EU ŢI-AM PROMIS

    Eu ţi-am promis o floare,

    o floare de cais.

    Tu mi-ai zâmbit,

    iar eu... ţi-am scris: 
    un vers, apoi o strofă:

    chiar un întreg poem 
    pe care l-am legat

   - c-un simplu gest - boem, 
    într-un firav volum,

    de sacră poezie, 
    să-i stea iubirii mele,

    solidă, mărturie…


Категория: Стихи про любовь

Все стихи автора: Shadow Man poezii.online EU ŢI-AM PROMIS

Дата публикации: 5 марта

Timp de citire: ~1 min.

Просмотры: 1026

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

Zbor

-Bunicule, de ce păsările nu zboară noaptea? Sau atunci când plouă?
-Bre... Pune mâna șî ti culcâ, câ-i târziu... Unili păsări zboarâ noaptea, ca ciuvicile sau bufnițili! Iar di zburat pi ploaie, d-apoi cum?, dacâ au penili udi șî-n zburliti?

Am tăcut, închizând ochii... Dar mintea mea, slobodă, calcula ciudatul răspuns: îi drept că bufnițele zbor mai mult noaptea decât ziua, că doară noaptea vânează la șoareci, iară ziua dorm sub streșini... Păi, da!, cum să zboare cu penele ude de ploaie? Hm! Ce haioase sunt păsările cu penele ude! Acu', îmi amintesc de acvila care-o stat în salcâm cu aripile larg desfăcute, să și le usuce de roua dimineții! Dihania ținea ciocul larg deschis și gâlgâia la cânele care lătra la dânsa să rupe lanțul!

Pentru o clipă am zâmbit pe întuneric la amintirea aceea... Fusese pentru prima dată în viața mea când am văzut o acvilă atât de aproape! Bunicul îmi spusese atunci s-o lăsăm în plata Domnului, doar să fim atenți să nu zboare cu vreo orătanie de prin curte în gheare... Iară eu, în sinea mea, chiar îmi doream să văd cum acvila își ia zborul cu Zorica în gheare... 

Zorica era o găină cam bearcă, cu gâtul golaș, slabă și cu penele rare... Avusese căpușe, iar bunicul o doftorisise cu gaz - panaceu universal -, iar acu' era deoparte în carantină față de celelalte găini care cam cârâiau atunci când Zorica, făcea doi pași ca mai apoi să se puie în iarbă, că n-avea putere, săraca! Mai bine s-o ieie acvila în gheare și s-o scutească de suferință, că oricum Zorica era slabă și nu dădea semne de revenire! 

Dar acvila, odată ce și-a primenit penele, s-a înalțat brusc ca o săgeată-nspre cer, lăsând în urmă-i țipăt ascuțit. Gata! Acu', nici nu se mai vede! Mă găseam oarecum dezamăgit, căci nu mai puteam să spun povestea unei acvile care-a zburat hăt, departe!, luând în gheare, din curte, o găină bearcă și cu gâtul golaș!

Cânele latră-n lănțug, iară eu mijesc ochii într-o rază de soare care-mi vestește o nouă zi. Mă ridic din pat, casc prelung întinzându-mi oscioarele și trosnindu-le cu satisfacție: încă mai este vacanță mare, la bunici!

În curte s-a lăsat liniștea. Cânele își încălzește burta într-un petec de soare ce se ițește dintre umbrele salcâmilor. Vântul adie ușor provocând salcâmii să mă salute cu brațele tremurând de mult prea plinul bănuților verzi... Încă este răcoare, soarele nefiind în putere...

Apoi, aud bufnitura unui curcan cu penele înfoiate, îmbufnat la apariția mea cu părul ciufulit de somnul cel dulce de vacanță. Culeg de pe jos o pară și o azvârl în direcția lui, fără să-l nimeresc. Curcanul protestează cârâind înspre mine și antrenându-i pe ceilalți, care dau repede buzna apărând orgoliul rănit al tovarășului lor. 

Drept îi că eram în oarecare dihonie cu curcanii: eu nu-i sufeream defel, dar nici ei nu mureau după mine; din contră!, când mă vedeau, cârâiau de fiecare dată îmbufnați că le deranjam siesta, scuturându-și moțurile peste ciocurile ascuțite, fiind gata chiar să mă ciupească, dacă nu îi amenințam cu bățul!

