Parfum de vară

Rămân desculță în fața lumii, sub cerul gri de amintiri,

O ploaie caldă de trăiri se cerne-n mii de rătăciri.

Nu știu ce strop îmi va aduce bucurie sau un chin,

Sunt doar o călătoare-n viață, cu sufletul de taine plin.

Uneori, un singur picur e un ocean neașteptat,

Îmi umple pieptul de lumină și spală tot ce a durut vreodat'.

Alți stropi sunt grei, lovesc cu teamă și lasă urme pe pământ,

Dar am învățat că și norii se risipesc purtați de vânt.

Nu mă mai tem de nicio stâncă, nu mă ascund de sutele nuanțe,

Fiecare strop ce-mi cade-n palme aduce noi și noi speranțe.

Las ploaia asta să mă ude, să-mi ducă sufletul in pustie,

Căci doar primind și bune și rele, simt cu adevărat că-s vie. 

Primesc și picurul de viață, oricât de slab sau de intens,

În marea ploaie de momente, simt că și durerea are-un sens.

Sunt gata sufletul să-mi umplu cu tot ce Cerul are-acum,

Căci după fiecare ploaie, se vede-un soare răsărind pe drum.

Tu ești aici, dar ți-ai dori

O altă lume să pictezi,

Să fie simplu a trăi,

Să fie simplu să visezi.

Pe pânza albă ce-o visezi,

Eu sunt ecoul din fundal,

Un loc în care să-ndrăznești

Să uiți de zbuciumul real.

Să fie veșnică iubirea,

Desprinsă parcă din povești,

Să nu existe despărțirea,

Să nu ai frică să trăiești.

Să nu existe dușmănia,

Să ai curajul să fii tu,

Să nu cunoști ce-i agonia,

Să nu te doară vorba „nu”.

Ai pus în versuri un răspuns,

Un vis curat și nepătat,

Despre un dor adânc ascuns

Și-o lume care s-a schimbat.

Să poată omul să priceapă,

Că trupul este doar un scut,

Ce ține inima întreagă,

De tot ce-n viață a durut.

În lume singură trăiești,

Cu rana care încă doare,

Pe pânza albă simți că ești,

Ciudata pată de culoare.

E dureros să fii acea

„Ciudată pată de culoare”,

Dar pânza nu ar mai avea

Lumină, viață sau splendoare.

Fără nuanța ce o porți,

Cu rana ta, cu dorul tău,

Ar fi doar alb, făr' să socoți

Unde nu-i bine, dar nici rău.

Rămâi culoare-n lumea gri,

Chiar dacă scutul e rănit,

Învață simplu a trăi,

Așa cum ești... de neînlocuit.

Atâția oameni și nicio ființă,

Doar blocuri de ghips așezate în rând,

O masă inertă lipsită de voință,

Schițată în grabă pe-un soclu de gând.

Sunt mii de profile tăiate în piatră,

Sunt pași rigizi ce se-aud pe trotuar,

Niciun fior și nicio vatră,

Doar marmură rece și timp secular.

Suntem mereu reci monumente,

Purtăm în priviri un îngheț sideral,

Doar forme, volume, fragmente,

Aliniate pe un vechi piedestal.

Fiecare e-o mască sculptată solemn,

Un bronz obosit ce nu poate iubi,

O lume de ceară, de fier și de lemn,

În care și zeii au prins a muri.

Dar undeva, într-o crăpătură ascunsă,

O singură floare din piatră a crescut,

Cu petale subțiri și de rouă atinsă,

Sfărâmă în tăcere granitul tăcut.

Ea sângeră roșu pe marmura dură,

O pată de viață în juru-i stingher,

Și-un singur parfum dintr-o vie făptură

Întoarce privirea statuilor spre cer.

Cum ai supraviețuit?” m-ai întrebat într-o zi,

Căutând în privirea-mi vechiul tremur, o rană,

Sperând că din cenușa oarbă va răsări

O umbră din făptura ce-o știai pământeană.

Răspunsul a tăcut lung, ca un ecou de mormânt,

În timp ce peste noi noaptea-și cernea nepăsarea.

„Nu am făcut-o...”,atât am putut să-ți cuvânt,

Lăsând ca negrul tăcerii să-ti șteargă mirarea.

Sunt alta acum... o străină fără de nume,

Născută din bucăți ce n-ai vrut să le-aduni.

Cea care-am fost a rămas dincolo de lume,

Îngropată sub straturi de tăceri și furtuni.

Acolo unde-a fost scrum, e o stâncă tăcută,

Ce nu mai simte nici gerul, nici mângâierea ta,

O versiune nouă, din durere cusută,

Care a învățat doar cum să poată îndura.

Nu căuta trecutul în această privire,

Nu mai nimic de salvat din ce-ai cunoscut.

Supraviețuirea nu-i mereu o izbăvire,

Ci moartea lentă a tot ce-am fost la-nceput.

Si ce zi e azi? E toamnă...

Frunze cad în cercuri, mii

Inima,  o mare doamnă

Te asteaptă să mai vii

Și ce zi e azi? E toamnă....

