Începutul contează în turcă

O echipă de cercetători și exploratori australieni ai spațiului s-a încumetat să participe la o misiune de care nu au mai auzit până acum, mai exact să facă o excursie cu noua rachetă Kepler 170. Racheta este de fapt un prototip, încă se află în faza de testare, dar li s-a promis că vor fi răsplătiți pentru curajul lor, dacă se vor întoarce cu bine pe Pământ. 

Asumându-și riscurile la care se expun, conștientizând că este posibil să nu mai vadă lumina zilei, au acceptat provocarea, și-au luat tot ce le trebuie, li s-a dat echipamente de două feluri (unul pentru când stau în rachetă și altul pentru când va aseleniza și vor fi nevoiți să meargă la suprafață lunii lui Jupiter, Europa). Misiunea lor are ca obiectiv explorarea și analizarea corpului ceresc Europa, despre care mai mult s-au auzit teorii, dar mai nimic concret în esență. Misterul este cu atât mai mare că i s-a dat acest nume ,,Europa", nume foarte generic, pentru că există continentul Europa și formația Europa FM, dar văd ceva familiar în acest nume, oare nu cumva sugerează ideea că ar putea promite existența unor forme de viață, fie ele chiar și microorganisme? Și dacă este adevărat, atunci: Cam cum ar arăta o zi pe Europa?, Câte ore are o zi acolo?, Care ar fi temperatura medie?, Are cerul vreo culoare anume acolo, așa cum vedem pe Pământ?, Au anotimpuri sau e iarnă veșnic?, Dat fiind faptul că este o planetă apoasă, există flux și reflux?

Cercetătorii noști curajoși ne vor oferi un răspuns la toate întrebările. Turnul de control se asigură că se fac toate verificările necesare pentru a decola și motoarele se pornesc, elicele se învârt din ce în ce mai rapid, au plecat. Trec prin toate straturile atmosferei planetei Pământ, se zgâlțâie cât pot de bine, nici nu mai pot ține ochii deschiși și au părăsit atmosfera. Acum rachetă înaintează în continuare către Europa, dar într-un ritm mai lent, parcă ar pluti, asta și fac de fapt. 

Pentru a comprima în timp voiajul lor, voi spune că după o lună au ajuns pe Europa, o lună în care au supraviețuit doar cu conserve de ton, capsule care înlocuiesc mesele zilei, sunt deshidratați și densitatea oaselor a scăzut. Nu au mai făcut baie de o lună, dar reușita cere sacrificii. 

Au ajuns, au ieșit din rachetă, se plimbau pe suprafața oceanului înghețat al Europei. Pericolul de a aluneca și de a-și luxa glezna nu este ca la patinoar, pentru că gravitația nu este ca pe Pământ, ating suprafața cu tălpile din când în când, nu tot timpul, e un mers mai mult din salturi. Cu un laser care topește, fierbe, lichefiază orice fel de material, au făcut o gaură în suprafața Europei pentru a extrage mostre, probe de viață, de oricare ar fi. Apoi, o undiță electrică este introdusă în gaura respectivă. Când va depista vietăți, va lansa o plasă în care le va prinde. Nici nu a trecut un sfert de oră în timp pământean că deja au prins ceva. Ce folos că a fost prins, dacă nu poate să iasă prin gaura aceea, pentru că este prea mică? Exploratorii măresc gaura cu laserul. Au scos un animal mare cam de dimensiunea balenelor eșuate despre care se vorbește la știri. Îl pun într-un incubator potrivit dimensiunilor sale și îl iau în rachetă.

Pare destul de amorțit, deja moare pentru că a fost luat din habitatul lui natural. 

Unul dintre cercetători ia un atlas despre anatomia animalelor marine de pe Europa. Se uită la acel pește, seamănă cu o plătică de pe Pământ, combinată cu pisică de mare. Gura este destul de interesantă, nasul este pătrățos și mai are și mustăți. 

Prima dată au crezut că este o specie rară din regnul Felinae Purcicae natāre, însă după ce l-au înțepat să îi ia sânge, rezultatul testului ADN a fost unul puțin spus șocant.

Cercetătorii țineau captivă o felină a oceanului înghețat, mai precis Nebelung de apă dulce. Era unul dintre puținii Nebelungi subacvatici (destul de bătrân după cum pare), care trăiesc de fapt în apele liniștite ale lunii Europa. Era gri la fel ca pisicile Nebelung de pe Pământ. Are formă de peste, dar, conform atlasului cică ar fi felină. Deci nu poate fi altceva decât focă, dacă are atât caracteristici de pisică, cât și de pește.

Prehistoric fish

A team of Australian researchers and space explorers have ventured to participate in a mission they have never heard of before, namely taking a trip on the new Kepler 170 rocket. The rocket is actually a prototype, still in the testing phase, but they were promised a reward for their bravery if they returned safely to Earth.

Taking the risks they are exposed to, realizing that they may not see the light of day again, they accepted the challenge, took everything they needed, were given two kinds of equipment (one for indoors and another for outdoors when they will go to the surface of Europa, Jupiter's moon). Their mission aims to explore and analyze the celestial body Europa, about which more theories have been heard, but nothing concrete in its truest sense. The mystery is even greater, as it has been given this name "Europa", a very generic name, because there is the continent of Europe and the Europa FM music band, but I see something familiar in this name, doesn't it vaguely suggest the idea that it could promise the existence of life forms, be they even microorganisms? And if true, then: What would a day on Europa look like?, How many hours does a day there have?, What would be the average temperature?, Does the sky have any particular color there, like how it does on Earth?, Do they have seasons or is it eternal winter?, Given that it is a watery planet, is there an ebb and flow?

