De ce oare te am iubit?

Ploaia mea de iubire spontana,
Care m a făcut sa cad în apă,
Pentru dragostea sa grozavă,
Tu sufletul meu de viață.

Iubirea ta ma omoară,
De aia am murit în vară,
Pentru ca e mai călduroasă,
Și este mai frumoasă.

Moartea mea va fi mai cruntă,
Pentru ca ne vom despărți pe lună,
Tu pe pământ iar eu pe planetă,
Dar ne vom iubi împreună.

Chiar dacă ne va despărți cerul,
Eu te voi iubi la fel,
Cum te am iubit de fel,
De aia voi rămâne în cer.

Sufletul meu de floare rară,

Care mi ai transformat viata într o vară,

Călduroasă ca o rază,

Esența mea drăgastoasă.

Drogul tău ma omoară,

Fiind parfumul tau de viață,

Iubirea ta de o substanță faimoasă,

Suflet cu esență trandafirată.

Care mi a mai luat odată din aer,

Pentru mireasma ta de înger,

Moarta când se ofilește,

Iubita când trăiește.

Pentru baiatul pe care l am iubit,
Iar după care am suferit,
Vreau sa ți spun ca m am uimit,
De ce oare te am iubit?

Oare ochi tai închiși,
M au atras în ascunzisi,
Doar pentru ca te ai uimit,
Pentru un suflet înnegrit.

Dintre ruini de biserici,

Acatiste adun,

Calc peste feţe de clerici,

Preparând aghiazmă-n ceaun.

Ascult gălăgia din cimitir,

Morţii se revoltă în groapă,

Căci li s-a pus pe sălaşuri bir,

Şi peste ei o alta se sapă.

E o absenţă de simţuri în lume,

Demonii iubire îţi oferă,

Popii în tradiţionale costume,

Blesteme peste tine proferă.

Cad cete de îngeri din cer,

Scântei erup din morminte,

Am devenit al lumii gropnicer,

Şi cânt liturghii fără cuvinte.

Nemângâiaţi se sting atei,

Pe braţele mele întinse,

Boltesc credinţă pentru ei,

Sub lumânări în post aprinse.

Plâng sfinţii arhangheli în taină,

Pustnici în grote se închină,

Să porţi creştine acea haină,

Care te-mbracă în lumina divină.

Sub pasul tău taina se-aprinde și crește,

Iar gândul meu singur prin tine vorbește;

Când ochii tăi caută lumea din mine,

Simt forța iubirii cum pleacă spre tine.

Și dacă iubirea ne ține aproape,

Nici timpul nu poate hotarul să-l sape;

Căci clipa cu tine se face adâncă,

Ca apa ce-și află odihna în stâncă.

Iar dacă plecarea ți-ar stinge privirea,

S-ar frânge în mine și focul, și firea;

Căci viața doar unde te-află se-aprinde,

Și ruguri de jar tot trupu-mi cuprinde. 

De-aceea rămâi, fie vorbă sau gând,

Fie pas rătăcit ori surâs tremurând;

Fiindcă iubirea, oricât de scurtă mi-ar fi,

Începe cu tine și cu tine-mi va fi.

Închide ușa în urma ta
Ca să nu intre fumul,
Țigara stinsă în urma ta,
Vrea să-mi arate drumul.

Strânge bagajele din strada mea,
Căci șansa ți-ai pierdut-o,
Rujul tău pe perna mea
Și rana am cusut-o.

Șterge lacrima de pe obraz,
Azi floarea-i ofilită,
Destinul tău stătea în ceas,
Acum e doar clepsidră.

O unghie ruptă ți-așteaptă uitarea
Și cheia de aur o îngrop în pământ,
Iarăși schimb iala și chem iar salvarea,
Eu pier, căci tu nu m-ai vrut.

Ai fost lumina-n care-am crezut,

Refugiul blând, un vis tăcut,

Dar tot tu, ca un vânt hain,

Ai spulberat al meu destin.

Mi-am pus în tine suflet frânt,

Te-am îmbrăcat în dor și cânt,

Dar ai plecat fără să-ți pese,

Lăsând în urmă doar regrete.

Ai fost speranță, dar și ger,

Un foc ce-a ars și-a devenit mister,

Un vis ce-n zori s-a risipit,

O promisiune… ce-a murit.

Iubirea nu-i un vis ce trece,

nici vânt ce uită să mai bată,

e râu ce-n pieptul tău se-apleacă

și sapă-n stânci fără să sece.

E foc ce nu-ntreabă dacă poate,

arzând și palme, și destine,

dar cine-n flăcări nu se zbate

n-a fost iubit pe deplin bine.

Iubirea nu e doar lumină,

e și furtună, și tăcere,

e dor ce mușcă și alină,

e drum ce-și cere înviere.

Căci cine-a fost iubit odată

rămâne veșnic împărțit—

o parte-i stea ce stă de pază,

o parte-i rană ce-a iubit.

Și parcă iese din pământ,

Stăpânul boltelor, nemuritor,

Ce s-a izbit de-un cititor:

În doișpe ceasuri o să mor.

Plutesc cu toții dezveliți

Și tot ce văd e prea brutal.

În urma cerului-negrit,

Coboară lacrimi de cristal.

Gândul mă poartă peste morminte

Pe un tărâm îndepărtat, încins.

Cu aripi frânte de cuvinte,

Zborul cu tine eu l-am deprins.

Gândesc, dar nu mai e a mea

Mintea cea asuprită într-un final.

În contradans pe o podea,

Coboară lacrimi de cristal