La fel, mă uram de moarte cu gâștele lu' Gociu, vecinu' de peste drum, care le dădea mai tot timpu-n drum, iară nebunele ciuguleau frunzele tufelor de iriși pe care bunica îi sădise-n lungul gardului, eu având misiune solemnă să păzesc obiditele flori, de ciocurile flămânde ale împielițatelor de înaripate... (oare de câte ori am auzit în acele vremuri expresia "Sai, c-o dat iară Goșiu drumu' la gâști!", iar eu săream...)

În schimb, mă împăcam de minune cu rațele leșești: astea, de cum le slobozeam din poiată, își luau zborul și sfrrr! pe gârlă, unde stăteau toată ziulica cât era de lungă, bălăcindu-se și scufundându-se cu cozile-n sus, ce mai, erau haioase rău!

Mie-mi plăcea să le iau urma până la gârlă, și mă uitam cu orele la bălăceala lor, la măcăitul lor continuu, activitate de care nu mă săturam niciodată! Le părăseam doar când îl auzeam pe bunicu chemându-mă la masă: pâne coaptă de casă, caș proaspăt cu ceapă și roșii, ouă fierte c-un strop de sare grunjoasă, iar la sfârșit, o felie groasă de pâne unsă cu unt galben și magiun de prune cu miez de nucă, ce poate fi mai bun pe lume?

Curând soarele a-nceput să-și arate forța, gonindu-mă înspre răcoarea odăii... Am ridicat cartea întoarsă cu fruntea spre masă, reluând lectura de cu-o zi înainte... Însă gândurile mi se frânseră aiurea, căutând ecoul acvilei care-mi răsuna slab în timpane... 

Am închis ochii și i-am urmat zborul către înalt. Albastrul cerului părea că se zbătea neputincios în umbrele prelungi ale aripilor care-și risipeau norii... Și odată cu ei, gândurile mele asupra unei dimineți răcoroase de vară în care zborul a fost durat până la capăt...

Еще ...

STRIGĂT MUT

    Strigam cumplit de tare la vinovatul nor, 
    Mult prea adânc şi amplu, să pot să îl măsor, 
    Pierdut fără scăpare în veşnicul coşmar 
    În care viaţa-i tristă şi visele dispar... 
    
    Şi-mi apăsam cu palma, timpanul mut şi surd, 
    Cu pumnul strâns a ură, către zenitul crud, 
    Şi blestemam continuu şi fără de perdea 
    La hoitul meu chircit, ce zace pe podea... 
    
    Căci m-auzeam urlând şi nu vroiam s-ascult,
    Cum singur mă sfădeam şi îmi părea prea mult,
    Că mă răsteam în van spre leşul meu căzut
    Carcasă găunoasă, a unui trup bătut…
    
    Cu-o voce ascuţită, dintr-un plămân zgâriat
    Răstită, gheară, aspră, ce gându' mi-a tăiat, 
    Cerşeam un ultim spasm, o ultimă suflare,  
    Să tremur înainte de-a mea îmbălsămare...                 
    

    Mă uit cu disperare, cu milă şi oroare
    La cel ce răspândeşte o ultimă duhoare, 
    Căci am ajuns doar oase ce freacă între ele 
    Nisipul bătrâneţii, în haine mult prea grele…

Еще ...

CU OCHII LARG DESCHIȘI

Cu ochii larg deschiși, prin iarbă alergam,
Cu-aripi pe umerii goi către ceruri zburam,
Cu umbrele lumii în suflet și lumina întâilor zori,
Nu m-am uitat înapoi, căci pășeam peste nori...

Înaintând, spre tine-am mai făcut un pas,
Cu bună știință și cu sfială grea în glas,
Am rezumat întreaga clipă într-un cuvânt,
Căci încă n-am primit haloul cel de sfânt...

Cu ochii larg deschiși, îndelung m-ai privit,
Și apoi pe buzele mele un sărut mi-ai strivit,
Și te-ai ascuns în mine, tu umbră-mi erai,
Fără halou, străluminat, eram deja în rai...

Еще ...

E TOAMNĂ IAR....

    E toamnă-n ţipat de cocor,
    Ce tipăreşte cu ecou tristul decor,
    Un puzzle scump, multicolor, 
    De frunze, răvăşite pe covor…
    
    E toamnă-nmiresmată în cicoare,
    Străluminând cărările solare,
    Ciorchini cu boabele-aurii şi rare,
    Ce zac prin vii, zvârlite la-ntâmplare... 
    
    E toamnă-n bocet stins de-amurg,
    Ca-n tragedia vreunui dramaturg,
    Ce-şi joacă propriul rol de demiurg,
    Ce taie din secunde, precis ca un chirurg... 
    
