Insula mea

Mi-e seacă inima de bine,

Mi-e sec şi sufletul de dor,

S-a estompat iubirea-n mine,

Şi măruntaiele mă dor.

Simt răutate în locuri luminate,

Şi val de bunătate-n întuneric,

Trăiri haotic adunate,

Mă sfâşie himeric.

Mă doare gândul către frate,

Mi-s faptele mai neumane,

Mereu mă paşte-un dor de moarte,

Iar carnea-mi putrezeşte pe ciolane.

Ascult armatele de îngeri,

Cum cântă într-un cer îndepărtat,

Mi-e judecata numai plângeri,

Iar lacrima din ochi a îngheţat.

Mă doare a mamei amintire,

Mă poartă-n braţe ai mei copii,

Sfârşitul meu e doar o ştire,

Rostită într-o adunare de stihii.

Mă simt ca un țărm de valuri lovit,

Ca peștele orb după râmă lihnit,

Ca razele lunii ce-n crepusculi se scurg,

Eu, roșul nisip vânturat în amurg.

Stavilopozii m-apasă întruna pe pleoape,

Ochii-i deschid jumătate sub ape,

Acostează corăbii pe brațul meu stâng,

Uitate de vreme ancore plâng.

Noaptea se lasă lunecând prin ravene,

Marea îmi curge sfioasă prin vene,

Ochii-mi sclipesc ca un far rătăcit,

Căutând spre corăbii dacă tu ai sosit.

Nisipul mi-l cern sub priviri de stihii,

Numele-n zori să vii să ți-l scrii,

Dig să mă fac peste apa întreagă,

Niciodată valul, lovind să îl șteargă.

Suferința mi-a coborât în vene ca un fier înroșit,

și mi-a ars inima până a rămas doar jăratec. 

În cenușa cărnii am găsit lumina,

nemateria pe care Dumnezeu își sprijinea capul.

Am atins omul în zbuciumul său ascuns,

și i-am simțit lacrimile ca pe niște ploi ascunse sub piele. 

L-am iubit, abia când l-am văzut sfărâmându-se,

când lacrimile sale nu mai erau apă, ci răni pe obraji. 

Am privit creația și am văzut că totul respiră:

copacii aveau vene, izvoarele inimă, iar pietrele memorie;

În mugetul văii am auzit întâiul meu scâncet, și m-am rușinat — 

eu, pulberea, voiam răspunsuri.

Apoi, am căzut în mine până la ultima treaptă a suferinței,

unde urletul devine tăcere. 

Acolo am simțit mâna Lui — rece, dar vie — ridicându-mă

nu ca pe un slujitor, ci ca pe un fiu.

O să rămână după mine,

Când voi pleca la cer râzând,

O casă bătrânească în ruine,

Și-un sac de oase în pământ,

O poză ștearsă și cu sticla spartă,

Cu rama de vechime roasă,

Un nume părăsit pe poartă,

Și-un număr infinit pe casă.

Va mai rămâne poate o-ntâmplare,

Păstrată lângă gard de-al meu vecin,

Un nuc bătrân și-un liliac în floare,

Sub care-am săvârșit un trist destin.

Păcate și mustrări vor fi duium,

Că nu m-am potrivit cu firea lumii,

Ci am băut otrăvuri și parfum,

Și chiar mi-am insultat străbunii.

Să schimb ceva deja e prea târziu,

În cărți, coșciug îmi voi sculpta,

Și-n testament cu lacrimi am să scriu,

Că las uitării toată poezia mea.

De-ar cânta popa la groapă,

Numai cântece de amor,

Ar dansa mortul din pleoapă,

Și mi-aș fi dorit să mor.

Și de-ar bate-n loc de clopot,

Două tobe sănătoase,

Îngerii ar veni în ropot,

Și-ar dansa pe parastase.

Iară sunetul de toacă,

Dacă-n boxe ar exploda,

Ar veni din iad la joacă,

Lucifer și armata sa.

De-ar fi moartea veselie,

Iară viața înmormântare,

Toți am sta pe năsălie,

Și-am boci cu o cântare,

Pășesc agale pe același drum, 

Şi totul împrejur e monoton, 

Iar pașii-mi lasă-n urmă scrum, 

Și ard cu timpul în sincron. 

Un cer de plumb apasă peste mine,

Iar norii curg ca plânsul unui zeu,

Se sting lumini în umbrele străine,

Și drumu-i lung, pustiu și greu.

Privesc spre cer, dar e lipsit de stele,

Doar neguri reci se strâng în depărtare,

Se pierde amurgu-ncet printre perdele,

Pe drum plâng iarăși stinse felinare. 

În trup mi-s arse visuri neîmplinite,

Şi-s frânt ca frunza căzută din copac, 

Iau amintiri ce stau în minte răftuite, 

Și câte una, ca pe-o carte, le desfac. 

Pe-un ultim drum tăcerile mă cheamă,

Iar glasul lor e strigăt de mormânt,

Se scurge clipa ca o tristă vamă,

Și simt cum sufletu-i luat de vânt. 