Our brave researchers will give us an answer to all these questions. The control tower makes sure all the necessary checks are done to take off and the engines start, the propellers spin faster and faster, they're gone. They go through all the layers of the atmosphere of planet Earth, they shake as much as it is humanly possible, they can't even keep their eyes open anymore and they have left the atmosphere. Now the rocket is still moving towards Europe, but at a slower pace, as if it is floating, which is what it actually does.

To summarize their journey, I will say that after a month they had arrived on Europe, a month in which they survived only on canned tuna, capsules replacing daily meals, they are dehydrated and their bone density has decreased. They haven't had a bath in a month, but success requires sacrifices.

They arrived, they got out of the rocket, they were walking on the surface of Europa's frozen ocean. The danger of slipping and spraining your ankle is not like at the ice rink, because gravity is not like on Earth, they touch the surface with their feet every now and then, not all the time, it's more of a jump walk. Using a laser that melts, boils, liquefies any kind of material, they punched a hole in Europa's surface to extract samples, evidence of life, whatever. An electric rod is then inserted into that hole. When it detects creatures, it will launch a net in which it will catch them. Not even a quarter of an hour has passed in Earth time, that they have already caught something. What's the point of being trapped if the creature can't get out of that hole because it's too small? Explorers enlarge the hole using the laser. They pulled out a large animal about the size of the dead whales found on a beach that are on the news. They put it into an incubator of its size and take it inside the rocket.

It seems pretty numb, already dying from being taken from its natural habitat.

One of the researchers takes an atlas on the anatomy of marine animals on Europa. Look at that fish, it looks like an Earth bream combined with a catfish. The mouth is quite interesting, the nose is kind of like a square and has a moustache.

At first, they thought it was a rare species from the Felinae Purcicae natāre kingdom, but after they stung it for blood, the DNA test result was shocking to say the least.

The researchers were holding captive a frozen ocean feline, specifically the freshwater Nebelung. It was one of the few underwater Nebelungs (quite old as it seems) to actually live in the still waters of the Europa moon. It was gray in color like the Nebelung cats on Earth. It has the shape of a fish, but according to the atlas it would be feline. So it can't be anything else than a seal if it has both cat and fish features.

Unforgettable, that's what you are

Unforgettable though near or far

Like a song of love that clings to me

How the thought of you does things to me

Never before has someone been more

Unforgettable in every way

And forever more, that's how you'll stay

That's why, darling, it's incredible

That someone so unforgettable

Thinks that I am unforgettable too

Unforgettable in every way

And forever more, that's how you'll stay

That's why, darling, it's incredible

That someone so unforgettable

Thinks that I am unforgettable too.

Inolvidable

Inolvidable

Eso es lo que eres

Inolvidable

Aunque estés lejos o cerca

Como una canción de amor que se pega a mi

O como pensar en ti hace cosas en mí

Nunca nadie ha sido más

Inolvidable

De todas las maneras

Y para siempre

Así te quedarás

Es por eso cariño, es increíble

Que alguien tan inolvidable

Piense que yo soy inolvidable también

Inolvidable

De todas las maneras

Y para siempre

Así te quedarás

Es por eso cariño, es increíble

Que alguien tan inolvidable

Piense que yo soy inolvidable también.

De-ar fi să cadă cerul peste tine, te voi ocroti,

Şi poate să vină, baby, şi potopul, nu-mi stinge focul inimii,

Chiar dacă-i vreun cutremur, sfârşitul lumii ştii,

Atâta timp cât mă iubeşti, eu te voi iubi.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

În ochii tăi răsare soarele.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

Cu tine-n pat răsare soarele.

De-ar fi să ne lovească vreo cometă, nu mi-e frică, ştii,

Că sigur faci tu rost de vreo rachetă, vom supravieţui,

Chiar dacă e vreun tsunami, sfârşitul lumii ştii,

Atâta timp cât mă iubeşti, eu te voi iubi.

Şi când îți vine greu să vezi,

Eu sunt acolo să te luminez.

Şi când în tine nu mai crezi,

Eu sunt acolo să te motivez.

Tam-taca-tum-pa, hai vino încoa',

Vocea ta e o vioară în inima mea,

Tam-taca-tum-pa, te-aş fredona,

Ești refrenul din viaţa mea.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

În ochii tăi răsare soarele.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

Cu tine-n pat răsare soarele.

Contanto que você me ame

Se o céu cair sobre você, eu te protegerei,

E pode vir, querido, e o dilúvio, não apague o fogo do meu coração,

Mesmo que haja um terremoto, o fim do mundo, você sabe,

Contanto que você me ame, eu amarei você.

Sentado ao seu lado,

Sentado ao seu lado,

Com você as noites são mais bonitas,

O sol nasce em seus olhos.

Sentado ao seu lado,

Sentado ao seu lado,

Com você as noites são mais bonitas,

O sol nasce com você na cama.

Se um cometa nos atingir, não tenho medo, você sabe

Que certamente você conseguirá um foguete, nós sobreviveremos,

Mesmo que haja um tsunami, o fim do mundo, você conhece,

Contanto que você me ame, eu amarei você.

E quando você achar difícil de ver,

Estou lá para esclarecer você.

E quando você não acredita mais em si mesmo,

Estou lá para motivar você.

