1  

Doar tu

Am visat că sunt
Zeu și-aveam aripi
Cu care zburam
Deasupra timpului
Și numai un gând mă
Purta in văzduh-
-gândul la tine.


Category: Love poems

All author's poems: Antonio Ciprian Corneanu poezii.online Doar tu

Date of posting: 27 August 2025

Timp de citire: ~1 min.

Views: 781

Log in and comment!

Other poems by the author

Altarul râvnit

Te văd prea rar,
și ți-aș scrie mai des -
te-ai cuibărit sub gândul meu
și acum stai ca o icoană în sufletul meu.

Te-aș lua cu mine
prin toată poezia;
în noapte, umbrele noastre se pierd
pe aleile diafane ale vieții.

Trupul tău,
neastâmpărat și zvelt,
mi-e pocal divin.

Ți l-aș îmbrăca doar în metafore;
doar păcatele mele îndrăznesc
să-ți aprindă haosul minții,
să exclami toți sfinții!

More ...

Carpeta din petice de iubire

Aș vrea să mor
într-o zi de vară,
ca să mă ascund
sub umbra gândurilor voastre -
și fiecare amintire,
cu mine, care s-a cuibărit
prin sufletele voastre,
să fie ca o sticlă de apă, rece-rece,
ce țâșnește din adâncuri,
proaspătă ca un izvor de munte.

Să nu aud cum, pe prispa casei mele,
lacrimile voastre cad, pierdute-n van -
vreau să trosniți toate zâmbetele,
allegro, ca sub bagheta lui Botgros.

Și nici cum pașii voștri se preling,
andante, prin iarba proaspăt cosită,
ci să-mi dați cadou, la căpătâi,
pe-un șnur, toate flecurile tocite.

Asta mi-e sufletul.

Am iubit iubirea,
am făcut dragoste cu dragostea.
Dintr-o pasiune în altă pasiune,
m-am cufundat-n neștire,
un nestingherit boem.

Asta mi-e inima.

Din mine s-a născut viața.
Și, din toate peticele de iubire,
am cusut o carpetă în care
visul și speranța
s-au regăsit,
amăgirea și adevărul
s-au sărutat,
iar restul e poveste.

Asta v-am fost.
Asta v-am rămas.

More ...

Ultima scrisoare în vânt

Pe fereastra veche, plouă cu regrete,
Umbrele se plimbă, pe pereți, discrete.
Căutam în noapte chipul tău pierdut,
Într-un vis străin, pe care l-am avut.
Am lăsat cuvinte să se stingă-n seară,
Ca o frunză moartă, într-o toamnă rară.
​
Și timpul fuge, fără să ne vâneze,
Dacă inima mai bate sau se zbate-n piese.
Dar tu rămâi, acolo unde lumina nu apune,
Singura tăcere, în această lume.
​
O, iubirea mea, trecătoare ca un gând,
Te-am strigat prin ploi, te-am căutat cântând.
Ești tot ce-a rămas, din tot ce-am fost odată,
O stea rătăcită, în lumea-ntunecată.
Nu pleca acum, când noaptea e aproape,
Lasă-mi doar iubirea, să ardă-n șoapte.
​
Am adunat dorințe în palmele goale,
Să le pun pe pragul drumului tău, în cale.
Dar vântul le-a luat, și le-a dus departe,
Peste mări și țări, dincolo de moarte.
Rămâne doar ecoul, unei clipe sfinte,
Când tot ce ne-am spus, arde-n cuvinte.
​
O, iubirea mea, trecătoare ca un gând,
Te-am strigat prin ploi, te-am căutat cântând.
Ești tot ce-a rămas, din tot ce-am fost odată,
O stea rătăcită, în lumea-ntunecată.
Nu pleca acum, când noaptea e aproape,
Lasă-mi doar iubirea, să ardă-n șoapte.
​
Și chiar dacă lumea se va prăbuși,
În ochii tăi, eu tot te voi găsi.
Nu e nevoie de cuvinte mari,
Suntem doar doi, în univers, rari.
​
În vânt, scrisoarea mea se pierde-ncet,
Rămâi cu mine, ca un vechi poet.
Doar tu și eu în noaptea care trece.
More ...

Tăcerea din bucătărie

Fierbeau cartofii, iar tu frământai
cu gesturi venite din altă poveste.
Eu stăteam pe marginea lunii
și-ți urmăream mâna cum despica pătrunjelul,
ca pe un vers obraznic, crescut în abis,
iar sarea cădea-n oală, ca literele
dintr-un poem scris cu dor pe pielea mea.
Mâncarea - o spovedanie fierbinte,
servită pe altarul păcatului.

Ne iubeam fără cuvinte, fără scenarii,
doar cu respirații și miros de cafea.
Bucătaria ta era altarul plăcerii,
unde timpul se-mpăca lent cu focul,
iar tu, în halatul acela de mătase ce-ți aluneca de pe umăr,
miroseai a vanilie și păcat.
Atingerea ta se prelingea, lent, prin aburii moi,
îmbrățișându-mă pe furiș, în colțuri
unde nici lumina nu mai îndrăznea să pătrundă,
în timp ce peretele tresărea la șoaptele tale adânci,
pe care doar mâinile le mai știau.

