Eu,vulcanul..

Ești pâinea mea ,ești vinul,

Ești ploaia ,ești seninul,

Ești apa ce-mi dă viată!

Ești cerul,dimineață!

Miros de primăvară

Și-un dor…ce mă-nfioară!

Ești visul ce-mi veghează

Iubirea,când sunt trează!

Te simt în tot și-n toate,

Aproape și departe!

Ești somnul,esti trezirea!

Ești clipa, nemurirea!

Esti fericirea,chinul!

Dulceața si veninul!

Ești raiul ,după iad!

Ești piatra mea...de jad!

Se lasă pleoapa amurgirii

Peste pământu-nfometat

De falsa ploaie-a-nemuririi,

De paradisul ne-ntâmplat..

Pătrundem tainic adevărul

Cu fiece amar necuvântat,

Căci e zadarnic astăzi zborul

Şi-i putred aerul de respirat.

Nu cerem decât dreptul la cuvinte,

Doar şansa unui zâmbet necurmat.

VOI?!Ce ne daţi?Vorbe golite

Şi leşul gândului crucificat..

Ne-a obosit durerea şi minciuna

Şi ochii vostri cruzi şi devoranţi.

Am obosit să v-acceptăm întruna

Şi-oricum am fi ,voi tot ne sfaşiaţi!!!

Justina Butaroiu

Să fii tânăr înseamnă să poţi

Să-ţi rosteşti cu tărie credinţa,

Să te-opui plafonării,când toţi

Se ascund şi-şi reneagă dorinţa!

Să te-ncumeţi să râzi şi să plângi,

Transformând gândul simplu în floare,

Să fii râu pe câmpie,să curgi

Inundând, apoi,câmpul cu soare!

Să fii tânăr înseamnă să-ţi pui

Mai presus de fiinţă iubirea,

Să n-aspiri la steaua nimănui

Când a ta îţi redă nemurirea!

Să fii tânăr înseamnă să vrei

Rouă de flori să te spele pe frunte.

Apa ţâşnită din stânci să o bei,

Să te-adapi cu suflarea de munte.

Să-nţelegi şoaptele stinse în vatră,

Când foc nou,pe pământ,tu aprinzi,

Sufletul să-ţi căleşti ca pe piatră

Şi-orice preţ ai primi,să nu-l vinzi!

Să fii tânăr înseamnă că EŞTI..

Praf de stele cu vise şi lună!

Că te-ncumeţi oricând să-ţi trăieşti

Clipa dintâi ca pe clipa din urmă!

Justina Butaroiu 

Zi de zi gonim

Uitând sa ne luăm

Pauză de suflet,

Răgaz sa visăm.

Ne mândrim cu scopuri,

Rău-l acceptăm

Și salvăm Pământul

Fără să luptăm!

Căci uităm să cerem

Și uităm să dăm

Libertății noastre

Dreptul s-o purtăm!

Ne taiem din aripi

Uitând să zburăm!

Visele le ascundem,

Și le-abandonăm!

 Zi de zi ne rupem

Inima-n bucăți

Și o vindem ieftin

Chiar si fara pret!

Îţi mulţumesc,c-arunci spre noi cununa

De stele arse-n lacrimi de pământ,

De stele renăscute lângă luna

Păstrată pură-n sufletul tău rupt!

Că-n orice dimineaţ-a unei zile

Tu, primul gând,trimiţi cu har spre noi

Şi că oriunde-ai fi,primim din tine

Lumina neatinsă de noroi!

Îţi mulţumesc!că ruga ta pioasă

Ne are-n grijă-n mii şi mii de nopţi!

Că-nfrunţi furtuna dorului de casă,

Purtând o cruce ruptă dintre bolţi!

Şi-ţi mulţumesc că nu renunţi la vise,

Că nu te-ai săturat să mai astepţi

Să-ţi regăseşti iertările promise

Venind din cer,ca neaua,peste toţi!

Fă loc, în viața ta, bucuriei!

Fă loc ,în casa ta,luminii!

Fă loc ,în lumea ta, viselor!

Dar mai ales...

Fă loc ,în inima ta,iubirii!

Fă loc,în mintea ta ,încrederii în tine!

Fă loc,în urechile tale ,muzicii care-ți place!

Fă loc ,în gura ta ,vorbelor calde!

Si mai ales...

Lasă-ți aripile să crească spre senin!

Fă loc,in sufletul tău, celor ce le pasă de tine!

Fă loc ,în gândurile tale,povestilor cu final fericit!

Fă loc ,în tine și lui Dumnezeu!

Si mai ales...

Fă-ți loc,în tine și ție !

Justina Butaroiu 

Întreab-o dacă trupul ei

E refugiu sau câmp de luptă.

Dacă pielea-i o hartă ce arde sub priviri

Sau o pagină goală când n-o citește nimeni.

Întreab-o cui i-a spus „te iubesc”

Și n-a primit răspuns,

Ce cicatrici a învățat

Să le poarte ca bijuterii.