Anii trec, dar te păstrez

O iubire ce mă-ndeamnă

Să te caut în orice crez.

Și ce zi e azi? E toamnă...

Plouă rar si plouă lent

Nicio umbră nu condamnă

Un refugiu permanent.

Si ce zi e azi? E toamnă...

Te respir în aer rar

Gândul mândru te recheamă

Să-ti aduc iubirea dar.

Din alba raza s-a ivit ca soarele
Si aparu de la apus se indrepta in zare
Se arata ca un strain , o stea nemuritoare
In singurul loc neumbrit, in mare.

Te l-as sa pleci, si sa apuni te las
Din inima-mi ranita o piatra a ramas
Al meu fior s-a rastignit ca-n vis
Si singura speranta s-a dus ca din-adins

    Să nu mă minţi 
    Că nu mai e ger, 
    Şi-afară e soare 
    Şi-i soare cu dinţi... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că demult nu mai ninge, 
    Când fulgul de nea 
    Obrazul îmi frige... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că zăpada-i topită, 
    Când gloata de-afară 
    De bocanci mi-e lipită... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că stârcii năvalnici 
    Zburat-au pe culmi, 
    Primăvăratici... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că zarva de-afară 
    Nu-s doar colinde, 
    Ci cântec de primăvară…
    
    Să nu mă minţi 
    Fiindcă eu ştiu 
    Că anul cel vechi, 
    Nu moare-n pustiu...    

 
    Iar oasele-mi reci 
    Mi le-adun lângă sobă, 
    Căci încă mi-e frig 
    Să nu mă minţi… 

Se frânge cerul în fâșii de aur,

Peste grădina-n care viața fierbe,

Iar soarele, ca un aprins balaur,

Își lasă solzii risipiți prin ierburi.

E-o goană oarbă, un fior în sevă,

Să crape floarea, să se facă fruct,

Și-n clipa pură, ca o primă Evă,

Pământul soarbe razele de-a dreptul.

Nu mai e loc de umbră sub picioare,

Văzduhul arde, limpede și clar,

O lume-ntreagă strigă după soare

Și-așteaptă vara ca pe-un mare dar.

E-atâta alb, că ochiul nu mai vede

Decât un prag de soare spre vacanță,

Iar inima, în tot ce-i viu și verde,

Își joacă ultima, caldă speranță

Râsu-i falnic și duios,

În lume nu-i mai frumos,

În codru noaptea se aude,

Armonia-n el pătrunde!

Gros,subțire minunat,

Tăcerea o rupe-n data,

Falnic și maestos,

Emanând un timp frumos!

Bufnița l-a emanat,

Falnică-i este făptura,

Cu ochi mari și visători,

Făptura-i râde până-n zori!

Noaptea iată c-a venit,

Bufnița râzând așteaptă,

Lumea parcă s-a trezit,

Taina-i searată!

Coboară cerul în fâșii de mătase,

Peste grădina cu miros de tei,

Se spală praful de pe vechi ferestre

Și tremură sub stropi măruntul clei.

Nu-i plâns de toamnă, gri și obosit,

Ci e un ropot tânăr, plin de viață,

Ce cheamă verdele din ramul adormit

Și dă pământului o nouă față.

Miroase-a iarbă crudă și a flori,

A liliac ce-și pleacă fruntea grea,

Iar printre nori, luciri de sărbători

Anunță c-o s-ajungă vara. 

Se joacă ploaia-n bălți de catifea,

Ca un descântec șoptit pe la geam,

În luna mai, chiar inima ar vrea

Să fie mugur înflorind pe-un ram.

Foaie verde foi trifoi
du-mă viață înapoi,
du-mă-n sat, la mine acasă
unde stau mereu cu ai mei la masă.
Acolo-i verde, albastru, soare
găina-mi umblă printre picioare
auzi câinele cum veșnic latră,
pisica o vezi cum umblă după pradă.
Iată acolo sângele nu contează,
banu-i doar un număr,
iar locuința e a noastră.
E acel miros specific vechi
de o casă bătrânească
tărâm lăsat din moș strămoș
pentru generația ce urmează.
Acolo apa-i din fântână,
o pui la soare să se încălzească,
dar nimic nu e ca baia de copil făcută,
vara, în balie lângă casă.
Cu sare, roșia proaspăt culeasă
era gustarea perfectă de la amiază
și leguma ce cu trudă o munceai,
îți aducea un gustos, liniștit trai.
Mai miroseai o floare îngrijită de mâna ta
și pâinea mamei nu lipsea,
soba iarna mocnit ardea,
radioul era singurul sunet ce urechile ți le umplea.
Râsetele, muzica și voia bună,
un pahar de tărie ce te făcea să vorbești strună;
se adunau vecinii la poartă și vorbeau
de bârfa ce prin sat o auzeau.
Asta-i viața de la tară,
ce cu dor îmi amintesc seară de seară.
Asta-i copilăria ce mi-o amintesc
și sentimentul ce acasă îl numesc.