Nuanțe de creion

Doi ochi se pun pe pieptul meu ca bruma…

Să știi ca n-am uitat minciuna,

Gandu-mi zboară tot la tine,

Cum să fac să fie bine?

Ce i interesează pe ei..?

Ce ne spunem noi în tei.

Lângă stâna din grădina,

Ne țineam strâns în tihnă.

Nu deschide încă ochii

e târziu, n-am chef de…

nu contează ce am spus

haide sus, mai sus mai sus.

e toamnă,

copacii încep să moară,

nostalgia verii pe sfârșite mă sufocă,

precum mirosul crinilor de rocă,

și stau și privesc,

aceste culori ca dintr-un portret,

și stau și mă gândesc,

poate nu apune totul la 3.

și stau și meditez,

chiar dacă frunzele se zbat atent.

și stau și citesc,

cuvine scrise-n minte perfect.

e toamnă,

culorile încep să piară,

deși conferă o atmosferă aparte,

luată din carte,

culori vibrante, care-ți aduc sufletul înapoi în trup,

căldură se termină,

și-ncepe un puternic frig acut.

e toamnă,

e bipolaritate excesivă,

a vremii și a vieții,

puternic retrospectivă.

Și mă-ntreb, ce fac acum,

am dat de un popas, da nu-i capăt de drum, nu?

O mie de gânduri îmi zboară prin cap

și mă-ntreb să zic sau să tac?

Și deciziile îmi sunt grele de luat,

să continui sau să zac?

să stau sau să fac?

să vorbesc sau să dispar?

Și nopțile trec, și gânduri îmi zboară,

și orele trec și noaptea-i amară.

Răspunsuri nu vin, da întrebări tot îmi pun,

despre o existență a unei noi minuni.

Și nu e un singur lucru,

o singură-ntrebare,

sau un singur răspuns.

E o poveste de dileme la care n-am cum s-ajung.

Și stresul și presiunea sunt mari,

dar din gânduri tot nu-mi dispar,

o dată cu ele apar,

și mai multe întrebări care zac,

care nu țin neapărat de același scop, ș-același loc.

Ce să fac?

Asta-i întrebarea mea,

dar chiar și cu-n răspuns nu scap de ea,

după ea sunt multe altele care apar,

multe alte posibilități pe care le-aș putea rata.

De ce nu pot alege totul?

De ce nu poate alege altcineva?

De ce nu poate fi mai simplu și fără alte variante de fapt?

De ce nu poate fi un singur răspuns, pe care chiar să-l vreau?

De ce nu există doar una care să răspund la toate acestea?

De ce se înmulțesc pe măsură ce scad?

Și totuși totul începe cu un “De ce” și se transformă într-o infinitate de continuări,

o infinitate de alte povești

și o infinitate de cuvinte care-ți zboară prin cap,

ținându-te noaptea treaz.

acel albastru nu mai e

acel albastru ce era și ieri,

nici măcar nuanțe,

nuanțe de violet,

acum totul este negru,

zici că-s în infern.

soarele tu-mi-l aduci,

cu mâna mereu tu îl apuci,

poate de aceea mă regăsesc

intr-un cer albastru greu,

Soarele zâmbetul ți-l aducea.

iar, razele-i scânteietoare,

poartă amintiri migratoare...

nuanțele sunt tot ce mai am,

când devin d-un negru acru,

îmi aduc aminte de cum eram,

și revine acel sentiment sacru,

de-l simt când nu te văd la teatru.

vreau doar să-ți văd din nou portocaliul,

culoarea ce îmi schimbă firul,

negru,

precum tigrul.

tigrul meu imaginar,

pe care l-am creat într-un vis amar,

vis în care nu erai,

și ziua-mi sângerai.

sângerai precum te bucurai

când îți răspundeam la un mesaj.

de atâta era nevoie,

ca să nu dai înapoie.

Șoaptele nopții le aud,

mă strigă un maro sumbru

eu încerc să le exclud,

dar mă cheamă tot mai mult.

Degeaba dacă nu ești tu,

acel portocaliu precum de mult,

dulce și isteț mereu,

acum ești doar un clișeu.

with tear in my eyes

i beg you to stay

but my only remain

is my fucking shame.

i’m tired of this nonsense

it was a big mistake

to believe that i can,

save these attachment.

i miss you with all my heart

my soul is full of scars

but you can’t realize

the fact that i love you so much.

when it’s done

it’s a black hole in my heart.

when he s gone,

it’s hard as fuck to keep my feelings up.

even if we’re over

i feel like i’m in heaven

in a heaven full of stars

where i can cover my scars

heaven is not the hell

just remind me that i was in them

before i go from there

i want to thank you but with some mad.

i am mad because of you

my sky is not so blue

i’m not in the mood this days

even tho i’m here in the azure.

cioburi de oglindă-s pe jos,

în al nostru dans grațios.

păsările-mi cântă-n geam

și-mi rostesc un vals teatral.

și pe la vreo patruzeci de ani,

o să-mi aduc de-aminte cântecul nostru medicinal.

care sufletul mi-l alina,

în timp ce dansul nu rima .

CONSTANTIN ȘI TAINA LUMINII

Prolog — Copilul care vorbea cu Dumnezeu

Într-un sat așezat între munți, unde pădurile se întindeau până aproape de cer, trăia un băiat de doisprezece ani pe nume Constantin.

Nu era diferit de ceilalți copii.

Mergea la școală. Își ajuta părinții. Se juca. Uneori se supăra. Alteori făcea greșeli.

Dar avea un obicei pe care ceilalți nu îl înțelegeau.

Vorbea cu Dumnezeu.

În fiecare dimineață, înainte să se ridice din pat, spunea:

— Doamne, Îți mulțumesc pentru această zi. Ajută-mă să fac binele.

La școală, când îi era greu:

— Doamne, ajută-mă.

Când cineva îl rănea:

— Doamne, ajută-mă să nu răspund cu rău.

Iar seara, înainte de culcare:

— Doamne, iartă-mă pentru toate greșelile mele și ai grijă de familia mea.

Nu auzea întotdeauna un răspuns.

Dar continua să se roage.

Bunica lui îi spusese când era mic:

— Dumnezeu nu este departe de omul care Îl caută cu inimă sinceră. Uneori răspunsul vine repede. Alteori trebuie să aștepți. Și uneori răspunsul este ascuns într-o întâmplare pe care încă nu o înțelegi.

Constantin nu știa că într-o noapte avea să înceapă cea mai mare aventură din viața lui.

---

Capitolul 1 — Lumina

Era o noapte rece de toamnă.

Constantin dormea când se trezi brusc.

Camera era întunecată.

Se ridică în capul oaselor.

Ceva îl trezise.

Privi spre fereastră.