Întreab-o ce o face să tremure

Când nu e frig,

Și de ce zâmbește

Când cade în gol cu ochii închiși.

Întreab-o ce vise i s-au frânt

Când au numit-o prea mult,

Prea tăcută, prea vie,

Prea femeie pentru o lume.

Iar dacă, după toate umbrele,

Îți oferă un zâmbet tăcut,

Fii scânteia ce o luminează,

Să o atingi doar cu sufletul, mut.

Tot rătăcesc prin locuri stranii,

Dar care-mi par şi familiare,

Îngândurat mă-ntreb întruna

Cum am ajuns în ele oare?

Că nu-mi aduc deloc aminte

Cum s-a-ntâmplat de m-am pierdut

Şi nu-nţeleg unde mă aflu

Şi nici nu ştiu când am trecut.

Pe un tărâm plin de lumină,

Înveşmântat în raze albastre

Ce cad, pe sub a frunţii boltă,

De pe un cer cu două astre.

Ce-s străjuite, de aproape,

De tâmple adânci ca nişte văi...

Iubita mea încep a crede

Că m-am pierdut în ochii tăi.

Vreau sa plec,

In tristete sa ma-ninec. 

Sa ma scape o alinare,

Si o simpla sarutare.

Mi-a fost greu sa plec,

Am incercat sa te-ninteleg.

Si sa-ti caut scuze,

La ale tale muze..

Langa tine mi-a fost bine,

Cu veselie si suspine.

Da' locu' meu nu e aici.

E acolo unde cineva,

Asteapta sa fiu din nou a sa.

Parc-aș vrea să-ți spun ceva,

Dar din răsputeri mă abțin

Ca pentru tine, dragostea mea

Să nu se frângă asemeni petalelor de crin.

Și cât de mult mi-ar fi plăcut,   

Odată să te fi avut;

Odată să-mi fi fost șoptit un cânt,

Cu al tău dulce sărut blând.

Aș fi dorit, un vis să am,

Să ne fi plimbat sub frunzele prinse de ram;

Lumina feței tale să reflecte în ele

Dorința de tine care astăzi piere.

Îmi e greu, și recunosc

Că ești unicul ce-mi poate

Readuce ce am fost 

Îmi e dor, dar ce pot face?

Eu ți-aș scrie fără sens

Tu crezi una, că-s nebună...

Eu simt alta, că mă pierd

Aș muri, că cui îi pasă?

Că trăiam eu pentru tine

Dar trăiam printre minciuni.

Vorbe calde îmi spuneai

Însă cu atâta drag

Puteam să jur că-i chiar real

Trăiesc în trecut

Trecutul frumos

În prezent nu pot

Nu pot să mă recunosc

Te visez că-mi ești alături

Însă, mă trezesc plângând

Dece? Că te iubesc!

La fel de mult cât mă urăști

Ai zis că-ți pasă, multe ai zis

Acum nu mai vrei.

Nu te mai simți singur

Și pe mine m-ai lăsat

Să te caut printre toți.

Și oricum mă doare, știi?

Știu că știi

Că eu ți-am zis

Dar reacție n-ai avut

Dacă-i indiferent, așa mi-ai zis

Dece nu pot să trec peste?

Dece cred că nu-i finalul?

Oare poate șansa este ?

Să te caut printre toți.

Și oricum mă doare, știi?

Știu că știi

Că eu ți-am zis

Dar reacție n-ai avut

Dacă-i indiferent, așa mi-ai zis

Dece nu pot să trec peste?

Dece cred că nu-i finalul?

oare poate sansa este ?

Și trăiesc doar cu speranța

Speranța să te văd din nou

Din nou la mine pe ecran 

Și din nou la mine în brațe

Și știu că-i imposibil

Că asta-i tot.

Vreau să te întreb, Ce faci?

Poate măcar la 2 noaptea

Îți mai amintești

Susținerea ce ți-am lăsat-o

Sau iarăși stau și inventez...

Doar ura mă poate debarasa de iubirea ta,

Fă-mă să te urăsc, să te uit în tăcere,

Să cred că omul care credeam că m-a iubit vreodată

E doar o umbră pierdută, un vis ce se risipeste-n vânt.

Fă-mă să înțeleg că tu nu ai fost decât o fantezie,

Un vis ce se topește în zorii unei dimineți reci,

Un dor ce nu se stinge, o poveste ce se rupe-n mii de cioburi,

Dar inima mea, rănită, refuză să te lase să dispari din sângele meu.

Inima mea strigă, în tăcerea nopții adânci,

Te caută, te cheamă, cu fiecare bătaie ce se frânge,

Oprește-te... oprește-te să fiu prinsă în durerea asta,

Fa-mă să te urăsc, ca să nu mai simt cum iubirea mă doboară.

Fiindcă mă doare să te iubesc,

Mă doare ca un dor nesfârșit ce frânge fiecare fibre,

Dar niciodată nu te voi uita cu adevărat,

Căci tu vei trăi mereu, într-o durere ce nu se stinge, dîn inima mea.