Tam-taca-tum-tchau, venha aqui,

Sua voz é um violino em meu coração,

Tam-taca-tum-pa, eu cantarolaria para você,

Você é o coro da minha vida.

Sentado ao seu lado,

Sentado ao seu lado,

Com você as noites são mais bonitas,

O sol nasce em seus olhos.

Sentado ao seu lado,

Sentado ao seu lado,

Com você as noites são mais bonitas,

O sol nasce com você na cama.

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

Roald Dahls Fiktion im wirklichen Leben

Auch in Roald Dahls Kindergeschichte „Matilda“ steckt ein Körnchen Wahrheit. Das Porträt von Matilda (mit leichten Abweichungen von dem in seinen Schriften widergespiegelten Matilda) existiert im Alltag. Diese Person machte Permutationen, Logarithmen, Gleichungen, ich weiß nicht in welchem Ausmaß, Berechnungen mit der Potenz von 1000, ohne die Taschenrechnerfunktion des Telefons zu benutzen, las seit ihrem vierten Lebensjahr und sah als ältere Schwester ihre eigenen Interessen und Leidenschaften sich die Nägel mit Nagellack lackierte und ihr Bruder ein Fußballspiel mit einer argentinischen Mannschaft, ich weiß nicht, zuschaute, wenn ihr Vater sie unterschätzte, dann schmierte er das Futter der Jacke, die er am häufigsten trug, mit einem Antitranspirant-Roller ein, er Sie wusste, wie lange es dauern würde, bis alle Müsli in ihrer Schüssel aufgebraucht waren, sie wusste auch, wer sie beliefern würde, und bevor sie aufgebraucht waren, wählte sie immer Milch von der gleichen Firma (weil nur die, die ihr schmeckte), das merkte sie auch Sie sah aus, wie viel sie einschenken musste, um die Tischdecke nicht zu überschwemmen, sie wusste, wie sie beim Tanzen nicht ausgelacht werden konnte, indem sie ihrem Partner auf den Fuß trat, sie wusste viel genauer, wann es regnen würde, als die AccuWeather-App, hatte sie das Gefühl Wenn sie von denen in Ich schwöre, abgelehnt oder akzeptiert wurde, fühlte sie sich oft missverstanden, obwohl sie jederzeit jeden verstand, sie kannte die Gründe und Ängste aller, sie wusste, dass sie sich nicht unterlegen lassen durfte, sie wusste, wie sie für sich kämpfen musste Rechte, für Gerechtigkeit und Wahrheit. Für sie war es immer wichtig, was fair war. Er war schon immer ein ruhiger, bodenständiger, aber ebenso lustiger Mensch. Dank der Bemühungen aller wurde niemandem Unrecht zugefügt oder ignoriert.

Er sah die Absichten eines jeden, was jeden Menschen beseelt, was ihn belebt, was ihn deprimiert oder ermüdet. Sie wusste, wem sie vertrauen konnte und wer sie in einer komplexeren Situation im Stich gelassen hätte. Cam konnte sich fast vorstellen, was von jedem zu erwarten war, wie sie reagieren würden, was sie dazu bringen würde, zu kooperieren oder die Idee der Zusammenarbeit abzulehnen, wie sie mit jedem einzeln sprechen würden. Niemand konnte sie mit irgendetwas überraschen, sie kannte die meisten Situationen, die auf dem Weg auftreten konnten.

Er konnte die natürliche Schönheit der Menschen sehen, nicht die künstliche Schönheit, dass sie sich schminken würden, dass sie Lippenstift auftragen würden, dass sie ein voluminöses Volumen in ihren Haaren erzeugen würden oder dass sie im Fitnessstudio an all ihren Fähigkeiten arbeiten würden Muskelgruppen. Nein, nichts dergleichen, sie schätzte die Menschen als das, was sie waren, nicht als das, als was sie erscheinen wollten. Sie brauchte keine unnötige Kosmetik, Natürlichkeit war das Echtste, deshalb war sie schön. Das Besondere an ihr war die Tatsache, dass sie Menschen für das schätzte, was sie waren, und nicht unbedingt für das, was sie boten oder bewiesen. Dies alles geschah, weil sie die Menschen aus allen Perspektiven sah, ihre Blicke aufnahm und sie las, als würde sie Romane lesen. Sie war bestrebt, die Einzelheiten der Persönlichkeit jedes Menschen zu beobachten und das Beste aus jedem herauszuholen, so wie eine Biene Pollen von Blumen sammelt, um sie zu Honig zu verarbeiten.

Gleichzeitig war sie bescheiden, sie erkannte, was sie konnte und was nicht. Sie hätte nie gedacht, dass sie das alles alleine schaffen könnte. Er kannte seine Grenzen. Sie verstand, dass es Situationen gibt, in denen sie auch ihre Bekannten konsultieren muss, um deren Meinung zu äußern und mit Kenntnis des Falles zu handeln.

Er hatte ein sehr feines und sorgfältiges Verständnis für die Konsequenzen seiner eigenen Handlungen und wie diese sich auf die Menschen um ihn herum auswirken könnten.

Die Figur aus Roald Dahls Buch könnte in niemand geringerem als Cecilia ihre heutige Entsprechung finden.

Un băiat simpatic, George...

Un băiat introvertit, George...

Un băiat amuzant, George...

Un băiat cum nu am mai întâlnit până acum, George,

Un băiat pentru care orice atenție contează, George,

Un băiat căruia îi plac poeziile, George,

Un băiat expresiv și artistic, George,

Un băiat care chiar vrea să ne plimbăm cu hidrobicicleta, George...