Departe, în pădure, se vedea o lumină albă.

Nu semăna cu lumina unei lanterne.

Nu pâlpâia precum focul.

Era ca o stea coborâtă pe pământ.

Constantin se apropie de fereastră.

— Ce este?

Se uită câteva clipe.

Apoi șopti:

— Doamne, dacă aceasta este ceva ce trebuie să văd, ajută-mă să înțeleg.

Lumina dispăru.

Constantin se întoarse.

Atunci auzi:

Toc.

Toc.

Toc.

Sunetul venea de la fereastră.

Deschise încet.

Pe pervaz stătea o pasăre albă.

În cioc avea un mic medalion de lemn.

Pasărea îl lăsă în palma băiatului și zbură.

Pe medalion era sculptată o cruce.

Pe spate erau trei cuvinte:

NU TE TEME.

Constantin simți cum îi bate inima.

— Doamne...

Medalionul începu să strălucească.

Pe podea apăru o dâră de lumină.

Aceasta trecea prin cameră, ieșea pe ușă și continua spre pădure.

Constantin își puse haina.

Înainte să plece, îngenunche.

— Doamne, nu știu unde mă duc. Dacă nu este bine, oprește-mă. Dacă este bine, mergi cu mine.

Și ieși.

---

Capitolul 2 — Pădurea

Pădurea era înfricoșătoare noaptea.

Ramurile se mișcau în vânt.

Frunzele foșneau.

Constantin mergea încet.

Medalionul îl călăuzea.

După câteva minute, lumina se stinse.

Constantin se opri.

— Doamne?

Nimic.

În spatele lui se auzi un zgomot.

Se întoarse.

Între copaci se afla o umbră.

Înaltă.

Nefirească.

Constantin făcu un pas înapoi.

— Cine ești?

Umbra răspunse:

— Cel care știe că ți-e frică.

Constantin tremura.

— Da. Mi-e frică.

Umbra râse.

— Atunci fugi.

Constantin strânse medalionul.

— Nu.

— De ce?

— Pentru că nu sunt singur.

— Unde este Dumnezeul tău?

Constantin închise ochii.

— Cu mine.

Începu să se roage.

— Tatăl nostru...

Umbra se retrase.

Constantin continuă.

— Sfințească-se numele Tău...

Lumina medalionului crescu.

Umbra dispăru.

În fața lui apăru o lumină blândă.

Constantin căzu în genunchi.

O voce îi vorbi:

— Constantin.

— Doamne?

— Nu te teme.

Constantin începu să plângă.

— De ce mi-ai arătat toate acestea?

— Pentru că urmează un drum.

— Unde?

— Acolo unde oamenii au uitat că lumina nu se păstrează ascunsă.

Constantin nu înțelegea.

— Și ce trebuie să fac?

— Să cauți.

— Ce?

— Taina Luminii.

Apoi lumina dispăru.

Pe pământ rămăsese o carte.

Constantin o ridică.

Pe copertă scria:

CRONICA LUMINII.

---

Capitolul 3 — Cei doi prieteni

A doua zi, Constantin le povesti totul celor mai buni prieteni ai lui.

Andrei era curajos și uneori prea grăbit.

Maria era foarte inteligentă și nu credea nimic fără dovezi.

— Ai mers singur în pădure? întrebă Andrei.

— Da.

— Și ai văzut o umbră?

— Da.

Maria luă cartea.

— De unde ai luat-o?

— Din pădure.

Ea o deschise.

Pe prima pagină scria:

„Când întunericul va crește, trei copii vor porni spre Muntele Alb.”

Andrei se uită la Constantin.

— Noi suntem cei trei?

Constantin ridică din umeri.

— Nu știu.

Maria continuă să citească.

— „Vor căuta Lumina ascunsă și vor descoperi că adevărata putere nu este aceea de a-i învinge pe ceilalți, ci aceea de a nu deveni asemenea întunericului.”

Cei trei rămaseră tăcuți.

Andrei zâmbi.

— Atunci mergem.

Maria îl privi.

— Ești nebun.

— Probabil.

Constantin zâmbi.

— Înainte să plecăm, ne rugăm.

Cei trei își plecară capetele.

— Doamne, dacă drumul acesta este bun, călăuzește-ne. Dacă nu este bun, oprește-ne. Și păzește-ne inimile.

---

Capitolul 4 — Muntele Alb

Drumul către Muntele Alb a durat două zile.

Au trecut prin sate, păduri și văi.

În a doua seară au ajuns la poalele muntelui.

Acolo au găsit un bătrân.

Avea o barbă albă și ținea un toiag.

— Unde mergeți? întrebă el.

— La mănăstirea din vârf, răspunse Constantin.

Bătrânul îl privi atent.

— De ce?

Constantin scoase medalionul.

Bătrânul îngheță.

— De unde ai acesta?

— L-am găsit.

Bătrânul oftă.

— Atunci legenda a început din nou.

Maria făcu un pas înainte.

— Ce legendă?

Bătrânul răspunse:

— Cu mulți ani în urmă, trei copii au venit aici. Au căutat Lumina. Au găsit-o. Dar unul dintre ei a ales puterea în locul iubirii.

Andrei întrebă:

— Ce s-a întâmplat?

— A încercat să păstreze Lumina pentru el.

— Și?

Bătrânul privi spre munte.

— Lumina nu poate fi posedată.

Apoi plecă.

---

Capitolul 5 — Mănăstirea fără clopote

La răsărit, cei trei ajunseră la mănăstire.

Era veche.

Foarte veche.

Dar ceva era ciudat.

Nu avea clopote.

Ușa se deschise singură.

Înăuntru era un călugăr bătrân.

— Vă așteptam.

Constantin rămase uimit.

— Ne așteptați?

— Da.

Călugărul îi conduse într-o încăpere subterană.

Pe pereți erau pictate scene din viața Mântuitorului: nașterea, minunile, răstignirea și Învierea.

În mijloc se afla o cruce.

Călugărul spuse:

— Mulți oameni caută puterea. Unii caută bogăția. Alții caută să fie admirați.

Se uită la Constantin.

— Dar voi trebuie să învățați să căutați iubirea.

Maria întrebă:

— Unde este Taina Luminii?

Călugărul zâmbi.

— Nu este un obiect.

— Atunci ce este?

— O alegere.

Andrei se încruntă.

— Am venit până aici pentru o alegere?

— Da.

— Ce alegere?

Călugărul răspunse:

— Să alegi binele atunci când nimeni nu te obligă.

---

Capitolul 6 — Prima încercare

În noaptea aceea, fiecare copil avu un vis.

Andrei se văzu conducătorul unei cetăți.

Toți îl ascultau.

Maria se văzu înconjurată de cărți și oameni care o admirau.

