Furtuna mea frumoasă

Nimic nu-i mai cuprinde deznădejdea,

S-a strepezit în țeastă omenia

Și omul poartă vesta cumpătării

Peste o dermă tatuată cu nefirea.

Pentru o clipă s-au cernut o mie

Și pentru acest moment

S-au pitrocit în minte

O groazā de iluzii și scenarii,

Din lumea unui om ce-a fost să fie.

Cat, din poezia mea, traiește viu in calea ta?

Cât mers din pasul meu e și umblarea ta?

Cât Dumnezeu din tine mai poartă duh din mine?

Cât fiu din mamă și din natură frunză pe apă...

Te-ntreabă de știi măsura a ce nu se cuvine,

Ce nu e în cuvinte, dar curge în simțire.

De câte ori închisei ochii să nu îți slobozi gura

In schimbul liniștii, doar să nu înfrunți furtuna.

Nu pumnul ridicat, ci pieptul dârz în cuget scos în față...

Nu gloata după faimă, ci mersul dus în tihnă și în pace.

E o grabă nebună, o grabă de-a dreptul bolnavă

Iar buzunarele...pline de inimi golite de vlagă.

O minte părtașă în frică e tovarăș în degringoladă.

E atâta iubire în lume câtă cauți să dai fără plată...

E atâta magie în lume, dar mulți beau doar apă chioară!

M-am săturat de poezii silite de amor

Şi-mi vine un gând sinistru să le omor

De deşuete, nesimțite versuri prea scârbit

Vreau să le-adun pe-un rug în asfințit

Vreau să le-adun grămadă pe-un altar

Să le dau foc crepuscular

Să las mocnit Poetul, să se călească în jar, resuscitându-şi versul

Să încânte iar în farmec de cometā pe însuşi Dumnezeu

Primordial

De-o parte eu, un muritor,

în antiteză

Veşnic

Universul.

Te voi iubi mereu c-un val de cald sau rece.

Te voi scălda în dulcile amăgiri șuiete,

Cum spală infinit oceanul

Malul imensului ce-i țărmuiește amarul.

Mă voi petrece rătăcit chemării,

Voi naviga o-ntindere în întuneric,

Îmi vei fi far în noapte și-n furtunā

Spre portul tău de dragoste nebună.

Voi cerceta noi lumi și idealuri

Mă voi întoarce sā te caut.

Departe

Şi singur,

Un gând călător,

Îl tentează abisul amețitor,

Cu aripile frânte

Păşeşte greoi...

Iubise!

Dar visul s-a stins până în zori.

Înalță privirea şi țipă spre nori:

-Nu pot să mai zbor!

Şi ochii mă dor...

Iar visul se stinge...

De aripi... mi-e dor...

Şi sângele picură-n mine sonor...

Dar pare să cadă în gol...

Nu caut aur, caut poezie

În galeria timpului ireversibil,

Dar oarecum tangibil conştiinței

Şi spațiului durabil mioritic.

Vreau să descopăr iar setea de arte

S-o plimb prin creierii masivului Carpatic

Cu târnăcopul minții polimate,

În aur verde să meşteşugesc semantic.

În Crezul sfânt agăț o licărire,

Ca o scânteie'n flacăra iubirii.

Şi îmi cobor privirea în cascade

Peste imaşul nesecat de idealuri.

Prin multe am trecut cu tine;

Pasiune, deziluzie, pricină,

Certuri,bucurii ,suspine,

Împărțind aceiași vină.

Suntem atrași ireversibil 

De o forță nevăzută,

Ce ne leagă vizibil 

Și nu e loc de dispută.

Binecuvântare ori blestem,

Pătimim orice -ar fi

Doar să fim un tandem,

Chiar de astfel ne-am jertfi.

De ne-ar lovi un trăsnet 

Pe motiv să ne despartă,

Îmbrățișați în cuget

Vom fugi de soartă.

Pe-un tărâm necunoscut 

Să renaștem împreună 

Intr -un duo absolut 

Cu ecou,sub clar de lună...

Privesc în gol

Gândul umblă apatic scotocind interiorul virtual

Timpul curge imperturbabil ascuns în transparență

Plutesc absentând indiferent, colorat translucid

Prezența rătăcită mistic umblă dezordonat

Tălpile goale calcă brutal lumina fecundă

Gonesc amnezic pierdut insipid în decor

Cugetând orb descalec din realitate

Zidite porțile hotarelor cresc nori isterici

Golit fundamental mă-ntunec destrămat

Prezentul curge peste pietrele mele

Macină existența dezintegrând exagerat

Lipsește mâna divină s-alunge infernul

Palmele goale adună febril praf de stele

Căutând insistent jăratec de inimă fierbinte

Ascuțit se pierde-ntre degete căscând răni adânci

Golul crește malign strigând lumina

Obosit dezertez himeric în visare

Patul ca un deșert m-așteaptă gol

Ajung băntuind între dunele abstractului

Uscat mă desprind golit de speranță

Biată materie amorfă rostogolindu-se în gol

Nu e vina ta

Nu e vina mea

E vina inimii

Care s-a îndrăgostit așa 

Nu ți-am rezistat

Și-n plasă am picat

Tu m-ai fermecat

Cu tot ce mi-ai revelat

Nu ai vrut să fim decât prieteni

Eu am confundat acei termeni

Ajungând să fim doi străini 

În această mare de oameni

Ce repede îmbătrânim, soție
Și cât de mulți ani au trecut,
De când ochii ți-am întâlnit
Simțind cum sunt... pierdut.

Și nu prin locuri, necunoscute
Și în a ta privire ce-mi spunea,
Aici iubirea mea... te-așteaptă
Și tot aici găsești și, dragostea.

A fost pe la-nceput de toamnă
Pe când cocorii, pluteau în zbor,
Și din înalt, parcă mă îndemnau
Din piedestal la tine... să cobor.

Pe gând am stat și-am înțeles
De ce în piept, ceva se întâmpla,
Cu inima-mi... ce nu mă asculta
Pentru că stăpâna era altcineva.

Timpul, nu l-am lăsat să treacă
Și vorbă către tine-am aruncat,
De vrei să mă-nsoțesti în viață
Să simt că de iubire-s... vindecat.

Răspunsul a venit într-un târziu
Când inima, mi-ai zis... este a ta,
Și de atunci, până-n aceste clipe
Trăim, iubindu-ne...uitând vârsta!

...............................................

Din când în când, privim în amintiri
Și fericiți, ciocnim, gustând un vin,
Și Domnului, evlavioși Îi mulțumim
Că ne iubește, Îl iubim...ce dar Divin!

Păcat că te-am văzut prea perfectă,

imperfecțiunile tale ma-u pus la pământ.

Păcat că te-am văzut unică, 

semeni cu celelalte înșelătoare.

Păcat că te-am văzut credincioasă,

necuratul a decis asupra ta.

Păcat că te-am văzut înstărită,

ușor - păcălită te-ai lăsat.

Păcat că ești ca o păpușă, 

sufletul ți-e rugină.

Păcat că ai ochii cristalini,

în ochii tăi altu' strălucește.

Păcat că ai pielea catifelată, 

duș faceți la el în baie.

Păcat că ai buzele moi,

sărutată de ale lui ești.

Îngerul îngenuncheat plangea,
Iubirea nu o mai atingea,
Dupa ea se uita nedumerit,
Dar era de negăsit.

Din ochii verzi ca măslina
Curgeau lacrimile amare,
Se uita, nu gasea straina,
Ce candva era o chemare.