Un băiat care chiar vrea să stăm să povestim la picnic, George,

Un băiat cu care se poate merge la cinematograf, piese de teatru, George,

Un băiat cu gusturi simple, dar bine alese, George,

Un băiat curajos și hotărât, George,

Un băiat cărui îi plac revistele vechi de modă, George,

Un băiat care cu fiecare ocazie, aduce mai multe flori, bomboane, George,

Un băiat ale căror poezii mă atrag tot mai mult, George,

Un băiat care scrie, taie și rescrie și de 1000 de ori, până să exprime exact ce își dorea, George,

Un băiat cu care merg la vecina ce dă meditații la spaniolă, George,

Un băiat care, dacă rămân în urmă cu învățatul, mă meditează și pe mine, George,

Un băiat care ascultă cam același gen de muzică, George.

George, amintirile mele legate de tine, cum te-am cunoscut și cât de mult mi-a plăcut cum scriai, cum mâncai pizza, cum râdeai la glumele mele (că în mod normal, doar eu râd), cum râdeai de mine câteodată, cum ne plimbam pe alei, cum mergeam amândoi cu motocicleta, pe autostrada Soarelui, depășind limita de viteză, cu pletele în vânt, lipsiți de griji, cum știam să ne facem unul pe celălalt să ne simțim bine, să ne ridicăm moralul, să ne distrăm prin crâșme, să mergem la meciuri de fotbal, să țipăm și să scuipăm semințe, să ne jucăm cu pisica mea de rasă Nebelung, să îmi dai un stilou de care te-ai plictisit, ți-l reparam și te bucurai foarte mult. Dulci amintiri, păcat că ai plecat cu nu știu ce proiect in Brazilia. Nu e nimic, erai tânăr, cum ar spune Otilia din ,,Enigma Otiliei" aveai visele tale și trebuia să ți le îndeplinești. Mai sunt atâtea fete, dar de proiectul acela chiar aveai nevoie. Te înțeleg, nu mi-ai lăsat multe poezii, dar eu le voi păstra, amintirea lor va înflori din ce în ce mai mult când le voi citi, răsfoi, când mă voi bucura de scrisul tău și de ce ai vrut să exprimi prin acele rânduri.

Yüreğimin baharı

İyi bir çocuk, George...

İçe dönük bir çocuk olan George...

Komik bir çocuk, George...

Daha önce hiç tanışmadığım bir çocuk George.

Her türlü ilginin önemli olduğu bir çocuk George,

Şiirleri seven bir çocuk George,

Etkileyici ve sanatsal bir çocuk olan George,

Bizi gerçekten hidro bisikletle gezmeye çıkarmak isteyen bir çocuk, George...

Piknikte oturup hikayeler anlatmamızı gerçekten isteyen bir çocuk, George.

Birlikte sinemaya gidecek bir çocuk oynuyor, George,

Basit ama iyi seçilmiş zevklere sahip bir çocuk olan George,

Cesur ve kararlı bir çocuk olan George,

Eski moda dergileri seven bir çocuk olan George,

Her fırsatta daha fazla çiçek, şeker getiren bir çocuk, George.

Şiirleri beni giderek daha çok cezbeden bir çocuk, George.

Tam olarak istediğini ifade edene kadar binlerce kez yazan, kesen ve yeniden yazan bir çocuk George,

İspanyolca dersi veren komşuma birlikte gittiğim çocuk George,

Eğer öğrenmede geride kalırsam, benim için de meditasyon yapan bir çocuk, George.

Hemen hemen aynı türden müzik dinleyen bir çocuk George.

George, seninle ilgili anılarım, seninle nasıl tanıştığım ve yazdıklarını ne kadar sevdiğim, pizzayı nasıl yediğin, şakalarıma nasıl güldüğün (çünkü normalde sadece ben gülerim), bazen bana nasıl güldüğün, eskiden nasıl konuştuğumuz sokaklarda yürüdüğümüzü, ikimizin de nasıl motosiklet sürdüğümüzü, Güneş otoyolunda, hız sınırını aştığımızı, saçlarımızı rüzgarda, tasasızca, birbirimizi nasıl iyi hissettireceğimizi, moralimizi nasıl yükselteceğimizi nasıl bildiğimizi, barlarda eğlenin, futbol maçlarına gidin, çığlık atıp tohum tükürün, Nebelung kedimle oynayın, sıkıldığınız bir kalemi bana verin, tamir ederim ve çok mutlu olursunuz. Tatlı anılar, ne yazık ki Brezilya'da hangi projeyle gittin bilmiyorum. Hiçbir şey değil, "Otilia's Enigma"dan Otilia'nın da söylediği gibi gençtin, hayallerin vardı ve onları gerçekleştirmek zorundaydın. Başka pek çok kız var ama bu projeye gerçekten ihtiyacın vardı. Seni anlıyorum, yapmadın Bana birçok şiir bırakın ama onları saklayacağım, onları okudukça, göz gezdirdikçe, yazdıklarınızdan ve o satırlarla anlatmak istediklerinizden keyif aldığımda hafızaları daha da çiçeklenecek.