Constantin se văzu într-un loc în care Dumnezeu îi oferea tot ce își dorea.

— Poți avea orice, îi spuse o voce.

Constantin întrebă:

— Orice?

— Da.

— Atunci vreau să nu mai sufere nimeni.

Vocea tăcu.

— Nu poți primi asta.

— Atunci vreau să-mi protejez familia.

— Nici asta nu poți garanta.

Constantin plânse.

— Atunci ce pot primi?

Vocea răspunse:

— Poți primi puterea de a iubi chiar și atunci când nu poți schimba totul.

Constantin se trezi.

Era dimineață.

Călugărul îl aștepta.

— Ai înțeles?

Constantin dădu din cap.

— Nu pot controla lumea.

— Dar?

— Pot alege ce fac eu.

---

Capitolul 7 — Pădurea Umbrelor

Cei trei plecară de la mănăstire.

Trebuiau să traverseze Pădurea Umbrelor.

Acolo fiecare om vedea ceea ce îl speria cel mai mult.

Andrei își văzu frica de a fi laș.

Maria își văzu frica de a greși.

Constantin își văzu frica de a-L pierde pe Dumnezeu.

În fața lui apăru o imagine.

Oamenii plecau.

Casa lui era goală.

Bunica lui nu mai era.

Părinții lui nu mai erau.

Constantin căzu în genunchi.

— Nu!

O voce îi șopti:

— Vezi? Totul se poate pierde.

Constantin plângea.

— Doamne...

Vocea răspunse:

— Crezi că Dumnezeu încetează să fie Dumnezeu atunci când viața devine grea?

Constantin își ridică privirea.

— Nu.

— Atunci mergi.

Constantin se ridică.

— Doamne, chiar dacă nu înțeleg, am încredere în Tine.

Imaginea dispăru.

Andrei îl aștepta.

Maria îl aștepta.

Cei trei se îmbrățișară.

---

Capitolul 8 — Îngerul

În centrul pădurii au găsit o poiană.

În mijlocul ei se afla o lumină.

Din lumină apăru o ființă asemenea unui om, dar înconjurată de strălucire.

Maria rămase fără cuvinte.

Andrei făcu un pas înapoi.

Constantin îngenunche.

— Cine ești?

Ființa răspunse:

— Sunt un slujitor al lui Dumnezeu.

Constantin întrebă:

— Ești înger?

— Da.

Îngerul îi privi.

— Ați trecut prin prima încercare.

Andrei întrebă:

— Mai sunt și altele?

Îngerul zâmbi.

— Vor fi.

Maria întrebă:

— De ce Dumnezeu ne-a ales pe noi?

— Dumnezeu nu caută oameni perfecți.

— Atunci ce caută?

— Inimi care sunt dispuse să se schimbe.

Îngerul se întoarse spre Constantin.

— Dar cea mai grea încercare încă nu a venit.

— Care?

Îngerul răspunse:

— Iertarea.

---

Capitolul 9 — Vrăjmașul

În acea noapte apăru un om.

Purta o mantie neagră.

Numele lui era Malachor.

Nu era un monstru.

Era un om.

Tocmai asta îl făcea înfricoșător.

El fusese unul dintre cei trei copii care căutaseră Lumina cu mulți ani înainte.

Malachor nu dorise să iubească.

Dorise să conducă.

Să fie ascultat.

Să nu mai fie niciodată slab.

El îi privi pe copii.

— Constantin.

— De unde îmi știi numele?

— Te-am așteptat.

— Ce vrei?

— Să-ți ofer ceea ce Dumnezeu nu îți oferă.

— Ce?

— Putere.

Malachor ridică mâna.

Pietrele din jur se ridicară în aer.

Andrei rămase uimit.

— Cum ai făcut asta?

Malachor râse.

— Puterea este totul.

Constantin îl privi.

— Nu.

Malachor se încruntă.

— Nu?

— Nu este totul.

— Atunci ce este?

Constantin răspunse:

— Iubirea.

Malachor atacă.

---

Capitolul 10 — Căderea lui Andrei

Andrei fu aruncat la pământ.

Constantin alergă spre el.

— Andrei!

Malachor îi întinse mâna.

— Vino cu mine.

Andrei se ridică.

— De ce?

— Pentru că tu vrei să fii puternic.

Andrei tăcu.

Era adevărat.

Își dorea să fie cel mai curajos.

Să nu-i fie frică niciodată.

Malachor îi spuse:

— Cu mine nu vei mai fi slab.

Andrei făcu un pas.

Constantin strigă:

— Andrei!

Băiatul se opri.

Se uită la prietenul lui.

— Mi-e frică, Constantin.

— Știu.

— Și vreau să fiu puternic.

Constantin îi răspunse:

— Poți fi puternic fără să devii rău.

Andrei se întoarse spre Malachor.

— Nu vin.

Malachor se înfurie.

— Prostule!

Și dispăru.

---

Capitolul 11 — Orașul întunericului

Cei trei ajunseră la o cetate veche.

Acolo oamenii nu se mai rugau.

Nu se mai ajutau.

Fiecare se gândea doar la el.

Pe porțile cetății era scris:

„Aici fiecare om trăiește pentru sine.”

Constantin se întristă.

— Asta este lumea pe care o vrea Malachor.

Maria spuse:

— Cum o putem schimba?

Constantin răspunse:

— Nu putem schimba toți oamenii.

— Atunci ce facem?

— Începem cu noi.

Au găsit un bătrân care nu avea mâncare.

I-au dat din puținul lor.

Au găsit un copil singur.

S-au așezat lângă el.

Au găsit un om bolnav.

Au chemat ajutor.

Și ceva incredibil s-a întâmplat.

Un om i-a văzut.

A început să-i ajute.

Apoi altul.

Apoi altul.

În câteva zile, cetatea începu să se schimbe.

Malachor privi de la fereastra turnului.

— Nu!

Nu putea înțelege.

Constantin nu luptase cu arme.

Nu folosise puteri.

Folosise iubire.

---

Capitolul 12 — Trădarea

Într-o seară, Maria dispăru.

Andrei și Constantin o căutară peste tot.

O găsiră în turnul lui Malachor.

Malachor îi spusese:

— Tu ești cea mai inteligentă. Ai putea conduce lumea.

Maria ezită.

— Nu vreau să conduc lumea.

— Atunci de ce ești nemulțumită de tine?

Maria tăcu.

Malachor lovise exact unde trebuia.

Maria se temea să greșească.

Se temea să nu fie suficient de bună.

Constantin ajunse în turn.

— Maria!

Ea plângea.

— Nu pot.

— Ce?

— Nu pot să fiu perfectă.

Constantin se apropie.

— Nici eu.

Andrei spuse:

— Nici eu.

