Povestea lebedelor

Îl scot zilnic la plimbare

Când marchează toți copacii,

Cred că nu e  întâmplare

Că toți s-au uscat ...săracii!

Îl țin mai mereu în lesă

Că-i un cățel năzdrăvan,

Nu se-ntoarce la adresă

Fără să-i cumpăr...ciolan!

Mi se spune că-s cumătră

Și că fur găini din curte,

Totul este o minciună

Țin regim și manânc fructe.

Noaptea trec pe la cotețe

Doar atunci când nu e lună,

Și doar să le spun la păsări

Somn ușor și noapte bună.

Am miros fin de canină

Și adulmec ce îmi place,

Stau cu nasul sus în vânt

Prada o atac și sunt dibace.

Câinii, cum mă văd mă latră

Dar nu-i bai că sunt legați,

Trag de lanț ca să m-ajungă

Și mă-ntreb...oare-s turbați?

Uneori pe unde trec lipsesc

Câte-o rață, curcă sau găina,

Toți îmi spun că sunt o hoață

Când găsesc pene-n grădină

Totuși vreau să recunosc ceva

Că am poftă să consum și carne,

De la cei ce nu-s prea gospodari

Care-n loc de ușă au pus...bârne.

Vestea-mi merge că-s șireată

Și că am coada prea lungă,

Mulți ar vrea să-mi facă rău

Și să-mi poarte blana...glugă.

Am mulți ,,prieteni" prin pădure

Chiar pe moș Martin din poveste,

Cică, l-am lăsat cu coada scurtă

Prinsă-n gheață..la prins pește.

Iar acum flămândă eu vă spun

Că mi-i greu să-mi găsesc hrana,

Și tot timpul mă ascund de oameni

Că sunt răi și-mi vor..pe ei blana.

Câinelui meu îi dau
bucata de pâine,
el îmi dă
privirea lui blândă.
Dau pisicii
mângâierea mea,
ea îmi dă
nepăsarea față de mine.
Iau privighetoarea
și o pun pe umăr
omului.
El, om
împușcă toate
visele mele…
Câine,
privire blândă
bucată de pâine.

Sub luminile dansante ale nopții și în tăcerea pădurii, eu, Lupul Alb, mă înclin în fața cerului întunecat și a stelelor strălucitoare. Îmi deschid sufletul și inima în această rugăciune adâncă, sub cerul nesfârșit. „Marele Zalmoxis, paznicul tărâmului divin și părintele tuturor ființelor, aduc această rugăciune ca o cântare de recunoștință pentru harul vieții și magia lupilor albi. Îți mulțumesc pentru călăuzirea ta, pentru că ne-ai încredințat rolul de a fi gardieni ai pădurilor și veghetori ai întunericului. Cu fiecare pas în această lume sălbatică, simt legătura noastră adâncă cu pământul și cu toate ființele vii. Îți cer, Marele Zalmoxis, să ocrotești haita noastră și să ne călăuzești în tărâmurile misterioase ale nopții. Dă-ne puterea să fim lupi iscusiți și păstrători înțelepți ai acestui loc sacru. Binecuvântează-ne cu ochi care pătrund misterele nopții și cu urechi care ascultă suspinul vântului. Fă din haita noastră un simbol al unității și al loialității, iar cântecul nostru să răsune în armonie cu inima pădurii. În fața ta, Marele Zalmoxis, aduc această rugăciune cu umilință și adâncă recunoștință. Fă ca vântul să o ducă în toate colțurile pământului, iar sufletele noastre să se simtă conectate la măreția naturii. Amin.

Pe uliuta satului,

Pe sub umbra nucului,

Trec in sir joianele,

Precum margaritarele.

Vin in urma lor copii,

Bucurosi urmand flacaii.

Joianele nu mai au rabdare,

Sa ajunga la pajistea cea mare.

La pasune cand ajung,

Doua dintre ele se impung.

Si privesc foarte mirate,

Cateva joiane baltate.

Iarba de pe suat,

Numai buna de mancat.

Indemnul joianelor

La masa necuvantatoarelor.

Dis de dimineață am plecat la coasă

Că s-a anunțat la meteo că o să plouă,

Vreau să îmi aduc rapid fânul acasă

Știind  că iarba se taie bine când e rouă.

Toată ziua am cosit cu mare spor,

Brazdă după brazdă am răsturnat,

O ciocărlie a triluit frumos în zbor,

Iar eu am ascultat și-am fredonat.

Și ritmul meu a fost precum cânta

Când mai rapid și mai apoi domol,

Duiosul sunet urechea-mi încânta

Și obosit pe seară eram cu lanul gol.

Dator n-am vrut deloc eu să rămân

Pe cântăreț mărinimos l-am răsplătit,

Cu firimituri împrăștiate pe pământ

Pe care cu iuțeală mare le-a ciugulit.

Ca doi prieteni buni ne-am despărțit

Ea sus spre nori cântând s-a avântat,

Iar eu am adunat în coșul cel sfințit

Ce a  rămas pe jos, de mine presărat.

Uite așa am petrecut o zi la coasă

Acompaniat de càntul ciocârliei,

Pe seară m-am întors voios acasă,

Și cu umor, am povestit totul...soției!

Intr-o zi de vacanță. Albuța dorea să se joace, dar știa că Stăpânul ei nu o să vrea să se joace cu ea  și a spus:

Nimeni nu vrea să se joace cu mine! și ea a făcut o prostie și știa că pentru asta o să plătească.

Ea a mâncat mâncarea pentru cină și a zgâriat tapetele pereților, ce au fost cumpărați din banii stăpânului care îi primise de la clădirea centrală unde lucrau cei care îți dau bani, când ai intrat la pensie. Era vinovată Albuța, dar a dat toată vina pe Negruța, pentru că Negruța nu vroia să se joace cu ea și au pedepsit-o pe cea nevinovată . Apoi peste un timp au aflat că Negruța nu era vinovată și au știut că Albuța e cea care a făcut lucrurile păcătoase. Și în scurt timp pe Albuța era pedepsită. Iar Negruța a primit mii de dulciuri minunate.

 Uite și greșeala Albuței, iar la final Negruța se împărțise cu prietena ei.

A sosit toamna,

În livezi creșteau copaci cu prune,

Este frig că iarna,

Fructele erau mai bune.

Din copăcei cădeau frunze,

Oamenii lucrau în fiecare zi,

Îți sărut mâna și te pup pe buze .