Mint

Iar mă-ngrop sub patură, tăcut,
Mama mă judecă, la fel ca la-nceput.
De tata nu mai zic, e-un gol amar,
Plecarea lui e vechiul meu calvar.

Unde ești tu Căpitane?

Pentru ce ne-ai părăsit?

S-a dus România Mare,

Ca soarele-n asfințit.

Neamul nostru brav și tare,

Zace veșnic adormit,

Unde ești tu Căpitane,

Făt-Frumos și crai iubit?

Vântul îți poartă suspinul,

Noaptea ne alină dorul,

Cât de sumbru e destinul,

Căt de jalnic e viitorul!

Camarazii se adună,

Pe la tristul tău mormânt,

Să-ți aducă o cunună,

Căpitane căci ești Sfânt!

Ne-adunăm toți împreună,

Împărțind același gând,

Că și-n moarte și-n furtună,

Vom rămâne dârzi luptând.

Te caut, Muc, prin fiecare colț al casei,

unde pașii tăi mici se-auzeau ca niște clopoței.

Pe pervaz e urme de lăbuțe și de vise,

și-un dor care nu tace, oricât de blând îl legănam în piept.

Te văd pe geam, cum stăteai ore-n șir,

privind lumea cu ochii tăi verzi și adânci,

curios de vânt, de frunze, de păsări,

de viața care te chema mereu afară,

unde libertatea mirosea a iarbă și lumină.

Ai fost un motan blând, dar năzdrăvan,

cu suflet mare în trupul tău mic,

cu inimă de leu și pași de abur,

cu curajul de a iubi lumea întreagă,

chiar dacă lumea, într-o clipă, te-a trădat.

Ți-a plăcut să explorezi, să cauți, să simți,

să prinzi raze de soare și miros de drum.

Ți-ai făcut un program la care mâncai,

și știai când vin acasă —

pentru că mă așteptai mereu,

cu ochii tăi verzi, aprinși de bucurie.

Îți plăcea să dormi la soare,

să frămânți biscuiți cu lăbuțele moi,

să torci ca o melodie care îmi vindeca ziua.

Îți plăcea să mergem cu mașina —

stăteai cuminte, privind pe geam,

ca și cum lumea întreagă ți se așternea la picioare.

Ai căzut cândva din pom,

și ți-ai spart câțiva dințișori,

dar te-ai ridicat, Muc — curajos,

cum doar tu știai să fii,

cu o privire care spunea:

„Sunt bine, doar am vrut să zbor puțin.”

Când câinele lătra afară,

îți ridicai capul brusc,

căutându-mi privirea,

crezând că vin.

Și, Doamne, cum îți sclipeau ochii atunci,

ca niște lumini verzi într-o lume gri.

Zgarda ta e acum pe masa mea,

o păstrez ca pe o relicvă de iubire.

E rece, dar parcă mai poartă căldura ta,

mirosul tău, atingerea ta, timpul nostru.

Uneori o țin în palmă și te simt acolo,

ca un ecou care nu vrea să plece.

Muc, suflet liber,

ai fost un vis cu blană neagră,

un strop de magie care a trecut prin viața mea,

lăsând urme de dragoste și curaj.

Ai fost lumina din serile mele grele,

și liniștea din nopțile fără somn.

Știu că lumea te-a luat prea repede,

dar știu și că nu te-a putut lua de tot.

Ești în mine, în amintirile mele,

în felul în care privesc cerul,

în fiecare gând bun, în fiecare lacrimă.

Acolo unde ești acum,

sper că e iarbă moale și cer cald,

sper că alergi printre umbre de fluturi

și dormi pe pervazul unui nor,

făcând biscuiți pentru stele.

Și dacă vântul adie ușor,

și perdeaua se mișcă fără motiv,

eu știu că ești tu, venind să mă vezi,

să îmi spui că ești bine,

și că încă mă iubești,

cum și eu te iubesc —

pentru totdeauna.

Tu, pentru tine, eu trăiesc;  

Noaptea, eu o ocolesc -  

Ca să mă salut cu tine;  

Luminând în pacea fină.  

Eu mă uit la tine prin iubire;  

Prin speranță și blândețe.  

Ca să observi a mea, tu, fericire,  

Și să împarți a ta bunețe.  

Ochii tăi sunt galaxii,  

Nu mă pot uita în ei.  

Orice privire ce-mi oferi,  

Mă umple de iubire zmei.  

Zâmbetul tău... e unic.  

Eu nu pot uita de el.  

Aș vrea să mai comunic;  

Dar de soarta mea mă tem.  

Și dacă viitorul ne-ar fi predispus,  

O clipă eu cu tine n-aș fi pierdut.  

De iubirea ta supus,  

Sfârșitul, eu, cu tine l-aș fi petrecut.

Da, eu scriu.

Această, următoare noapte

Sper sa nu mă ducă în sicriu

Așa niste duioase fapte.

Și nu, eu nu mă tem de bătălie

Daca tu vei fi langa mine 

Duioasă doina canta-n vie

Dacă asta-i soarta mea - să fie.

Ce dacă te-am certat iubito

Stârnindu-ți furia precum furtuna Oceanului

Care nu știe să dea socoteală când începe sau când se oprește...

Eu eram căzut, alunecasem de mult în privirea ta,

În timp ce-ți sărutam buzele dulci,

Mult prea dulci pentru mine...