Maria îi privi.

Constantin continuă:

— Dumnezeu nu ne cere să fim perfecți. Ne cere să ne ridicăm atunci când cădem.

Maria plânse.

— M-am temut că voi râdeți de mine.

— Niciodată, spuse Andrei.

Cei trei se îmbrățișară.

Malachor urlă.

— De ce nu vă puteți despărți?!

Constantin răspunse:

— Pentru că prietenia adevărată iartă.

---

Capitolul 13 — Marea încercare

Malachor îi conduse într-o sală subterană.

În mijloc se afla o lumină uriașă.

Taina Luminii.

Constantin se apropie.

— Asta este?

Malachor zâmbi.

— Da.

Lumina era atât de puternică încât cei trei abia puteau privi.

Malachor spuse:

— Ia-o.

Constantin întinse mâna.

Dar îngerul apăru.

— Nu o lua.

Constantin se opri.

— De ce?

— Pentru că lumina nu este un lucru.

Malachor țipă:

— Minte!

Îngerul îl privi.

— Tu ai încercat să o stăpânești.

Malachor răspunse:

— Pentru că voiam să nu mai sufăr!

Îngerul tăcu.

Constantin înțelese.

Malachor nu fusese întotdeauna rău.

Fusese un om rănit.

Un om care alesese puterea pentru că îi era frică să mai fie slab.

Constantin se apropie.

— Malachor.

— Ce vrei?

— Te iert.

Malachor rămase nemișcat.

— Pentru ce?

— Pentru tot.

— Nu vreau mila ta!

— Nu este milă.

— Atunci ce este?

— O invitație să te întorci.

Malachor începu să plângă.

Pentru prima dată după mulți ani.

---

Capitolul 14 — Întunericul se ridică

Dar în acel moment, ceva mult mai întunecat se ridică din adâncul cetății.

Nu era Malachor.

Nu era om.

Era întunericul pe care Malachor îl hrănise ani întregi.

Toate fricile, ura, mândria și răutatea se adunaseră într-o singură umbră.

Malachor strigă:

— Nu!

Umbra îl aruncă la pământ.

Constantin ridică medalionul.

— Doamne!

Lumina apăru.

Andrei strigă:

— Ce facem?

Constantin răspunse:

— Ne rugăm.

Cei trei îngenuncheară.

Malachor îi privi.

Apoi, încet, îngenunche și el.

Pentru prima dată după mulți ani, se rugă.

— Doamne... dacă mai pot fi iertat... iartă-mă.

Umbra începu să se destrame.

Constantin continuă:

— Tatăl nostru...

Maria se rugă.

Andrei se rugă.

Malachor se rugă.

Și lumina umplu sala.

---

Capitolul 15 — Sacrificiul

Umbra se ridică pentru ultima dată.

Se îndreptă spre copii.

Constantin văzu că prietenii lui erau în pericol.

Fără să ezite, alergă înainte.

— Constantin! strigă Maria.

Umbra îl înconjură.

Pentru o clipă, băiatul nu mai vedea nimic.

Auzi doar o voce:

— Renunță.

Constantin răspunse:

— Nu.

— Vei pierde totul.

— Nu mă tem.

— Vei suferi.

— Dumnezeu este cu mine.

— Vei muri.

Constantin închise ochii.

— Viața mea este în mâna lui Dumnezeu.

Atunci medalionul se deschise.

În interior nu era aur.

Nu era piatră prețioasă.

Era o mică cruce.

Lumina izbucni.

Umbra dispăru.

---

Capitolul 16 — Adevărul

După ce totul se termină, îngerul apăru din nou.

Constantin întrebă:

— De ce medalionul?

Îngerul răspunse:

— Pentru a-ți aminti că adevărata putere nu vine din obiecte.

— Atunci de unde?

— Din Dumnezeu.

Constantin privi crucea.

— Și Taina Luminii?

Îngerul zâmbi.

— Ai descoperit-o deja.

— Unde?

Îngerul arătă spre inima lui.

— În fiecare alegere prin care ai ales iubirea în locul urii, iertarea în locul răzbunării și credința în locul fricii.

Constantin începu să plângă.

— Deci nu trebuia să găsim o comoară?

— Nu.

— Ci să devenim noi înșine lumină?

— Da.

---

Capitolul 17 — Întoarcerea

După aventură, cei trei copii se întoarseră în sat.

Părinții lui Constantin îl așteptau.

Mama lui îl îmbrățișă.

— Unde ai fost?

Constantin o strânse în brațe.

— Departe.

— Ai fost în pericol?

Constantin se uită spre cer.

— Da.

— Cine te-a protejat?

Constantin zâmbi.

— Dumnezeu.

Bunica lui îl privi și înțelese că ceva se schimbase.

— Ai găsit ce căutai?

Constantin scoase medalionul.

— Da.

— Ce?

Constantin răspunse:

— Am găsit Lumina.

Bunica zâmbi.

— Și unde este?

Constantin puse mâna pe inimă.

— Aici.

---

Capitolul 18 — Ultima noapte

În noaptea aceea, Constantin se așeză lângă fereastră.

Privi stelele.

Se rugă:

— Doamne, Îți mulțumesc.

Tăcere.

— Îți mulțumesc că m-ai ajutat.

Tăcere.

— Îți mulțumesc pentru Andrei și Maria.

Tăcere.

— Și Îți mulțumesc că m-ai învățat să iert.

Constantin zâmbi.

— Dar, Doamne...

Se opri.

— Mai am o întrebare.

O lumină mică apăru în depărtare.

Constantin privi.

— Povestea s-a terminat?

Pentru o clipă, i se păru că aude:

— Nu.

Constantin se ridică.

— Ce?

Lumina dispăru.

Pe pervaz apăru pasărea albă.

În cioc avea un alt medalion.

De data aceasta era albastru.

Constantin îl luă.

Pe spate erau scrise cuvintele:

„MAI EXISTĂ UN DRUM.”

Constantin zâmbi.

— Atunci voi fi pregătit.

Și se așeză din nou la rugăciune.

---

EPILOG — Lumina nu moare

Au trecut ani.

Constantin a crescut.

Dar nu a uitat niciodată pădurea.

Nu a uitat mănăstirea.

Nu l-a uitat pe Malachor.

Nu i-a uitat pe Andrei și Maria.

Și mai ales...

nu a uitat să se roage.

Uneori viața lui era ușoară.

Alteori era grea.

Uneori primea răspunsuri.

Alteori trebuia să aștepte.

Dar în fiecare dimineață spunea:

— Doamne, mergi cu mine.

Iar în fiecare seară:

— Doamne, rămâi cu mine.

Într-o zi, Constantin devenise adult și se afla într-un oraș mare.

Văzu un copil stând singur pe o bancă.