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

Izlandi fagylalt

(jó, nem éppen izlandi, de az ötlet Izlandról származik)

Reggel 9 van, még sötét van, az is normális, mert nagyon közel vagyunk az északi sarkkörhöz, és elmegyünk a reykjavíki McDonald's-ba, körülbelül az egyetlen, ami még mindig megtalálható Izlandon, miután rendeletet adtak. az ország nem gyorséttermi éttermek is épülnek. Mivel már csak ez maradt, nem látunk okot arra, hogy ne éljünk a lehetőséggel, így megnézzük, mi van az étlapon, és amiből úgy tűnik, a szendvicsek többsége ugyanazon témájú variáció, változatos változata. a burger- Filet-O-Fish. Kapunk két fogás Filet-O-Fish-t, egy lazacot, egyet pisztránggal, két nagy adag krumplit, mert a McDonald's-ban minden étlapon ez a kedvencem, minden országban, csokis muffint és főleg ami fontos, az izlandi McFlurry. Abban különbözik Európa többi részétől, hogy sokkal hidegebb, az éghajlat is segít megőrizni magát, sokkal konzisztensebb az állaga, fagyosabb és intenzív kék árnyalatú, a stracciatella darabjai szintén kékek, aminek úgy tűnik. furcsa nekem. Kék ételfestéket használtak, aminek az összetétele E407, ők azok, akik azt állítják, hogy nem akarnak feldolgozott élelmiszert, azt szeretnék, hogy minden a lehető legtermészetesebb legyen.

Megkóstoljuk az izlandi McFlurry-t. Ez jó...faljunk még egyet,...elképesztően jó...és még valami, ne feledkezzünk meg az ízéről...igen, megkaptuk, ez is a legjobb McFlurry, amit valaha kóstoltunk. rossz, hogy olyan messze van otthonról. Azonban úgy gondoljuk, hogy az izlandi McDonald's étterem egy bizonyos témát követ, a sült krumpli kivételével az egész étlap egy tenger melletti tavernáéhoz hasonlít, a szalvéták is kékek, halat rajzoltak, a poharakon üzenetek vannak írva. mint, , Készen áll egy tengeri kalandra?", de minden a kék árnyalataiban van a szobában. Érdekes, hogy Izlandon is találunk McDonald's-t, nagyon különbözik az eddig látottaktól.

Mivel nagyon szerettük az izlandi McDonald's fagylaltját, elmegyünk más ízeket és fagylaltgombócokat kóstolni a helyi gelateriákból, nevezetesen az Isbúð Vesturbæjarból. És itt van egy csomó szortiment, amelyből válogathatunk. Kakaót és pisztáciát veszünk. És ezek a legjobbak. Izland, szeretnék gratulálni, te vagy a legjobb fagylaltkészítő, akivel valaha találkoztam. Amit kínálsz, talán túl kevesen, vagy már senki sem. Ön arra specializálódott, hogy a hideget valami művészivé alakítsa, kellemes nézni, érezni és ízlelni, minden szempontból szinesztéziát.

Dragi părinți, nici-o dată nu a fost atât de adâncă prăpastia între generații. 

Ce se întâmplă ? Unde a dispărut iubirea firească? Respectul, buna cuviință?

Copii care se rușinează cu propii părinți, îi abandonează.Vina este a părinților. 

Se spune de multe ori,  Dacă eu nu am avut, să aibă măcar copii.Vă sacrificați 

degeaba sănătatea muncind, copii vor tot mai mult. Ce înseamnă haine de firmă,

obiecte scumpe,moda e un fel de a cheltui banii nemunciți,mofturi.

         Din păcate lumea e împărțită în clase sociale. Cunoaștevă-ți locul, educați 

copii să nu alerge după avere,ea nu aduce fericire, unde sunt cele mai mari  trădări 

drame de la avere? Atât timp cât a munci este o rușine, la ce poți să te aștepți?

        Învățați copii să solidarizeze cu cei de teapa lor, că nu vor mai fi umiliți și 

nici să nu mai ceară părinților să facă sacrifiicii  să fie în pas cu moda.

Modestia, simplitatea, bunul simț, demnitatea îi va ajuta să supravețuiască unor 

vremuri ce vin.Altă dată a fi afacerist ,era o etichetă ofensantă. Cine sunt azi de fapt 

afaceriști? Cei care nu respectă nici o regulă, vor bani fără muncă și au un tupeu ,că 

merită tot disprețul .Dacă vă simțiți oameni, nu le urmați exemplu !

, ea 

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

Eredità

Oggi parleremo di un oggetto speciale, un oggetto caro a noi che ancora teniamo le cose riposte nella soffitta di casa, più precisamente un cappello di feltro. Cappello bavarese, cappello di innegabile importanza storica, ha colto cinque battesimi, due lauree, diversi matrimoni e questo è tutto. Cappello che avevano solo diverse generazioni, ma da indossare non credo che lo indossassero, non è più indossabile da molto tempo. Come ho detto prima, è in feltro, è blu (un blu elettrico o un blu reale) e ha una piuma attaccata lateralmente.

La bisnonna di Cecilia insisteva affinché fosse tenuta nelle migliori condizioni possibili. Qualcosa che è successo, solo il passare del tempo ha detto la sua, non è più quello di una volta, non sta più come prima. Anche la tonalità del blu non è più vibrante, è più trasandata, vecchia, polverosa. Sarebbe fantastico per idee di outfit vintage, ma per il resto mantienilo carino, solo per la collezione.

Non è stata una piccola sorpresa per Cecilia scoprire che il cappello, descritto finora in modo così poetico, nasconde un grosso difetto, più precisamente ospita una famiglia di falene. Quindi diciamocelo, quando qualcuno eredita un cappello, non si prende solo il cappello, ma ci prende anche le tarme.

