Autorul Angela

Sămânță am fost și pui de om,

Deși m-aș fi dorit o floare,

Ori doar un simplu și infim atom,

Ce arde veșnic undeva în soare.

Mi-a fost sortit ca să dau roadă,

Pe-ai mei înspre lumini să îi îndrum,

Dar pentru corbi am fost firavă pradă,

Fiindcă am căzut la margine de drum.

Apoi, m-ai aruncat din nou în lume,

Și m-am pierdut trăind printre străini,

În loc stâncos și infectat de ciume,

Și m-am uscat, că n-aveam rădăcini.

Ca șansă ultimă întru a mea salvare,

M-am pustnicit printre creștini,

Dar m-am simțit precum o târâtoare,

Și sufocat am fost de tufe mari de spini.

Tu, nu mi-ai dat pământ Stăpâne,

Să mă înfig în el, să fi-ncolțit,

Și-n clipa ultimă ce îmi rămâne,

Te întreb smerit…De ce m-ai părăsit?

Eli, Eli, lama sabachthani ?

De vrei să fugi de mine,să mă alungi,

Îți voi rămâne-n amintiri așa de strâns

Căci dragostea ce ți-am trimis

Minciună nu-i ,îți jur....

E treaba ta ce vrei să crezi sau nu,

Eu prizonierul tău fiind,

Căci fără tine nu exist..!

Ohhh Vasilica vis frumos îmi ești,

Ori doar blestem și amăgire ,

Sper să nu fii așa...

Doar Dumnezeu e cel ce știe ce-a trimis,

Și-n calea mea ai apărut precum un vis...!

Dar ce-i un vis când dragostea există?

Și unde-i moartea când viața cântă?

Nu-i dragostea aici,acum ce-ți poartă chipul?

Nu tu ești cântul,frumosul,promisiunea,fericirea?

Pot exista eu fără toate acestea oare?

Nu tu ești dragostea care alungă durerea sau tristețea și tot ce moare?

(3 ian 2024 Vasilica dragostea mea)

Un ceas mă sună agasant

Parcă zicând trezește-te,

Vezi ca-i dormit cam mult

Iar timpul curge nu se oprește.

Sar imediat din patul conjugal

Cu ochiul ațintit înspre icoană,

Spun Tatăl Nostru și-ncă ceva

Și plec la baie-n mare goană.

Nu uit să- mi fac un sandwich

Și-mi savurez cafeaua dulce,

Mă-mbrac în grabă și cobor

Numai după ce-mi fac o cruce.

Pe scări în gând spun rugăciune

De mulțumire și pentru ajutor,

Că firul vieții îmi este prelungit

Și pavăză să-mi fie EL și-n viitor.

Mereu gândul îmi e la Domnul

În care cred încă...din copilărie,

Și sigur sunt că ne vom întâlni

Când voi sfârși a mea călătorie!

Frunza se zbate
în palma vântului –
tăcerea dansează.

Într-un fior
se topește lumina –
umbra ascultă.

Pasul rămâne
agățat de lumină –
noaptea respiră.

Șoapta se pierde
într-un val de uitare –
cerul tresare.

Întrebările goale
alunecă-n spațiu –
niciun ecou.

Chipul apune
în valuri de gânduri –
ochii visează.

Din umbra rece
răsare o rază –
cerul în mine.

Pasărea cântă
în brațele nopții –
ziua ascultă.

Se frânge clipa
în degetele vântului –
nimic nu mai crește.

Timpul s-a stins
în glasul tăcerii –
doar umbra mai plânge.

Ai spus să te spăl pe pleoape,
Eu ți le-am plâns.
Mi-ai zâmbit cu solstițiul peșterii cu foc,
Eu îți admiram cascadele...

Ți-am înfrunzit auzul și
Te-am pipăit din floare, până în rădăcini...
Când mă înnouram să te plou,
Te fulgeram cu văzul înfipt în dimineață!

Apoi, când tomneai liniștită cu veșted în zâmbet,
Te-am nins cu tot ce-i vis!
Tu, m-ai privit în abis
Și ai surâs cocori!

De atunci, de când cu vara,
Îmi șchioapătă pomeții a plâns,
Și-i las să traseze linii duble, continue...

Păuză, linie, pauză, stop!

O altă zi la orizont, c-un cer ce-ar vrea sa plângă 

O altă zi fără de tine și dorul mă înfrânge

Îmi lipsești cum lipsește luna dintre stele,

Te mai găsesc aievea in gândurile mele...

Aștept către mine în zbor să mai vii

Si-amândoi să fugim dincolo de nori

Să uităm de tăcerea grea... fără glas

Să bem un vin..să terminăm ce-a rămas.

Îmi lipsești mai mult decât pot să scriu,

Și-mi beau cafeaua fără puțina ta prezență

Încerc gândului negru să ii pun frâu...

C-am fost, doar o-mbrățisare de complezență.