Și-atunci mi-ai așternut în timpane, printre gemete rostogolite-n dodii:
„Rămâi.”
Iar timpul s-a strâns, ca o clipă-n pendul,
între coapse și glasul tău răgușit.
Tăcerea noastră mirosea a gutui
și-a ceai lăsat prea mult pe jar -
și a tine, desfăcută-n metaforă.

More ...

Contaminat

Tânjesc după păcatele tale
nu ca un orb
după puncte cardinale,
ci ca o arsură
după încă o rană.
În tine nu e scăpare,
ci dependență,
o liniște care macină
mai mult decât vina.
Și totuși, mă întorc
adesea
să-ți frământ pielea de mătase,
încă fierbinte de mine.
Încă un viciu
care-și cere locul în mine.
Dar sub palmele mele radioactive
nimic nu rămâne curat -
nici tu,
nici dorința,
nici iubirea.
More ...

Anatomia unei distanțe

Nu oamenii mă sperie,
ci liniștea cu care acceptă să fie mici.
Îi văd cum își așază sufletul
în sertare cuminți,
ca pe niște cămăși călcate imperfect,
cum își beau diminețile fără întrebări,
cum își trăiesc viața
ca pe o gară provincială
în care nu mai oprește niciun tren către infinit.
Ei numesc asta pace.
Eu o numesc moarte lentă,
o domesticire a spiritului,
o amputare elegantă
a tuturor utopiilor din om.
Există oameni
care aleg confortul
cum aleg bătrânii o bancă la umbră:
fără grabă,
fără revoltă,
fără dorința de a mai cuceri ceva.
Și poate tocmai de aceea
somnul lor e atât de liniștit.
Dar eu n-am știut niciodată
să dorm simplu.
Pe mine m-au ros mereu ideile,
ca niște lupi metafizici.
M-a sfâșiat nevoia de sens,
această foame absurdă
de a înțelege mecanismul ascuns
din spatele lumii.
De ce iubim?
De ce pierdem?
De ce omul,
singura ființă capabilă să contemple stelele,
este și singura
care își distruge singură paradisul?
Am căutat esența
în femei,
în cărți,
în muzică,
în nopțile în care orașul părea
un creier gigantic conectat la singurătate.
Dar cu cât am înțeles mai mult,
cu atât am devenit mai străin de fericire.
Fericirea aparține celor care nu sapă adânc.
Celor care privesc marea
și văd doar apă.
Eu am privit-o
și am vrut să-i înțeleg disperarea.
Poate că inteligența
nu este o binecuvântare,
ci o rană evoluată.
Poate că luciditatea
e doar o formă superioară de tristețe.
Fiindcă omul care gândește prea mult
ajunge să dezbrace universul
de toate minciunile lui frumoase.
Și atunci rămâne singur.
Teribil de singur.
Ca un far
care luminează pentru corăbii
ce nu vor veni niciodată.
 
Iar iubirea…
ah, iubirea!
Eu cred în ea
cum cred astronomii în galaxiile
pe care încă nu le-au atins.
O intuiesc.
O calculez.
O simt vibrând undeva,
dincolo de materia rece a lumii,
dar între mine și ea
există ani-lumină
și un infinit care respiră ironic.
Poate că sufletele profunde
nu sunt făcute să fie fericite,
ci doar să caute.
Să ardă.
Să transforme dorul în filozofie
și neputința în artă.
Poate că omul nu e definit
de ceea ce atinge,
ci de ceea ce îi lipsește.
Și atunci mă întreb:
dacă dragostea adevărată există doar pentru cei suficient de naivi încât să nu-i caute sensul,
ce se întâmplă cu aceia care au ales să înțeleagă universul înainte de a învăța să fie iubiți?
More ...

Poems in the same category

Icoană

Nu știu ce am azi:
Tu în brațe-mi cazi,
Dar mie îmi vine
Să mă închin la tine
Ca la o icoană
Diafană
A unei zeițe sfinte,
Ce nu vrea să fie cuminte.
Cu teamă parcă, m-apropii
Să-ți sărut ochii
Blânzi și senini, uneori triști,
Să-ți mulțumesc că exiști.
Ca unei icoane, cu credință,
Vreau să-ți întorc recunoștință
Că alături îmi stai,
Și-mi dăruiești tot ce ai.
Parcă trăiesc o minune
iar mintea îmi spune
Că poate-astă clipă nu e reală,
Așez deci cu sfială
O sărutare
Tremurătoare
Pe buzele tale îmbătătoare
Fermecătoare
Ca două petale de flori
Ce-m dau când le-ating fiori.
Nu știu ce am azi,
Tu-n brațe îmi cazi
Eu parcă mă tem să m-aprind
Să-ți cuprind
Trupul gingaș
De demon pătimaș,
Mă tem parcă să-l strâng,
Cumva să nu-l frâng.

