Versatil

Privire! Ochii îmi sunt însetați de frumos

Tu fugi ,fugi de la mine spre un loc luminos

Coboară în natură ca-ntr-un comod decor

Și răsplătește-mă c-un tablou fermecător

Hoinărește-te până la depărtata zare

Din când în când culegându-mi raze de soare

Colindă câmpul cu florile roșii de maci

Ciulinii in margarete albe să-i prefaci

Întoarce-te înflorită precum o doamnă

Împreună s-așteptăm brândușa de toamnă

Privire! Mereu de frumos ești însetată…

noi linii de cod 

curăță rețelele AI 

de materia

întunecată

umbra castanulul

s-a retras în bulbii tăcerii-

valuri de grauri

aduc răcoarea

scenă aproape pustie,

sclipiri purpurii- violet

și -un parfum de vanilie,

trezesc in spectatorul grăbit

frenezia serilor de jazz.

nimeni la clape,

nimeni la tobe,

prin balconul zugrăvit cu frezii,

un șoarece disperat

caută drumul

spre stele.//

a mai trecut o primăvară;

disonanțele s-au mai atenuat;

tot singur...

mă-ntreb

dacă sunt încă aici

sau

dacă-am plecat...

A cazut din cer o stea

Lasand urma -n calea sa

O lumina stingatore

Trista sí prevestitoare

Ca undeva in asta lume

Toate au un rost anume

Viata este trecatoare

Scurta si neiertatoare

Timpul si norocu-n viata

Depinde de-un fir de ata

Nu putem schimba noi firul

Timpul-l dicteza destinul 

Privesc toamna despletită cum pleacă printre nori
Eșarfa ei se-ndepărtează de mine și de flori.

În jur i-un stol de fulgi, ștrengarii deja dansează
Sunt paji veniți din iarna ce-ncet, încet se-așează.

Am  s-o aștept cu vechiul șal de gânduri încălzit
Ca pe un oaspete din depărtări bine venit.

La ceas târziu, noaptea îmbracă recele mantou
Iar un poet așează, pe albă foaie, un stilou…

Sub cer de brumă argintie,

În meleaguri de împodobite,

Prin stejari de crengi ruginite,

Frunze rătăcite ca din veac suspinând,

Scriu ușor din lacrimi frumoase,

Din apusul ce îmi retrage ochii,

Și vântul ce îmi izvorăște glasul.

Chip de de stea, răsună în urmă,

La poteca din deal ce fumul o astupă,

Tăceri dese se aud,

Doar glasul norilor și a luminii mă încântă,

Aud apa din cascadă cum răsună neîncetată,

Flori de viscol luminate ca din albă suspinând,

Auzindu-le cuvintele de amor,

Cu gând de înger păzitor.

Ramuri de conifere strălucind din ochii de iarbă,

Se naște o frumoasă fată,

Frumoasă ca din veac în veac,

Cu chip de apus, și trup de ceară,

Din ale ei brațe mă apropii și vărsară,

Așteptând a doua zi, și se văzu iar,

Cu chipul ei, mă chemă spre har.

Dar dispăru din nou,

Așteptând patru zile, cinci zile, și chipul nu mai apare,

Văzând ecoul larg din nou, soarele apare,

Scriind din nou ușor în abis,

Lac de soare apare din depărtare.

Răsare-n zare-un timp uitat,

Trecut de mine, petrecut,

Prin vânt și pomi am rătăcit,

Pe urme vechi ce-au dispărut.

Caut tăcerea în pielea-mi subțire,

Purtând liniștea ca pe-o rană —

Sângerez din pasul stâng

Și trupul meu în piatră se așează.

Păsări țipă din văzduh,

Iar iarba crește-n tonuri gri,

Furtuna curge ca un duh

Pe câmpuri reci și obosite.

Durerea-mi tace-n gând și piept,

Purtând o haină grea, de lut,

Și ploaia-mi cade-n sânge drept,

Când lemnul greu mi-e așternut.

Cavou de liniște pustie —

Mă strânge dulce, mă dezleagă.

Sub el, privind spre bolta vie,

Capacul blând de lemn mă leagă.

Nici om, nici glas, nimic în jur —

Doar dorul cel de nepurtat.

Unde sunteți, voi, făpturi?

Mi-s mâinile pe piept uitat.

Cuvinte stinse-mi ard în tâmple,

Fără rost, dar tot mai vii.

Rostesc finalul — clipă simplă

Blasfemiată de trandafiri.

Conturul vieții mi-l desfac

Ca pe o pânză-n vântul greu.