Copilul plângea.

Constantin se apropie.

— Ce ai?

— Mi-e frică.

Constantin se așeză lângă el.

— Și mie mi-a fost frică odată.

— Și ce ai făcut?

Constantin zâmbi.

— Am început să mă rog.

Copilul îl privi.

— Dumnezeu chiar ascultă?

Constantin privi cerul.

— Da.

— Chiar dacă nu răspunde?

Constantin zâmbi.

— Mai ales atunci când trebuie să învățăm să avem încredere.

Copilul își împreună mâinile.

Constantin făcu la fel.

Și împreună au început să se roage.

Deasupra lor, pentru o clipă, o pasăre albă traversă cerul.

Iar undeva, foarte departe, într-o pădure ascunsă între munți, o lumină se aprinse.

Pentru că Taina Luminii nu fusese niciodată o comoară.

Nu fusese o armă.

Nu fusese o putere.

Era credința care îl făcea pe om să aleagă binele atunci când putea alege răul.

Iar Constantin înțelesese în sfârșit cel mai important lucru:

Nu trebuie să fii cel mai puternic ca să învingi întunericul.

Trebuie doar să nu lași întunericul să-ți ia lumina din inimă.

Și, cât timp mai exista un om care se ruga, ierta și iubea...

lumina nu putea muri.

SFÂRȘIT

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

İnşaat projesi artı bazı saçmalıklar

Cecilia ve kocası yeni bir eve taşınmayı planlıyor. Emlak acentelerinin ilanlarını bulmak için internette arama yapmaya devam ettiler. Prensip olarak, istedikleri şey karmaşık değil, keşfedilenlerden üç odalı, iki banyolu, bir oturma odası, iki balkonlu, duvarları veya pencereleri olmayan bir daire (çünkü Cecilia güneşte oturmayı, bronzlaşmayı seviyor) , bir mutfak ve aynı zamanda ayakkabı kutuları için bir saklama alanı. Tartışmaların çoğu bu depolama alanından başlıyor; Cecilia'nın kocası aynı fikirde değil. O kutuların yerinin tam balkon olabileceğini düşünüyor. Ayrıca depolama alanı banyosunu hamakla genişletmesine izin vermiyordu. Pratik olarak adam açık alanlı bir banyo istiyor.

Etrafa bakıyorlar, teklif arıyorlar, oldukça avantajlı bir daire fark ediyorlar, istedikleri gibi üç odalı bir daire, ama şehrin merkezi bölgesinde değil, şehrin kuzeybatısında, kenar mahallelerde bir yerde. Konum, Cecilia'nın güneş ve sıcaklık ihtiyacını tam olarak karşılamayacak ama ne yapabiliriz, hepsine sahip olamayız, yine de gelecekteki Evleri için isteyecekleri bazı seçim kriterlerinden vazgeçmek zorundayız.

İnşaatçılarla konuşmak için Çarşamba günü sabah 9 civarında gidecekler. Ancak daha girişte Cecilia'nın içinde tuhaf bir his var. Adam ona orada kalmanın neden iyi olmayacağını sorar. Bir dizi nedenle başlıyor: Çocuğun anaokulundan, piyano derslerinden, belediye binasından, sık sık gittiği güzellik salonundan, alışverişini yapabileceği herhangi bir mağazadan uzak olması.

Bütün bunlara koca çok "akıllıca" bir cevap veriyor:,, toplu taşıma var". Cecilia gergin:,, Yani bir yerden diğerine taşınmama yardım etmeyecek misin?".

Cecilia'nın kocasının bir kez daha bir koca olarak ne kadar sadık ve adanmış olduğunu merak etmemizi sağlayan bir sözü var: "Tüm kategoriler için iznin var, gerçekten scooter'a binmek bile istemiyorsun, istediğin zaman arayabileceğin taksiler var." Cecilia daha da öfkeli:,, Biliyor musun, ehliyetlerimi kendim için aldım, yapabileceğimi göstermek için, benim suçum ne ki trafikte her türlü tuhaflıkla karşılaştım, Senin gibi kim gerçekten bana çarpmak ister ki? Trafiğe katılan bu kadar çok kişiden korkuyorum." Kocası ona utangaç bir sesle şöyle diyor: "Tamam, gezilerde sana yardım edeceğim."

Şu an için işler sakinleşiyor, ikili inşaatçılarla konuşmaya gidiyor. Onlara dairenin planını veriyorlar, böylece tüm mimari detayları daha detaylı görebiliyorlar. Kocası, açık alan haline getirmek istediği daha küçük banyoyu görüyor. Cecilia eleştirel ve ahlak dersi veren bir sesle başlıyor: "Neden açık alanlı bir banyoya ihtiyacınız olduğunu anlamıyorum?" Bu banyo modelini daha önce nerede gördünüz? Barda?!!"

Adam, muhafazakar değil yenilikçi fikirleri olduğu için, Cecilia gibi her şeye tek taraflı bakmasını, tüm duvarların güzelce düzenlenmesini, 95 derece eğilmemesini ve Cecilia'nın mükemmellik ihtiyacının onu sıktığını, bloke ettiğini söylüyor. , tipik tercihleri nedeniyle her şeyin durağan olduğunu düşünüyor.

Cecilia kızarıyor, sessiz kalıyor ama bazı şeyleri fark ediyor. Cecilia şöyle diyor:,, Bana öyle geliyor ki o kadar çok şey eksik ki, burada kalamazdım, burası boş bir yer."

İnşaatçılar ona şöyle diyor: "Artık boş, çünkü ortada eşya yok, duvarları zar zor inşa edebildik, buraya taşındığınızda evin şekillenmeye başlayacağını göreceksiniz, onu istediğiniz gibi dekore edecek, özelleştireceksiniz. ve tüm bunlar."

Cecilia kocasıyla konuşuyor, oğlu anaokulunu bitirene kadar taşınmayı ertelemesi için onu ikna etmek istiyor çünkü çok duygusal bir çocuk ve herhangi bir büyük değişiklik onun akademik performansı üzerinde hoş olmayan bir etki yaratabilir.

Kocası aynı fikirde değil, Cecilia'nın teklifini reddediyor ve inşaatçılara daire inşa edilir, döşenir ve sıvanır tamamlanmaz taşınacağına dair söz verir. Ancak ayakkabı kutularının saklanacağı alanın açık alan banyosunda olduğunu kabul ediyor.

Cecilia pes eder, zaten konuşacak kimsenin olmadığını görür, büyükanne ve büyükbabasının evinden taşınmadan önce son bir isteği vardır: büyükanne ve büyükbabasının bıraktığı 20 tabloya dikkat etmek, onları kaybetmemek, Onları arabadan çıkarıp daireye taşıdığında çerçeveleri kırılmıyor. Dikkatli olacağına, onları düşürmeyeceğine, çizmeyeceğine, korkuluklara dokunmayacağına vb. söz veriyor.