Una famiglia vivrebbe nel cappello. Famiglia?, così numerosa?, dinastia forse, ha anche un re e un monarca e praticamente tutto ciò di cui ha bisogno per essere una monarchia a tutti gli effetti. Ma come è possibile una cosa del genere? Da quanto tempo ha finito la naftalina? Da quando Pronto viene utilizzato per la disinfestazione? Cecilia, arrabbiata e meditabonda, si pone costantemente queste domande. Come con tutta l'apparente cura che tutti hanno prestato, il cappello finisce per disintegrarsi a questo ritmo. Se quella bisnonna lo sapesse e fosse viva, sarebbe estremamente arrabbiata. Cecilia si siede e si siede, pensando a una soluzione per restituirle la gloria un'altra volta.

Lo ha trovato, sa cosa fare, troverà una soluzione che li ucciderà, dopo che saranno morti, prenderà e taglierà la parte del materiale che vuole essere rimossa.

Procedi come ti ho descritto. Solo giocando e approfondendo sempre di più la parte tagliata si arriva con le forbici all'altro lato del materiale. Brave persone, ce l'avete da quattro generazioni, come fate a sapere come prendervi cura di un bene che qualcuno vi ha lasciato? Non te l'ha dato per caricarti una responsabilità sulle spalle, te l'ha dato perché pensava che sarebbe stato carino per te avere qualcosa che a lei piaceva parecchio. Hai davvero oltrepassato il limite della frivolezza! Abbiamo capito che non ti importa davvero del cappello in sé, ma non ti importa anche della bisnonna che te lo ha affidato?

Cecilia cominciò a cucire utilizzando un filo di colore simile a quello che sarebbe stato originariamente il cappello. Qual è il punto? La sinonimia perfetta non esiste, né nei colori né nelle parole, purtroppo il colore era unico, era insostituibile. Cecilia, con +1,75 diottrie, pensa che fosse dello stesso colore. Non sappiamo che altro dire... l'intenzione era buona... "ridare un'altra volta il suo splendore", ma per il troppo zelo il risultato è stato un po' spento. Cecilia, apprezziamo il cura di te, l'hai indossato, disinfettato, pulito, curato, il che è sempre apprezzato, ma se non ti fossi divertito così tanto a ritagliarlo, era comunque buonissimo. È sempre consigliabile avere equilibrio in tutto. Perché è bene misurare le nostre azioni, decisioni? Perché, diciamo che stiamo guidando e dobbiamo svoltare, abbiamo una curva davanti a noi, dobbiamo misurare la nostra velocità (perché troppa potrebbe portarci fuori strada) la strada, devia dal nostro percorso), la voglia con cui vogliamo superare quella curva, non importa quanto tempo ci vorrà, quanto velocemente, quanto esperti, cosa non so cosa.. ciò che conta è come armoniosi e sicuri sappiamo superare tutto, nessuno ci applaude, siamo noi stessi e non abbiamo bisogno di applausi.

Parimenti nel caso di specie, il cappello ereditato avrebbe potuto rimanere intatto, non avrebbe avuto bisogno di interventi, riparazioni, ridecorazioni, ritocchi, se la nostra cara Cecilia non avesse voluto con tanto ardore migliorarlo del tutto. Vale anche la pena considerare che spesso le cose non richiedono un cambiamento radicale per funzionare, anche solo parziale o solo un quarto aiuterebbe altrettanto.

Cecilia...Cecilia...o non avevi la mano sicura, oppure ti importava troppo del cappello.

Nu totul e iubire. Uneori forțat, alteori cu lejeritate, mai începe și ura. Și nepăsarea și disperarea și deznădejdia... Dar și grijă și speranță, că de... ea moare ultima, nu-i așa?

Și cu toate la un loc, gestionându-le, - așa după cum manevrează jonglerul mai multe mingi deodată -, ne trăim existența și timpul, nerealizând câteodată cât de anevoios se repară cuvintele grele care odată rostite, se rostogolesc ca pietrele la vale: nu se mai pot întoarce de unde-au pornit oricât ai da...

Căci cu-adevărat cuvintele rostite potrivit, la timpul potrivit, te pot înalța, sau dimpotrivă te pot, cu aceeași potrivire, să te arunce în ghearele deznădejdiei... fiecare dintre noi, să recunoaștem, am simțit mângâierea sau usturimea lor pe propria noastră piele...

Mie, întotdeauna mi-au plăcut cuvintele, fiindcă de mic le-am putut ghici forța, am știut când un cuvânt a adus mângâiere sau a produs amărăciune... Și probabil, că tocmai din aceste motive, am ajuns să le respect, să le dau cuvenită menire...

Acuma, totuși trebuie să recunosc de asemenea, că tot cuvintele stau la baza trăirilor noastre. Firește unele lucruri pot fi "spuse" și fără cuvinte, dar câtă bătaie de cap poate fi atunci când gestul înlocuiește cuvântul, câtă neînțelegere, cât zbucium, când, simplu, cuvântul, chiar și șoptit, poate șterge orice urmă de îndoială și croi calea către însăși trăirile noastre...

Cuvintele grăite, sau cele sugerate din priviri sau gesturi, devin legi ale conștiinței noastre, ne construiesc, ne adună și totodată ne risipesc gândurile care pot îmbraca doar forma cuvintelor încă nerostite...