    Cum eşti TU, mă-ntreb uneori -
    Mult prea rar din păcate -
    Şi-mi răspund amuzat în sclipire de sori,
    De-amintirile multe uşor învoalate...
    
    Că TU-mi eşti lumina cernută de şoapte,
    Şi-ntuneric deplin peste zi, niciodată, 
    Hohot de plâns înstelat într-o noapte,
    Zor ivoriu peste steaua cea moartă...
    
    Cum eşti TU, nu-mă-ntreb ci doar ştiu:
    Că nu-mi eşti furtună ce bate-n pustiu,
    Nori plumburii nu se plâng peste toate,
    Sămânţă fertilă în fructele coapte...

Îți sărut

Podul palmei 

Cu pielea mea!

Îți sărut 

Ochii cu buzele mele!

Îți sărut tâmplele 

Cu tâmplele mele!

Și sufletul…

Ți-l sărut

Cu sufletul meu!

Te sărut ,pe tine

Cum sărută 

Vântul ….

Păpădiile zburătoare!

Cum sărută 

Roua ,

Frunzele,dimineața!

Te sărut 

Cu cuvinte,

Te sărut 

Cu zâmbetul meu,

Te sărut 

Cu pielea mea,

Pe pielea ta!

Te sărut !

Căci te iubesc!

J.B.

Dorul din noi ne strânge,ne seacă 

Hai să-i dăm drumul, să plece odată,

Dorul din noi ne striga,ne cheamă,

Să-l ascultăm ,să ne vedem iară.

Dorul din noi prinde culoare

O sa -l pictez in revărsare..

Dorul din noi ne împinge la drum,

Să facem pași să-l stingem sub tălpi.

Dorul din noi de tot dispare,

Când ne vedem intersectați,

Dorul din noi s-a disipat

Când ne atingem- îmbrățișați...

Sub soarele veșnic al Mediteranei,

măslinul își înfige rădăcinile în piatră

ca o inimă care sfidează moartea

și își prelungește bătăile dincolo de timp.

El nu-și șoptește anii, ci mileniile.

Din trunchiul său brăzdat se prelinge timpul,

iar seva lui, ca un untdelemn aprins,

țâșnește în lacrimi dulci -

ecoul celor ce au iubit

și au rămas nepieritori în iubire.

Măslinul știe să fie etern:

își lasă trupul despicat de vânturi,

dar renaște din fiecare fisură.

Așa e și inima mea -

întâi tânără și zbuciumată,

sângerând uneori,

se frânge în amar,

dar mereu roditoare,

în umbra brațului tău.

Apoi, în înțelepciune,

un ulei ce unge icoane,

ce arde în candele,

ce dă viață veșniciei.

O, femeie, tu ești câmpul însetat

unde rădăcinile mele sapă până la adâncuri,

căutând izvoarele ascunse.

Din rădăcina ta izvorăște dorul,

din frunza ta se naște rugăciunea,

iar pe buzele tale se odihnește

psalmul nerostit al amorului.

Chiar dacă vânturile despică pământul,

chiar dacă imperiile cad în praf,

noi vom rămâne înfloriți,

un singur trunchi,

o singură umbră,

o singură lumină.

Măslinul meu nu e copac,

ci templul iubirii nemuritoare.

Ce v-a făcut iubirea,

S-o răstigniţi şi-n burţi,

Din utere când scoateţi,

Albi îngeri nenăscuţi.

Cu ce-a greşit iubirea,

Ca să o urmăriţi

Şi-n pântece de mame

Şi să o prigoniţi.

Iubirea nu-i vreo marfă,

Iubirea n-are preţ,

Nu se negociază

În termeni de comerţ.

Iubirea nu-i păcatul

Cel dulce, oameni buni,

Iubirea zămisleşte,

Dă sens acestei lumi.

Iubirea înseamnă viaţă,

Iubirea e sărut,

Îmbrăţişarea tandră

Şi pruncul nou-născut.

Iubirea e speranţă

Şi este viitor,

E gânguritul vesel

De-al sânului fior.

Ce v-a făcut iubirea,

S-o pângăriţi şi-n burţi,

Din utere când scoateţi,

Albi îngeri nenăscuţi.

Cu ce-a greşit iubirea,

Toţi cei ce-o omorâţi,

Uitaţi că din iubire,

Şi voi sunteţi făcuţi!?

Om drag, eu nu te iubesc pe tine,

Prin fiecare por emani deșertăciune.

Îți iubesc a sufletului delicată floare,

Lumina- ți ce-mi este farul de orientare.

Magnetic sunt atrasă către tine,

Dar mintea țipă: Nu! Nu este bine!

Această energie îmi dă vitalitate 

Și mă mai ține, încă, departe de moarte.

Captivi, condiționați de legi ce nu ne aparțin,

Sacrificăm miracolul planului divin 

Inconștienți intrând pe-al karmei destin.

Autocondamnați la perpetua căutare 

De sine, de noi, de absolută conectare.