    E toamnă-n umbra frunţii mele,
    Încărunţită-n griji şi jele,
    Speriat de perspectiva iernii grele,
    Mă cuibăresc în raza stinsă-n stele…

Еще ...

CUVINTE...

Ce dacă-n ceasul umbrelor pictate în tăceri, 
M-am destăinuit târziu și l-am pierdut pe "ieri", 
M-am așternut cinstit, în pagini, fără teamă,
Să mă destram cuvinte, precum o mare calmă...

Așa că pentr-o clipă m-am străduit să iau aminte,
M-am răsucit tăcut, în sute de cuvinte,
Și-am tors din mine-un dor, o lacrimă, o stare, 
N-a fost nimic grăbit, nimic supus sub soare... 

Căci m-am pierdut și regăsit de-atâtea ori,
Eu, prin cuvinte am ars și înălțat la nori,
Și-am coborât în mine, în propria-mi genune,
Să luminez cuvinte, pe-a frunții leziune...

Cuvinte fluide care nasc, trăiesc și apoi mor,
Cuvinte, care ard alte cuvinte în calea lor,
Cuvinte, care mă ridică sau care mă coboară,
La început îs grele și-apoi, ușoare, zboară...

Еще ...

RUGA FARAONULUI CĂTRE ZEI - IV / VIII

    O, Horus, tu te-nalţi pe bolta cristalină,
    Egiptul îl păzeşti cu-aripa ta divină,
    Eşti Primul Şoim ce zboară către slăviţii zei, 
    Din Apa Vieţii, etern, chemat eşti ca să bei!
    
    O, Imhotep, Om printre zei şi arhitect regal,
    Tu-n lume-ai fost şi-ai stat fără egal,
    Din viziunea ta de simplu muritor,
    Te-ai ridicat spre cer ca zeu făuritor!
    
    O, Isis, viaţă veşnică ne dai,
    Să-ţi închinăm în temple cu alai,
    Toţi preoţii magia să-ţi slăvească,
    Blândeţea către fii tăi să nu-ţi lipsească!

    O, Ma'at, adevărat şi-n ordine grăieşti,
    Întregul cosmos, tu, zeiţă-l îngrijeşti,
    În umbra ta minciuna se topeşte,
    Dreptatea sfântă-n ochi de zei luceşte!

Еще ...

Стихи из этой категории

Păcatul omenesc

Păcatul omenesc
Că nu vorbesc, despre ceea ce iubesc,
Îmi ascund sentimentele
Ce rar se întâlnesc, 
Degeaba, oamenii nu rănesc,
Durerea când o găsesc
Cu alții o împărțesc, 
Mă doare pe mine
Să te doară și pe tine,
Să plângi, atunci când mii trist mie,
De altfel mă dezamăgesc 
Într-a ta iubire
Pe care nu o prețuiesc, 
Nu mai vreau dezamăgire
Dar e tipul meu de fericire... 

Еще ...

Octombrie în păr și ploaia rece pe buze

Mi-ai pus octombrie în păr

Și gustul ploii reci pe buze.

Știai că astea îmi aduc fericire,

Că nu sunt niște lucruri banale,

Apreciate de oricine.

Dar, zi-mi, tu le iubești?

Iubești tu toamna?

Mai mult decât mine?

Iubești tu ploaia?

Așa cum eu o iubesc?

Oh, nu vreau să par egoistă, însă...

Sunt doar ale mele.

Și sunt doar a lor.

Nu cred înțelegi...

Cred că nimeni nu înțelege..

„Într-o lume în care poți fi orice, fii...”,

mi-ai spus.

Dar ce să aleg?

…o floare?

Mulți au ales asta.

…o viețuitoare?

Nu vreau să copiez.

...o carte?

Iubesc cărțile.

Am sute în cameră.

Dar, totuși, simt că nu e asta.

Mi-au rămas două: toamna și ploaia.

Care din ele?

Simt că nu pot trăi doar cu una din ele.

Nu merge una fără cealaltă.

Nu în cazul meu, oricum.

Și, atunci, rămâne să completez așa:

„Într-o lume în care poți fi orice, fii toamna și ploaia deopotrivă”,

mi-ai zis.

Mi-ai pus octombrie în păr

Și gustul ploii reci pe buze?

Sau a fost doar un vis?

Еще ...

O șoaptă

 

Ca un dar
Dulce-amar,
Mi-au picat
Dintr-o dat,
Dulci cuvinte
În minte.

Și, încet,
Cât te-aștept,
Le adun
Și le pun
Într-o șoaptă
Fierbinte,

Ce te-atinge ușor
Și îți spune: te-ador
Talisman norocos
Și-al meu înger duios
Și cuminte...