Stau câteodată și mă gândesc, câtă irosire de gând, fără rostire! Gândurile nebunești se pierd ușor în "să nu...". Cele curate, pot pieri în futilitatea altor cuvinte rostite supra, pentru a fi ascunse, rămase doar "gândite", nu și rostite... 

Ah, cât de mult am urât faptul că uneori a trebuit să-mi autocenzurez cuvintele, căutând unele mai puțin "directe", îmbrăcând o trăire într-o altă formă... de multe ori înțeleasă greșit, tocmai pentru că n-a fost înzestrată cu sinceritatea ingenuă din care-a izvorât...

Poate că într-o viață de om, rostim, nu știu, o mie de milioane de cuvinte. Dar câte dintre ele au avut rost, au dat sens trăirii? Câte dintre ele au înălțat, câte au coborât, câte au mângâiat, câte au rănit? Dar mai ales, câte dintre ele n-au fost rostite?

Mi-ar place să cred că odată cu vârsta, gândurile mele s-au domolit în cuvinte corecte, transparente, directe, fără ocolișuri sau înțelesuri subtile, care în fapt ocolesc trăirea... Că am găsit un fel de echilibru yin-yang, între gânduri, trăiri și cuvinte, un fel de împăcare culeasă din trecerea anilor...

De aceea, cumva, duc, așa, o amărăciune în mine, că în timpul care mi s-a scurs, aș fi putut cuvânta mai bine. Mai frumos, mai cu sens... Și cumva, tot am credința, că dintre toate cuvintele mele, în cele pe care le-am rostit până astăzi, am găsit mai multă iubire. Căci deși am vazut că pe lângă  iubire încape și grijă și speranță, poate încăpea și ură. Și nepăsare și disperare și deznădejdie... Fiindcă nu totul e iubire...

Nu credeam că voi ajunge vreodată adult. Îmi amintesc cu drag de copilărie: n-a fost perfectă, dar a fost copilăria mea. Dacă e toamnă, atunci îmi place să povestesc despre toamna copilăriei mele.

Parcă îmi aduc și acum aminte: atunci când venea toamna, eram și bucuros, dar și trist. Bucuros pentru că se apropia ziua mea, fiind născut în luna Brumărel. Dar, în același timp, simțeam tristețea începutului de școală. Ca orice copil, nu-mi doream să încep școala. Acum însă, ce n-aș da să dau timpul înapoi și să retrăiesc acele clipe, când eram mic și nu aveam nicio grijă!

Când cădeau frunzele din pomi, păreau că formează un covor pe care noi, micii școlari, pășeam. Când călcam pe ele, mă simțeam ca un prinț dintr-un basm. Sentimentele de atunci nu mai pot fi trăite. Am încercat să le retrăiesc, dar n-am reușit; pesemne că s-au pierdut odată cu copilăria și copilul din mine. Bucuria de copil este una dintre cele mai curate, mai pure și mai mari bucurii. Bucuria unui copil este sinceră și minunată. Iar când uiți să fii copil, uiți bucuria adevărată.

Dar, cum spuneam, începerea școlii aducea cu ea oftaturi și suspine. Pentru mine, școala era o închisoare, iar la vârsta aceea nu puteam pricepe de ce trebuia să merg acolo. Lecțiile, temele – nu-mi erau deloc pe plac. Singura alinare venea în pauze, când mă jucam cu ceilalți copii.

Acum să vă povestesc o întâmplare din copilăria mea. Într-o dimineață, când trebuia să merg la școală, nu am vrut să mă duc. Îmi adusesem aminte cum învățătoarea ne spusese despre o boală numită pojar: bube roșii pe piele, febră și altele. Un coleg se îmbolnăvise, iar învățătoarea ne atenționase să fim atenți, iar dacă apar simptome, să le anunțăm imediat. Atunci mi-a venit ideea să mă prefac bolnav de pojar, ca să stau acasă.

Când bunica a plecat să-mi aducă pachetul pentru ghiozdan, am luat repede o cariocă roșie și, cu „talentul” meu de copil, mi-am desenat pete pe față. Numai pe față, pentru că nu știam că pojarul apare pe tot corpul. Bunica, văzându-mă cu fața plină de puncte roșii, s-a panicat și s-a repezit la mine, începând să mă controleze. Când și-a dat seama că petele se șterg cu șervețelul și că erau doar pe față, m-a trimis imediat la școală, dar nu înainte să râdă cu poftă de isprava care-mi trecuse prin cap.

Am plecat în grup mare la pescuit, pe brațul Dunării, zis Dunărea Veche

Ne-am instalat corturile, cu tot ce trebuie, am luat masa de seară, la foc 

de tabără, muzică în surdină, povești pescărești și nu numai. Fetițele 

Costina și Claudia au ales să doarmă în mașină. Aproape de miezul 

nopții, a început o furtună din senin, Ne temeam că vor fi smulse corturile

și duse de vânt...a început apoi o ploaie torențială în plină noapte...

     Îngijorați și nu prea am ocupat locurile de culcare în corturi

Deodată am simțit că sub noi pământul clocotește...ondulațiile erau așa mari

încât trupurile noastre se rostogoleau. Mașina în care dormeau fetele, făceau salturi 

când pe roțile din stânga, când pe roțile din dreapta...Un vuiet puternic și prelung se 

înstalase peste malul lacului. Apoi s-a făcut liniște...Am ieșit din corturi, am aprins 

lanterne, am comentat și am rămas pe gânduri. Am avut ocazia, să vedem natura 

deslănțuită. În zori totul era la locul lor, soarele se ridică parcă din lac, ne-am 

băut cafeaua, amatorii de pescuit își iau undițile,lopețile și-și treg bărcile lângă 

stufăriș. Încă o zi petrecută în natură...La bac, lumea întânlită părea supărată,

era efectul cutremului din noaptea trecută, de care uitasem, dar făcuse dărămături 

în oraș.Abia când au  intrat in casă, au văzut mobila răsturnată .