Tu știind că te iubesc,

Nu însă și cât de mult...

Ce dacă m-ai gonit pentru o clipă iubito,

Oare nu așa ai aflat încă odată că mă iubești?

Ce rost are liniștea care aduce uitarea,nepăsarea?

Nu-i dragostea tumultul care transformat în revărsare pare ceva ce-i mult prea mult?

Este dragostea nebunia care cântă același refren

...ce dacă, ce dacă, ce dacă

Ce dacă te-am certat iubito

Stârnindu-ți furia precum furtuna Oceanului

Care nu știe să dea socoteală când începe sau când se oprește...

(17 iunie 2024 Vasilica dragostea mea)

De ar fi timpul construit dintr-un elastic

Să-ntindem clipa cât o viaț-ar fi fantastic

Da-i trecător, necruțător, arde năpraznic

Ne-aruncă-n gol nepăsător zâmbind obraznic

Ne stoarce clipa fie ea oricât de mică

Chiar de e inima săraca-ndrăgostită

Doar amintirea poate-ți lasă fericită

De-ar fi posibil să-l oprim pentru-acea clipă

Nu are timpul timp de suflete s-aline

E ocupat să șteargă tot, chiar și pe tine

Nu-l întreba, nu va mai știi nimic de nimeni

E un nebun, nu-i va păsa de-i rău sau bine

Ar fi o cale foarte-ngustă de-al răpune

Să fii un înger pentru cei ce-ți spun pe nume

Când vom pleca, zburând doar sufletul rămâne

Iubirea-i singura ce timpul va supune

Cât de repede trec toate,

Ce grăbită ne e viaţa,

De parcă mai greu şi o noapte

Trece până dimineaţa.

Vara, iarna, rând pe rând,

Se succed că aproape zboară,

Ca şi cum nu-i pe Pământ,

Nici toamnă, nici primăvară.

Chiar şi ale noastre gânduri,

Nu sucombă atât de iute,

Cum mor clipe, rânduri, rânduri,

Ce abia au fost născute.

Dar, iubito, mă gândesc,

Într-un fel că-mi pare bine,

Că secunde năvălesc

Peste tine, peste mine.

Altfel cât ar fi durat,

Clipa de n-ar fi gonit,

De când timpu' a fost creat,

Până noi ne-am fi-ntâlnit!?

În tăcerea suferinței lui găseam alinare 

Fiecare vorbă nerostită, mă îmbrățișa cu iubire

Pentru un moment, nu a trebuit să te rog să mi te deschizi 

A venit totul de la sine,

Dar vezi tu, m-am entuziasmat prea tare,

Iar așa mi-ai scăpat printre degete.

Pentru un moment, te-am avut al meu 

Și tu știi asta. 
Amândoi și o simțim.

Mi te vei mai deschide tu oare 

Chiar și când mă arunc în brațele tale? 
Cred că am mare nevoie de tine

Mai mult decât aș admite asta.

În propria-mi suferință 

Găsesc inspirație când gândul meu zboară la tine

Mă simt mai puțin singură 

Când îmi lipesc urechea de pieptul tău 

Iar bătăile inimii tale bat neîntrerupt 

Și respirațiile ni se sincronizează 

Știu sigur că suferința se diminuează 

Iar singurătatea nu mai există.

La portița casei noi
Îmi stă timpul ce-l voi pierde,
Îmi stă frumosul din război
Și minciuna ce o voi crede.

Stă timid cu flori în mână,
Făt frumos ca din povești,
Mă așteaptă pentru cunună
Eu îmbrăcată-n straie verzi.

Pe băncuța de la poartă,
Stam frumos în a lui poale
Eram operă de artă,
Mai voiam înc-o sărutare.

Se uita-i în ochii mei
Și-mi da păru de o parte,
Păsări ciripesc duios,
Parcă-i totul dintr-o carte.

Merge ceasu însetat,
Timpul nostru să-l absoarbă
Și ce-i păcat că a încetat
A noastră dragoste să apară.

Iată norii grii ni se adună,
Ce-aș dori să fugim de ploaie!
Da văd că viața ne tot îndrumă
Fiecare pe a noastră cale.

Și stau la portița casei vechi,
Ce fuse martoră la o visare,
A unei iubiri ca din povești
Ce a plecat subit în deplasare.

S-aprinse în mine o lumină, 

caldă și molcomitoare, 

ce-a crescut într-o văpaie... 

Trup fragil și singuratic 

ce nu știe să se poarte, 

captiv este stângăcie 

dragostei împărtășire...

Gura mi se-mpleticește în

cuvinte de amor,

Priviri confuze, înlăcrimate,

te-ndrăgesc, Lumină, 

Mâini stângace ce încearcă 

cu greu să te fericească,

Pași înceți în jurul tău, 

împleticindu-se valsează...

În locul inimii ce-a fost 

se tot zbate un gol de moarte. 

Lănțuit într-o văpaie 

mă tot lupt fără puteri, 

trup, priviri și glas spre-a spune

neînțeles amorul ce ți-l port...

Precum ceilalți nu-nțelegi 

lupta ce-o trăiesc 

și în pașii lor urmezi, 

uitându-mă pe mine...

Un singur lucru pot în viață, 

și acela-i a iubi, 

nimeni, însă, nu așteaptă 

Amorul a-l destăinui....