Număr încet, tot mai sărac:

Zilele curg… apoi — un zeu

Mă-nchide-n lemn. Tăcere. Eu

Vom cuprinde munți și ape,

Tu ai vrut așa,

Vom rămâne printre șoapte,

Căci doar asta ne liniștea..

Vom pleca diferit,

Eu pe veac.. tu cu altu’

Vom fii ca doi străini,

Eu prin nori, tu prin leacuri..

Vom săpa amintiri frumoase,

Doar că tu, le vei îneca..

Vom rămâne doi oameni,

Ce cândva.. ei se iubeau…

Vom învăța din greșeli,

Iar eu le voi asculta..

Vom zburda printre stele,

Dar tu vei fi, doar a ta..

Vom cunoaște lume nouă,

Dar eu voi fi lumea…

Vom rămâne printre șoapte,

Dar eu cu gându la moarte..

Vom călători prin vise,

Doar că tu prin ale mele..

Vom muri într-un sfârșit,

Doar că tu mă vei vizita..

Vom avea timpul,

Doar că timpu’ nu constă-n durere..

Vom vedea cum va fi,

Printre șoapte printre nori,

Printre rugăciuni uitate,

Printre lacrimi de flori..

Vom uita unu de altu,

Fără răbdare multă,

Cu oglinzi de arginti..

Îmi cântă ceasu.. tic tac..

Eu sunt mort.. iar tu ești vie,

Și prin străini ne vom abate..

Vom cânta la răsărit,

Dar tu vei privi spre cer..

Vom fi împreună când vin…

Tu să vii, să vin spre tine,

Să uit timpu’ ce l-ai purtat cu mine..

Vom ajunge la răscruce..

Printre garduri, printre grati..

Printre stele cele uitate,

Printre lacrimi din trup..

Vom avea sentimente,

Doar că curge din suflet,

Curge..curge.. încet pe obraji,

Curge lacrimi frământe..

Vom vedea vitorul,

Tu cu altul eu cu tine..

Vom străluci printre ecouri..

Printre șoapte adormite..

Printre strigăte de ajutor,

Printre durere răzbunată,

Printre morți și printre vii,

Tu să-mi vii la cavou cu altu’..

Vom recita împreună gânduri,

Gânduri bune.. gânduri rele..

Îți culeg un zâmbet,

să te mai pot vedea prin vise,

Prin răsăritul cel frumos,

Prin odaie de bucurie,

De prin nămeți și câmpi,

De prin zori de prin văi..

De prin soarta de eliberare pierdută..

Vom rămâne doi străini,

Pe veac și pe veci..

Tu să-mi vii să adormiți.

cu răsunul tău descântec.

Sub cenușa mea de ceară,

Din albi de pleoape castele în veac o să apară.

Trupul meu blând din mormânt se-n toarce, urând tot din tot și toate,

Căci într-un veac.. în adânc au vrut să mă îngroape.

Din lumânări păcătoase încercând să mă adoarmă, pământul mă înțelege și din altar mă cheamă.

Spre fiecare colț de ceară ce cade ușor în țărână, îmi dezgroapă sufletul venind din nou mă cheamă, blestemând pe toți din veac ce au vrut răul meu, vin spre ei cu tăceri de zmeurei.

Fiecare prunc crescut, le vor moșteni vina, cu sânge țesut ce vor căpăta lumina.

Cu umbre de ceasuri le vor crește vina,

Pașii lor vor urma pașii morții ai mei,

Spre mormânt să-i ducă, să se-îngroape în frică.

Iubirea n-or mai sta în calea lor,

Vor cosi greșelile rele făcute,

Și când vor iubi, dragostea li se va rupe în palmă, iar singurătatea le vor purta pică.

Vin eu vin spre voi blesteme,

Să vă port după mine în vene.

Să-mi port lumânarea curată de lacrimi,

Să plouă în întuneric, în glasul de patimi.

Dormea lumina, grea ca o rugă,

Pe crucea nopții, clopotul tăcură—

Pe piept de umbră în mormânt purtând mantie,

Trup rupt sfărmat în bucăți cântând—

Răsfrânt de a sa cruce,

Din altar de veac suspinând—

Din a sa chemare veni cu trâmbițe la răscruce,

Recitând din nou a sa lumină dulce—

Mângâierea îi treziră măreți rea a sa taină—

Din pântece de scrum, de murmur la vioară—

Și era frig de plin veștmânt de rugă,

Călcând alintul de pătimire—

Tămâind o lumânare de eter,

Văzându-și chipul lui cioplit în raze de amurg,

Respirând al său nefrânt geneză—

Pe ale ei miez de aripii, tremurând tăcerea—

Nemărginit de haos luminat,

cu patimi de licăr

“Din pulberea sfântă mă voi înălța,

Din altarul tăceri”