More ...

HOINAR

M-am preumblat, hoinar, prin gândurile tale,
Dorindu-te cu-atâta patimă și jale...
Înfrânt ca o aripă, îngreunată-n pene,
Am adormit final, cuprins de-a nopții lene...

Că numai pentru tine, am strâns o stea în felinar,
Să-ți lumineze calea, pe care m-am aflat hoinar...
Și dezbrăcat de umbre, m-am risipit cuvinte,
Ca un covor de flori, ce ți se-nchină dinainte...

Și-ntr-un final, sătul de-atâta hoinărit,
Cu sufletul prea-plin de tine, m-am oprit...
E sărbătoarea lumii, pe care tu-o iubeai,
În verde crud e pace. E-amurg de luna mai...

More ...

Te aștept

Te aștept să vii

Privesc pe fereastră

Și mă uit afara

Poate, poate apari

Sa te iau la sărutări.

Te aștept să vii din depărtări 

Sa ți dau din nou îmbrățișări

Te aștept să vii

Sa mă trezesc langa tine in miez de zii

Mă gândesc la tineși mi lipsești 

Nu mai pot trai cu dorul in inima

Te aștept să fim din nou împreună 

More ...

Simte ce simt

Pornește-un vânt de vară suflând apleacă lanul

Se-ndreaptă către munte, cântând se mișcă ramul

Coboar-apoi spre mare, ușor împinge valul

Împinge și în vele s-atingă barca malul

 

Să curgă pune-n șoaptă un cântec liniștit

Cu ochi-nchiși încearcă s-ajungi să simți ce simt

Pe mâna ce-ai întins cu lacrimi am stropit

Fierbinți se scurg în palmă, poate-ai să simți ce simt

 

Deschide-ambele brațe, primește-mă la tine

Închide-mă-ntre ele să luminăm destine

Lipeste-apoi urechea, să simți cum bate-n mine

Din suflet luăm culoare pictând o poezie

 

O-mbrâțișare calda, un gest fără de vină

Redă în ochi scânteia, un zâmbet să revină

Mai mult nu am să cer, doar stropul de lumină

Simte ce simt de poți, să ardem într-o rimă

More ...

Umbră de speranță

 

De într-o zi vreun dor de noi te va lovi

Să mă cauți în versuri ce ți le-am pictat. 

lubirea, dorul și durerea  rămân scrise-n poezii

Și nesfârșita clipă când eu... te-am așteptat.

 

Să nu regreți sfârșitul ce între noi n-a fost

Căci niciodată nu este prea târziu!

Sunt poezii scrise din inimă c-un rost

Pentru o clipă când mi-am dorit să-ți fiu.

 

De într-o zi dorul nu-l vei putea opri

Încearcă către mine să faci un gest de-un pas

Căci negreșit în toate mă vei întâlni

Păstrând o umbră de speranţă, pentru un bun rămas..

More ...

Blestemul meu

Eu te iubesc. Și poate asta-i vina

 Pe care n-am s-o pot plăti vreodată,

 Că ți-am adus în palme toată lumina

 Și tu mi-ai dat în schimb o noapte-ndelungată.

 

Ți-am dat din mine fără să măsor,

 Ți-am dat și ce nu mai aveam de dat,

 Ți-am pus la picioare tot al meu amor,

 Iar tu, încet, din mine m-ai luat.

 

Nu știu ce faci cu sufletul pe care

 Ți l-am lăsat cândva în mâna ta,

 Dar știu că de când te iubesc mă doare

 Și partea mea care te poate blestema.

 

Căci tu ești blestemul meu — și nu fiindcă

 Mi-ai făcut rău mai mult decât puteai,

 Ci fiindcă, după tot ce mi-ai făcut, încă

 Îmi vine să te-ntreb: „De ce plecai?”

 

Eu îți dau dragoste, tu-mi dai tăcere,

 Eu vin spre tine, tu te-ndepărtezi,

 Eu îți dau suflet, tu-mi dai durere,

 Și tot eu tremur când te văd că pleci.

 

Ce om blestemat poate să mai creadă

 Că mâna care-l taie îl va vindeca?

 Eu. Eu sunt nebunul care încă speră

 Că într-o zi vei ști ce-ai avut în palma ta.

 

Și nu te urăsc. Asta-i nenorocirea.

 De-aș ști să te urăsc, aș fi salvat.

 Dar te iubesc cu toată disperarea

 Cu care un om se-agață de-un păcat.

 

Tu ești blestemul care mă mai ține,

 Deși mă doare fiecare legământ.

 Și poate n-am să scap vreodată de tine,

 Că te-am sădit prea adânc în pământ.

 

Iar dacă Dumnezeu mă va întreba

 De ce-am rămas când trebuia să plec,

 N-am să dau vina pe iubirea mea,

 Am să-i spun doar atât:

 

„Când iubești pe cineva cu adevărat,

îți dorești ca acea persoană să fie fericită,

chiar și când nu ești tu sursa fericirii ei.”

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