Taşınma günü geliyor, bir Cuma günü, çocuğu anaokulundan bile almamış, çantasında pusula yok, harita yok, telefonunda “Haritalar” uygulaması da yüklü değil. yeni evinin nerede olduğunu tahmin etmek... Evde başarılı olursa, başarısız olursa sokakta yatar.

Cecilia'nın zavallı resimleri bagajda iki Aqua Carpatica su şişesinin, kutularla dolu bir çanta Cremșnit'in, sekiz paket un içeren başka bir çantanın, bir akvaryumun, bilmem kaç kutu peçete ve paçavranın yanında duruyor. ve tüm bunlar.

Bunları taşırken bastığı her adımda dikkatli oluyor ama bir elinde beş, diğer elinde beş olduğu için sağ elinde tuttuğu tablonun çerçevesini çiziyor. Cecilia, kocası onu duvara sabitleyene kadar olanlardan şüphelenmez. +1.75 diyoptrideki en küçük kusuru bile fark eden kartal gözü çevik görüşüyle Cecilia, çiziği görüyor. Adama der ki:,, Yarın küçük bir çarşıdaki Çin dükkânına gidip bunun gibi yeni ama yine de altın rengi bir çerçeve satın almanı istiyorum. Bu tabloya bakamıyorum, dikkatsizliğinle onu mahvettin!" Gerçekten nasıl bir talihti bu? Sadece tüylü kedilerden oluşan bir tabloydu.

Kocası ona sorar:,, Ama yapıştırıcıyla tamir edilemez mi?" Cecilia bu beceriksizlikten rahatsız oldu, Hayır, yapıştırıcıyla tamir edilemez. Çizilmiş, çerçevenin tek bir parçası eksik değil... "

Kocası ona sorar:,, Ama yapıştırıcıyla tamir edilemez mi?" Cecilia bu beceriksizlikten rahatsız oldu, Hayır, yapıştırıcıyla tamir edilemez. Çizilmiş, çerçevenin tek bir parçası eksik değil... "

Cecilia'nın sözlerini dışarıya yansıtan koca:,, Ne istediğini bilmeyen bir kadın, yapıştırıcı istemiyor, ben ona yapıştırıcı istemesi için sebepler sunuyorum." Ve daha da cesur eylemlere girişerek akvaryumu parçalıyor. Cecilia her şeyi balkondan görüyor, telefonda ona Çin mağazasından yeni bir akvaryum ve muhtemelen evcil hayvan dükkanından yeni balık alması için bir mesaj gönderiyor, bu arada o akvaryumdaki herkesi hayata döndürmeye, onları koymaya çalışıyor. muslukta, su jetinin altında ve çiçek dolu bir vazoda.

Ne yapalım? Cecilia'nın kocasının "acele etmenin işi bozacağını" bilmesi gerekirdi.

Sunt pe cale să mă trezesc. "Nu încă!", îmi spun în gând, "e atât de devreme, sunt în vacanță!" Dar soarele cald și nemilos totodată, are alte planuri cu mine: peticit în frunze de vie, îmi joacă pe pleoape silindu-mă să deschid ochii în virtutea inerției și total împotriva voinței mele. 

E duminică dis-de-dimineață și mie-mi părea că-s în creierii nopții, dar o aud pe bunică-mea la o azvârlitură de băț de mine vorbind cu dulceață în glas cu florile din grădină, dând binețe bujorilor și crăișorilor, care, sub o adiere slabă, se apleacă ceremonios făcându-i temenele...

Mă întind, trosnindu-mi a lene oasele și casc zgomotos auzind fatal gura bunică-mii:

-Da', scoală-ti odată puturosule, nu vezi că ti pupă soarili! Hait! Și îmbracă-ti să merjem la slujbă!

"Păi unde-i musai..., cu plăcere!", îmi zic eu în gând și fără niciun chef. Nu prea mă trăgea ața pe mine la biserică, mai mult din cauza babelor bârfitoare din sat, care nu scăpau niciodată prilejul să te descoasă și să scoată de la tine și ce nu știai că știi...
Iar mai apoi, trebuia să mă îmbrac cu "hainele de duminică", să-mi pun pantofii cu șiret care mă rodeau și-mi făceau bășici după o vară umblată în picioarele goale prin colbul curții, să-mi domolesc ciuful cu cărare într-o parte, că de, eram băiet mare de-amu', să am unghiile tăiate și îngrijite, dar mai ales acei "să nu"...

Cu batista împăturită frumos în buzunarul de la piept al cămășii: stai drept!, nu te gheboșa, șterge-ți nasul, fii cuminte, nu vorbi neîntrebat, fii politicos, salută frumos pe toată lumea; săr'mâna, săr'mâna, bine v-am găsit sănătoși, bine, bine, la slujbă, o venit părintili?, da?, și dascălu?, da?, ne-om ducem să aprindem o lumânare la morții noștri, Dumnezău să-i odihnească!, fă cruce mă, da, da și la vii, d-apoi cum altfel?

Am intrat în biserica mică și răcoroasă, și din semi-întunericul ce domnea pretutindeni, încercam din răsputeri să văd, cu ochii încă mijiți de nesomn, icoanele de sub altar: 

-Hait!, mă înghiontește în coaste bunică-mea, fă cruce mă, unde ți-s ochii? Cum te-am învățat, așa, de trei ori, în numili Tatălui ș-al Fiului, ș-al Sfântului Duh, Amin'! Amu, ci stai ca proasta-n târg, pupă icoana, mă!, îmi șoptește printre dinți, precum un șarpe nemilos, bunica...

-Ș-amu' ci stai ca curca-n lemne? Treci pe rândul bărbaților!, mă trase ea de mânecă. La spate mă, undi ti baji ca puricele-n frunte? Ferească-te Dumnezău! Las' că vedem noi acasă, mai șerpuiește bunica, săgetându-mă din priviri... 

Iar mie-mi venea să intru-n pământ de rușine, spre satisfacția totală a babelor care-și șopteau veninul în colțurile baticurilor puse-n dreptul abisalelor guri, nepriceperea și neputința mea într-ale bisericii...

Însoțit de umbra dascălului care afuma adunarea cu fum de tămâie din cădelniță, - să crape toți dracii de ciudă -, și doar-doar s-or potoli babele din șoptit, iese popa din altar îmbrăcat în odăjdii scumpe, iar eu îmi priveam salvatorul cu smerenie, pupându-i mâna cu adâncă recunoștință, sub privirea vremelnic îmblânzită a bunicii că făcusem și eu ceva bine, iau anafura și o plescăi cu zgomot că era tare ca iasca, o înghit cu ghionturi sub privirile dezaprobatoare ale bunicii, fac din nou cruce și ies din biserică cu spatele, încercând disperat să-mi salvez sufletul damnat pe vecie...