Suspinând moroii se întrupau mai tare,

În chipul lor morminte de icoane din cenușă vie—

Rugă din os și pământ așterne spre mine,

Cu frunze recii, de gheață se cobora din oștire—

Ofrande de adio, răspândesc pacea morților vii,

Din mir de plecare răstignesc chemarea liniștii—

Cavou de tăceri sfinte, crucesc păcatul, cu lumânarea ce arde de-asupra tâmplei, în veac și veacuri—

Ceara topită din lumânarea soartei,

Respiră morții pe al adâncilor funeraliilor—

Jale învelită-n flori uscate,

Se topesc pe ale lor harpe—

Leagăn de încotro alină raza,

Cu coroane de umbre, oseminte înlăcrimate—

Sub piatra grea, un tânăr trup așteaptă,

Să mai fie în voie bună, măcar odată—

Un vis căzut de lacrimi, în sicriul tăcerii,

O plecare învăluită în amurg de patimi—

“Durerea din trupul meu este, spectacolul lor”

Și suflet rătăcit în hăul tăcerii absolute, din apuseni se întări pe nume,

Plânsul surd al uitării nepieritoare se aude din veac de veșnicie pe ale ei valuri—

Anotimpul nemuririi, păzit de umbre reci, căzut de verde grecești spre adunarea morții—

Jertfa tacită a vieții înflăcărate în cenușă argintie, văzută pe-o coală de hârtie,

Glasul lui îngropat.. în pământ nemilos,

Cu țărâna ce astupă ordini de viață,

Și aprinde lumina lumânării—

Răsuflare de pământ unsă cu mir de plecare,

Cu florile stătute de pământ bătut pe crucea mormântului.

Nebunu’ din noric

Nebun dintr-o iezle,

Cu suflet trup și rupt,

Cosând cu-n fir de plumb,

Moartea-n oglinzilor moarte.

Spitalizat psihopatic,

Clinica-n curs de drum,

Nebun-n cămașă-n forță,

Cu multe reușite frânte.

Cu pământu-mi ce picioarele sfărmânde-mi.

Iubirea ta, de unde vii?

Nu mai am.. pierdut,

Plecând cu-n borfaș.

Sunt sechele și schelet doar.

Moarte-n vino sânge cristal,

Să mă iei și să mă duci,

Prea mult alcol din juru-n nost.

Șintr-o sticlă de vin să îmi torni niște tutun, să am loc în drumu nost ăsta bun.

Nu mă lăsa tu speranță,

În mormânt să vii cu flori uscate,

Să le pot mirosi arzând în mii de cuvinte iubitoare.

Și să-mi pui la cap d-o cruce-n vie,

Să scrie și să-ntărime,

Iubește mult, sau a predicat.

Fata-s asta năstrânge haide vino spre mine, ultim dată, să te simt să te iau în brațe, să-mi sfărâmi încă-o dată sufletu’.

Moarte-n vie dece vrei tu?

Liniște-n amar suflet crud,

Că pe aici nu prea sa trecut.

Este gol plin de frunze-n toamnă.

Uscate.. ca după un potop de vânt.

Nebuniteai tu de tot, arzând în foc pe acest pământ.

Psihopat să fi tu, cel ce nu reziști la acest oror.

Pregătime-ai sicriu’ cu vânt de veselie,

Că pentru mine e doar o jucărie.

Halucinogenez câte puțin,

În codru-n ăsta-n tuneric.

Sfâșiata-mi haina, mea gri de flori

Ce numeric nu are soț.

Creangă-n tu codru, creangă-n

Sfâșiată, nu lua lumea cu tine ca să vezi cât îmi pasă.

Ia-o doar pe ea, pe aleasa mea.

Diviziunea mea prea blasfemiată,

Nu tu-teneci în amar și în ploapă.

Nebunu’ din colțu’ camerei nu e cel ce se gândește la perfecția din juru’ lui, ci cel ce își dorește să moară.

Fumu’ din zări mi se astârnă în cale,

Da tu oare, e bine faci?

Vă jur că nu voi dormi adânc

Până când toate problemele mele,

O să se ducă.

O să revin puțin, să-mi rezolv treburile.

Iar pe acel borfaș îl voi îngropa cu mine.

Liniște-n trup nu mai am de mult,

Căci poemu’ ăla de prin fum, sunt eu,

Din ceață amară vin mort după voi.

O să vă las urme-n viață potop cu noi.