Еще ...

Puntea

Puntea dintre inimile noastre nu poate fi distrusa de nimic 

Căci între noi e ceva mai presus de iubire,

Curgi prin sângele meu,

Îmi cunoști gândurile nerostite și îmi simți sentimentele..

Oamenii nu cred in telepatie,

Așadar,n-ar înțelege simbioza dintre noi.

Chipul tău sunt sufletul și mintea ta,

Mai presus de iubire e îmbrățișarea spiritelor.

Nu mă vor crede,tu știi..

Dar e real,e magnific.

Nu mă vor crede,nici eu n-am crezut,

Dar e real,mai real decât tot ce ochii mei pot privi..

 

 

Еще ...

Mă duce gândul...!

Mă duce gândul fără să-mi spună,

departe în copilăria mea din sat,

Și mă oprește lângă o poartă

zicându-mi, deschide ești așteptat.

 

Fac doi pași rapid pân' lângă gard

și privesc în curtea părăsită,

Totu-i pustiu nu simt nicio mișcare

și casa pare a fi nelocuită.

 

Doar câinele mă latră dintr-o cușcă

și furios se uită către mine,

Parcă ar vrea ham, ham să spună,

nu te cunosc, pleacă străine.

 

Nu mai strig, privesc pe drum,

dar și pe-aici nimeni nu trece,

Treabă îmi fac scot o găleată

și sorb paharul plin cu apă rece.

 

Bag mâna în buzunarul hainei

și-ntrebător iau telefonul,

Îl sun pe tata și-i zic că am venit,

îmi zice da și-oprește tonul.

 

Trece un timp până deschide ușa

în mână cu un baston cu tijă,

Ochii îi plâng când chipu-mi vede

și-i șterge-ncet cu mare grijă.

 

Trage ușor zăvorul porții și vorbă

aspră aruncă înspre câine,

 Ne-mbrățișăm și îmi șoptește....

să știi că te-așteptam pe mâine.

 

Ne așezăm pe banca de la drum,

ca să-și îndrepte spatele,

Și trist îmi spune de dureri și,

c-a-ncercat..toate tratamentele.

 

Este seară și se lasă cu răcoare,

așa că amândoi intrăm în casă,

Stăm de vorbă și ne povestim,

dar tristețea greu ne-apasă.

 

Deodată, mă trezesc și gândul

mi-l întreb nedumerit,

De ce m-a dus fără de știre la

locul unde am copilărit.

 

Profund în judecată mi-a explicat,

că n-am mai fost demult prin sat,

Să-l văd pe tata ce-i bolnav și

să vorbesc cu mama ce-a plecat.

 

Deabia acum eu rușinat am înțeles,

că gândul doar a vrut să-mi spună,

Să merg la tata cât mai des, până ce

soarele și pentru el, nu urcă..să apună.

 

 

 

 

Еще ...

Ultima cădere

Ultima mea cădere

să-mi fie în brațele tale —
pasăre ostenită de zbor,
care nu mai revendică cerului nimic
decât un prag unde să-și strângă aripile.

Dacă vor cădea astrele
din zenitul sufletului meu,
una câte una,
ca niște semințe de lumină strivite
de prea multă ardoare,

 

lasă-le să cadă.

 

Eu nu voi plânge.

 

Am obosit să-mi adun universul
în palmele ce nu cunosc minciuna.
Am obosit să-mi port inima
ca pe o lampă aprinsă
prin volburi de tăceri.

 

De aceea îți spun:
ultima mea cădere
să fie în tine.

 

Chiar dacă cerul din mine
se va clătina
ca o catedrală de sticlă
izbită de crivățul destinului,
chiar dacă se vor frânge constelații
din carnea viselor mele,

 

vreau să rămână martoră
doar luna.

 

Ea —
tăcută, rotundă, fidelă,
ca o lacrimă ce refuză căderea.
Să vegheze arderea mea,
să privească fără teamă
cum mă aprind
în focul tău blând și implacabil,
cum mă desfac
ca o corolă de jar
pe buzele nopții.

 

Pentru că dragostea,
când e autentică,
nu mântuiește —
mistuie.

 

Și eu nu pretind salvarea.

 

Vreau doar
ca ultima mea cădere
să fie în brațele tale —

 

iar luna
să păstreze taina
că am fost, pentru o clipă,
mai multă lumină
decât toate stelele mele.

Еще ...

Поддержите Poezii Online

Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.

Спасибо, что помогаете поэзии жить дальше. 🤍