căldura,

Lăsând soarele să ne înconjoare,

Uitând că-n case fumega campadura.

La finele anotimpului de iarnă,

Așteptam primăvara cu nerăbdare,

Ca iarna câmpul să-l deștearnă,

Și luna martie să apară-n calendare.

Natura toată se înviora și înverzea.

Flora încolțea, înfrunzea și poleniza.

Ciripitul păsărilor sunet slobozea,

Iar tânărul anotimp ne armoniza.

La ferestre sunt ghivece cu flori albe, ce priveliște!

În inimi înmuguresc sentimente pure și de liniște.

Pe fețe se imprimă sentimentul fericirii și mulțumirii.

Spre noi, așteptăm să vină adierea bunăstării și împlinirii.

Din toate părțile se adună sămânța înțelegerii astrale,

Cu care forțele spiritului depășesc momentele banale,

Și toate gândurile se concentrează asupra celor dragi.

Pentru momentele ce se întâmplă în această zi minunată,

Când toată suflarea familiei cu mic cu mare este adunată,

Sub toate acoperișurile, brazii împrospătează căminele

Așa cum reproducerea florii prin polen staminele.

Și prin verdele crud și îmiresmat ce însuflețesc atmosfera,

De ramurile vieții veșnice-s simboluri ce crează umbelifera

Și exprimă micile și marile creații ale omului și naturii.

Prin spiritul Crăciunului se transmit stări sufletești.

Deci nenumărate clipe plăcute, emoționale vestești.

Sărbătoare caldă a întregii suflări acoperită de neaua albă,

Strălucitoare atmosferă aducătoare de plumburie salbă,

Noapte sfântă luminată de dragostea nutrită acestei tradiții.

Toate într-un dans cu prepoziții, conjuncții sunt apariții,

Ce crează simfonia feerică a unui ideal dorit în sfera realului.

Idealismul mereu apare o utopie.

Principiile-s mereu marginalizate.

Valoarea este ținută sub călcâie,

Cinstea, bunul simț sunt avertizate.

De ce sunt create pe pământ

Câmpuri cu flori dar și cu buruieni.

De ce slăvim iubirea-n cânt

Iar ura și necinstea-n huiduieli.

De ce sunt suflete ce se frământă

Și-ncearcă lumea să o îndrepte.

De ce sunt unii care înfruntă

Și nămolesc idei de bine, fapte.

De ce viața este o ecuație

Prin care se descoperă-n final,

Necunoscutele puse-n fracție

De un destin ce l-anceput pare banal.

De ce ființele sunt efemere

Și numai Universul este infinit.

De ce ne înduioșăm doar la durere

Și ne bucurăm la ceea ce-am dorit.

Sunt gânduri sub semnul întrebării,

Sentimente în balanța sorții,

Fapte la îndemâna cugetării,

Reperele vieții la tăișul judecății.

Pe bolta nopții-ntunecate,
Un Luceafăr plânge-n stele,
Privind spre lumea de departe,
Spre dorurile efemere.

Sclipind cu aripi de lumină,
El trece-n vis de mii de ori,
Dar dragostea i-e tot străină,
Sortită doar pentru muritori.

Coboară lin, cu glas de gheață,
Să-și caute un strop de glas,
Dar timpul trece, viața-ngheață,
Și dorul moare, n-a rămas.

El nu cunoaște ce e clipa,
Ce-n pieptul cald își află rost;
Doar veșnicia-i este aripa,
Cu preț de lacrimă și cost.

O fată-l cheamă din visare,
Cu ochi adânci și chip de nea,
Dar nu-l vrea că-n nemurire,
Nu arde focul ce ea îl vrea.

Rămâne el, stăpân pe gânduri,
Pe cer cu doruri fără leac,
Luceafăr blând, pierdut în drumuri,
Ce n-atingi pământul în veac.

La umbra ta aș vrea să stau

Cand soarele arde fierbinte,

Si inima de vrei ție ți-o dau

Că bate pentru tine și ea nu minte.

Aș vrea să îți sărut obrazul,

Și să îți mângâi ale tale pleoape,

Să pot să-ndepărtez necazul

Și să te simt cât mai aproape.

Tristețea se simte pe chipul tău

Și am aflat acum de unde vine,

Și văd că între voi este un hău

Așa că te invit să vii spre mine.

Să-l uiți pe cel ce amăgirea ți-a adus

Nu pare pe moment să fie prea ușor,

Eu mâna ți-o întind și-aș vrea nespus

De ea să te agăți și să pornim în zbor.

Sper să plutim și să uităm de lume

De vorba și răutatea fără seamăn,

Să-ți vindeci sufletul ce-a fost rănit

Iar eu să-ți fiu în zbor..al tău leagăn.

Dacă acum socoți că nu se poate

Să fii cu omul ce iubire-ți poartă,

Să știi că eu voi fi mereu pe-aproape

Să-ți dăruiesc ce altul..n-o să poată.

Visele mele strălucesc, 

Într-un codru de diamant, 

Și de demult te iubesc, 

Într-o privire de gheață. 

Ochii de stele, 

Ce zboară în ecoul sufletelor 

Și adie tristețea printre rămurele, 

În visul dorințelor. 

Blondă și suavă, zambet dulce-îmbătător

Spre condeiul plin de tină,pasi incetișor

Mă-nchin in fața tristei mele pene

Închid ochii...

Trupu-ți presărat de panze diafane.

Gand nebun! Nu căuta să mă subjugi

Lasă-mi mie pana, ție dorul de a pribegi.

M-am tăiat într-un pahar

În care vinul tău a curs cândva.

L-am pătat cu sânge cald.

.... Era paharul meu preferat...

Instinctiv am vrut să iau

Un bandaj să mă pansez,

Dar m-am răzgândit... căci curge

Și-asta înseamnă că...trăiesc.

Și l-am lăsat să mă păteze.  

Un moment oarecum fericit...

...Poate această cicatrice,

Va fi semnul c-am trăit.

Știu că va veni momentul 

Când nu va mai curge nimic, 

Dar până atunci îl las să picure 

Și nu mă voi mai împotrivi. 

Căci cioburile lăsate în urmă 

Sunt semnul că am existat. 

Și doar eu știu că acest dezastru

Era paharul meu preferat...

Pe jos, doar cioburi și sânge 

Ce rulează un film întreg. 

Cândva poate le voi strânge 

Azi, vreau doar .. să meditez.

Că mi-ai fost drag... nu mai contează 

...Tu nu m-ai vrut in viața ta

Și-am obosit să trag să văd că-ți pasă 

Cât să mai bat la ușa ta?...

E decembrie pentru a 3- oară 

Sufletu-mi spune să te-aștept 

C-o sa revii c-un vin ultima oară 

De-ai ști ce dor imi e să mă îmbăt...

............................................

M-am tăiat intr-un pahar

În care vinul tău a curs cândva.

Și mi-am dat voie să fiu slabă,

Lacrimile să-mi alunece pe barbă.

Mi-am dat voie să fiu tristă,

Să-mi fie dor de al tău vin.

Am obosit să tot fug de batistă 

Vreau doar să plâng!... mi-e sufletul prea plin.