Dar bunică-mea mă prinde din urmă și cu vioiociune, își înfinge mâna în urechea mea stângă, strângându-mă tare ca într-o menghină:

-Fir'ai tu să fii! Că nu ești în stari să faci o cruce că lumea, de m-ai băgat în gura satului!

Iară eu, ca să uit mai mult de durerea din suflet decât cea a urechii înroșite, mă "agățam" de elementul de contrast al mustrării mele, întruchipat în mănușa de macrameu a bunică-mii, că și astăzi când pășesc într-o biserică mă ia cu fiori pe șira spinării, și fac iute cruce, sub eternele priviri severe ale tuturor sfinților...

Uneori  mă las în voia gândului, lipit de vreo imagine diafană, de propria imagine, care nu este a mea sau este, nu mai știu, datată atemporal, din dorința perversă de a păcăli timpul, nu din alte motive, cum mai cred unii, sau fac o escală în inima Londrei, aflată mai jos decât orice inimă, în căutarea bătrânului Shakespeare, despre care englezii, din clasa de mijloc ( care sunt cei mai mulți! ), n-au auzit încă, să-mi beau ceaiul de la ora cinci  cu două ore mai târziu decât la București, și să mă-ntorc dezamăgit pe plaiurile Mioriței, recunoscute de istoricii antici dinaintea celor ale vikingilor, dați-vă naibii cu civilizația voastră de ev mediu târziu, cu porridge-ul și butter-ul vostru  grețos, cu supele voastre întinse până la Canalul Mânecii, asezonate cu cașcaval, brrr!, cu Cambridge-urile și  cu Oxford-urile vostre, suntem cu cel puțin cin`șpe secole înainte ( în tot ce vreți! ), nu-ți mai spun că mă bucur să te știu acolo, că te speli o dată la trei luni ca regina Elisabeta a-I-a („fie că e nevoie sau nu”!), întodeauna după stăpânul inelelor ( fiindcă întodeauna există un stăpân al inelelor! ), fiilor, fiicelor și soțiilor acestuia, în ordinea asta, apoi a copiilor mai mici, în aceeași apă murdară, devenită proverbială („ nu arunca pruncul odată cu apa în care te-ai spălat”!) și-ți înțeleg supările, frustările...

.Da, între timp s-au schimbat multe lucruri, mă spăl aproape zilnic, fiindcă veni vorba, Elisabeta era o șmecheră, nu aștepta ea trei luni, cum zici sau o citezi de prin vreo carte, nu mai există stăpânii de sclavi de odinioară, e chiar simpatic să stai aici, sunt și oameni deștepți, puțini, dar sunt, nu-i dracu` așa de negru! Lipsesc, e adevărat, munții, căldura umană, piețele colorate, popii, lucruri pe care, oricum, nu le-am agreat niciodată.

O ascult și îmi revin în minte imagini apocaliptice din aeroporturile prin care-am trecut ( Heathrow e de neuitat! ), viesparul amețitor de chipuri, trase la indigo, revărsându-se, amestecându-se, multiplicându-se ca cioburile de sticlă dintr-un caleidoscop, mașinile cu volanul pe drepta, mâncătorii de hot-dogs, buritto, pub-urile unde se bea whisky scoțian sau alte mizerii, căsoaiele din piatră, neschimbate de sute de ani, ploaia sâcâitoare și mirosul dulceag de putreziciune, insectele dezagreabile, întinderile nesfârșite, deprimante și-n mijlocul acestui tablou grotesc îmi apari tu, undeva în West End, la o masă în aer liber, în fața unei cești de cafea. Îmi vine în minte, nu știu cum, poșeta neagră de pe masă, pachetul de țigări Chesterfield, privirile tale pierdute, sfredelind cerul, zâmbetul imprecis și stălucirea neobișnuită a Soarelui.

Bună dimineața, iubito ( dă-mi voie să-ți spun iubito ) de aici de pe plajele cu nisipuri albe ale gândului, de unde-ți trimit toți pescărușii treziți la ora aceasta și sideful năucitor al apelor, ca să-ți decorezi unghiile…

.

Bună dimineața, străinule misterios, azi îmi beau cafeaua Jacobs Kronung, care are gust sălciu, de pește oceanic, de arome și condimente exotice, prezente, de altfel, peste tot, tânjesc după o „alint aroma”adevărată și după o sticlă de Borsec efervescent, după cei dragi, plecați sau lăsați în urmă, după ritualul acela sacru, când ne schimbam între noi inimile și îmblânzeam lupii, după acele devastatoare explozii de sinceritate, unice, mă întristează, în schimb, existența acestor ziduri invizibile, la fel de opace ca și celelalte, strigătul jalnic al cocorului, cântecul de adio a lebedei, aceasta sunt eu, despre tine știu doar că zbori,  că descalți nopțile și tremuri umbrele, că îmi acoperi urmele cu flori de cireș și că te ascunzi într-un fluture.

Azi ne-am intersectat prima oară. M-ai privit drept în ochi. Mi-ai zis una tare, în românește, crezând că sunt vreun „ albinos” libidinos sau vreun indian străveziu. Apoi ai regretat, iar eu am trecut mai departe, năucit. Nu ți-am reținut nici măcar culoarea ochilor, expresia feței, nimic, dar m-am simțit fericit. Nu lipsise mult să-mi iau zborul.

II

Tot azi te-am văzut la braț cu Charlie Chaplin, fără baston, undeva în Londra. Mi-e greu să spun unde, fiindcă Londra e plină de Chaplini. Apoi te-am descoperit pe Facebook și am aflat cum te cheamă. Acum știu că nu mai ești o fantasmă, exiști cu adevărat. Ești măritată, ai doi copii, n-am reușit să aflu nimic despre soț și ce faci în in***cenzure*** asta împuțită. Stiu că nu-ți displac relațiile întâmplătoare, uneori ți-ar place să cunoști și pe altcineva. Din mesajele tale deduc că ai avut asemenea experiențe. Deci pot să sper. Ca femeie, dacă te analizez mai bine, nu reprezinți idealul meu în viață. Semeni cu o Antigonă tragică, ștearsă, încremenită într-un zâmbet ambiguu. Descopăr, în plus, că te definești ca ”o cititoare de oameni” („cititorul” tău însă pare defect din fabricație!”), îți place să fii adulată, să te exhibezi la propriu ( probabil că instențele mele îți provoacă orgasme, fiindcă dai impresia că duci lipsă!). Uneori chiar mă întreb ce mă atrage la tine?

.

Am primit mesajul tău misterios. Dacă ai urmărit să mă dai pe spate, cum presupun, n-ai reușit! N-o fac prea des, însă n-aș zice că-mi displace! Aștept fapte, de vorbe nu duc nici eu lipsă. Recunosc că observațiile tale sunt corecte, nu băgasem de seamă, dar mi-am propus să mă schimb. Poate am să renunț și la zâmbet, ca să-ți iau ultimul motiv de interes, nu știu ce naiba ai găsit la mine! Sunt o femeie comună, ca multe altele, „ștearsă”, cum zici, și minionă, pe deasupra. Nu știu de ce îmi imaginez că tu ești la extrema cealaltă, ceea ce mă sperie un pic, fiindcă nu-mi plac lucrurile mari, înțelegi ce vreau să spun. Sper să fie doar o părere de-a mea, fiindcă altfel aș rupe-o la fugă. Ultima experiență de acest fel mi-a demonstrat că și reciproca este valabilă, în caz că ai avea procese de conștiință în privința asta. Vezi că nu mă eschivez, spune-mi doar de unde să te iau!

Dimineața servești cafeaua pe terasa de la The Castle Bar. O faci în mod regulat de când te-am cunoscut. Restaurantul are și camere de hotel, așa că am închiriat una cu pat dublu și baie, pe-o lună (cine știe!), de unde te privesc în fiecare zi. La șapte fix ești acolo cu nelipsita-ți poșetă neagră, cu același pachet de țigări Kent, în aceeași bluză albă, transparentă, cu trandafiri și în blugi. Uneori adaugi rochia roz, cu nasturi în față, ochelari de soare, bluza neagră sau pardisiul crem. Te însoțește o brunetă grasă, cu fața rotundă, buhăită, cu care vorbești românește. Îmi dau seama după configurația buzelor. Tu ai un limbaj foarte colorat, care nu-ți este specific, o faci gratuit, crezând că nu te înțelege sau nu te aude nimeni. Degeaba privești spre geamuri, n-ai cum să mă zărești, te monitorizez prin camera restaurantului.

.Cycle path, misteriosule, psihopatule, cum vrei, spectacolul e gratis! Dacă nu ai altceva mai bun de făcut, salivează…că n-ai să obții mai mult. Scriam undeva că fiecare are de urcat un munte, drum bun! Eu l-am urcat pe-al meu. Poate uneori am întos capul, nu neg, dar acum nu pot privi decât înainte, cum vezi. N-ai nicio șansă să mă abați din mers, nu mai am optsprezece ani, călugărița din mine nu se mai sperie de nimic, nici chiar dacă ai fi vreun maestru în arta fu… , pardon, seducției, tot rece-ar rămâne în credința ei, care, oricum, e mai sigură! Nu-ți mai zic că nu-i tocmai o.k să-mi încalci intimitatea și să-ți faci un titlu de glorie din aceasta. Nașpa glorie, vreau să zic, fiindcă nu-i nimic glorios în a urmări o femeie pe care nici n-o cunoști! E, mai degrabă, o sclinteală! Primul gând a fost să anunț Metropolitan guard, dar am renunțat ca să nu mă fac de râs.

Las-o mai moale cu insinuările! Cred că subconștientul te dă de gol! Pari să-mi sugerezi exact contrariul, bați șeaua ca să priceapă iapa, am înțeles. Acum îți știu și numărul de telefon. Ai fost un pic neglijentă. Sau ai vrut tu să-l aflu! Nu știu cum l-ai făcut să apară în dreapta ecranului, sus! Si eu cred că am luat-o razna! N-am niciun interes în ceea ce te privește, poate doar puțină curiozitate. Îți citesc consemnările de pe pagina ta și mă crucesc. Te prostești cu invariabilele  „bine v-am găsit, dragilor”, „o seară frumoasă”, „bună dimineața”, le mai servești câte vreo maximă, poezie, fotografie, știre, etc., dovadă că nu prea ai ce face, că modelezi lumea după ce faci sau nu faci, cum mărturisești într-o postare destul de lungă, ca să nu țipi! M-a amuzat teribil butada cu nebunul calul și tura („ sunt nebună după tine. Te-aș sări o tură!”). Într-o altă imagine, foarte reușită, apari șezând gânditoare pe-o bârnă, ca și când ai fi urmărit să-mi atragi atenția.

Undeva scriam că prezentul mă trăiește pe mine, nu invers. Tu ești dovada vie! Încerci să-mi controlezi viața de la distanță și cred că și reușești. Eu mă aflu în situația femeii visătoare, descrisă de o prietenă. Astăzi îmi propun să fiu indiferentă și-mi zic:  „… du-te repede si fă-ți treburile că pleacă viata…”, și asta fac. Într-o anumită ordine. Numai că mă împiedic de tine, deși n-ar trebui, cine ești tu și cu ce drept dai buzna în viața mea? Te-ntreb retoric, desigur, fiindcă nici tu nu știi. Iar lucru acesta mă sperie. Simt răsuflarea destinului în spate, jocurile lui perfide, neverosimile, cu final neașteptat. Trebui, așadar, să admit că faci parte din ecuația aceasta, cu atâtea necunoscute, și să încerc cumva s-o rezolv!

.

De acolo, de la etajul cinci, o văd cum se apropie, cum se așează la aceeași masă și comandă cafeaua. Departe, la o stradă distanță, sesizez ceva neobișnuit. Un camion gonește cu peste o sută de kilometri la oră, intră în mulțime și-și continuă cursa nebună, îndreptându-se glonț spre The Castle Bar. „Fugi! abia am timp să scriu un SMS. Spre nord!”. Se uită la mesaj și-o rupe din loc în direcția indicată. Un minut mai târziu, camionul spulberă terasa, inclusiv masa la care Maria (obsesia vieții mele!), și se oprește cu un zgomot infernal în zid.

Bipul care mă anunță că am primit un SMS nu mă surprinde. Apăs O.K. și citesc: Acum îți datorez și viața. Am văzut la știri! Mă învelesc de frig într-o speranță! nu-mi vine altceva în minte decât versul acesta din Nichita…

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

Piatra albastra in cer cazut

Te-ai inorat pe dedesupt

Si ai maturat in anii grei

Frunze, oameni, zei.

Ai rasfatat in oglindire

Senzatii dintr-o privire

Catre launtrul redescifrat

Piatra cu praf cald

Picturi insangerate-n nori

Impletituri de ploi si flori

Rupturi de spirit, dedublari

O ruga catre mari si tari

Din piatra albastra s-a nascut

Fara concret, stele si lut

Crezand ca poate s-a pierdut

De piatra calda de mormant

Ce a maturat in anii grei

Frunze, oameni, zei.