     Daniel își mobilizează famlia să facă ordine în casă și găsește în textura fotoliilor

un microfon înșurubat... mare surpriză ...

     -Mamă, Liliana, veniți în sufragerie să vă arăt ce-am găsit...

Mi se pare că visez, spune  Petrina.Toți din casă au rămas nedumeriți, la serviciu 

totul părea în ordine. Acum, nu era cazul să sufle nici-o vorbă nimănui, 

despre cele descoperite la el acasă.

      Mergând înr-o vizită, îl găsim pe Daniel în concediu medical, se plângea de 

o stare de oboseală, de apatie.

    -Nu-mi vine să fac nimic, parcă nu sunt eu...sunt irascibil fără motiv, aștept să 

treacă sărbătorile de iarnă și o să mă internez în spital să fac un control serios.

     Bucuria sărbătorilor este umbrită de starea de sănătate a lui Daniel. Ba ar fi o 

răceală puternică,la plămâni, ar fi o complicație greu de explicat. Se recomandă 

o internare la specialist la Bucuteși 

                                                   va urma                                                     

PROLOG

Scrisoarea din nord

Era o toamnă târzie, dintre acelea în care cerul pare că s-a coborât peste acoperișurile caselor, iar frunzele ruginii se desprind una câte una de ramuri, purtate de vânt pe ulițele aproape pustii.

Într-un oraș din România, nu departe de o biserică veche cu ziduri albe și cu o turlă înaltă, trei oameni aveau să primească o scrisoare care urma să le schimbe pentru multă vreme viața.

Tihircă era un om curios, iubitor de cărți și de călătorii. Avea obiceiul de a pune întrebări chiar și atunci când ceilalți credeau că lucrurile erau lămurite.

Sotirescu era cu totul altfel.

El era prudent, calculat și, după cum spunea singur, „un om care nu pleacă nicăieri fără să știe unde se întoarce”.

Georgiana era cea mai liniștită dintre ei. Avea o fire milostivă și o credință pe care nu o arăta prin vorbe mari, ci prin fapte.

Într-o seară, cei trei se aflau în casa lui Tihircă.

Pe masă se găsea o lampă cu lumină gălbuie, câteva cărți și un ceainic.

Deodată, se auzi o bătaie în ușă.

Tihircă se ridică.

— Cine să fie la ora asta?

Deschise.

Poștașul îi întinse o scrisoare.

— A venit de departe.

Tihircă privi plicul.

Pe el era scris numele său.

Se întoarse în cameră.

— Din Finlanda.

Sotirescu lăsă ceașca jos.

— Finlanda?

Georgiana se ridică și ea.

— De la cine?

Tihircă deschise plicul.

Era o scrisoare de la părintele Andrei, un vechi cunoscut al familiei, care slujea într-o mică parohie ortodoxă din nordul Finlandei.

Tihircă începu să citească.

„Dragă Tihircă,

Au trecut mulți ani de când ne-am văzut. Dumnezeu m-a trimis într-un ținut îndepărtat, unde am întâlnit oameni buni, dar și oameni singuri, oameni care caută un răspuns la întrebările vieții.

Avem aici o mică biserică și o veche mănăstire care a rămas multă vreme părăsită.

Acum încercăm să o redeschidem.

Am nevoie de oameni care să ajute.

Dacă poți, vino.

Și, dacă nu vii singur, cu atât mai bine.

Poate că drumul acesta nu este doar un drum prin țări străine.

Poate fi și un drum spre înțelegerea propriului suflet.

Dumnezeu să vă lumineze.”

Tihircă termină de citit.

În cameră se făcu liniște.

— Ei bine? întrebă Sotirescu.

Tihircă ridică privirea.

— Eu plec.

Sotirescu se uită la Georgiana.

Georgiana zâmbi.

— Și eu.

Sotirescu oftă.

— Atunci, pesemne, trebuie să vin și eu.

— De ce? întrebă Tihircă.

— Pentru că dacă vă las singuri, Dumnezeu știe ce veți face pe acolo.

Toți trei izbucniră în râs.

Și astfel începu călătoria.

---

CAPITOLUL I

Pregătirea

În următoarele zile, casa lui Tihircă deveni un adevărat depozit.

Pe masă erau hărți.

Pe scaune erau haine.

Lângă ușă se aflau bagajele.

Sotirescu își făcea inventarul pentru a treia oară.

— Haine?

— Da.

— Acte?

— Da.

— Medicamente?

— Da.

— Lanterna?

— Da.

— A doua lanternă?

Tihircă îl privi.

— De ce ai două?

— Pentru că una se poate strica.

— Și dacă se strică și a doua?

Sotirescu rămase o clipă pe gânduri.

— Atunci aprind lumânarea.

Georgiana râse.

— Tu nu pleci în Finlanda. Tu te pregătești pentru sfârșitul lumii.

— Nu se știe niciodată.

Georgiana avea un singur bagaj.

În el se găseau câteva haine, o carte de rugăciuni, o icoană mică a Maicii Domnului și câteva lucruri pentru oamenii pe care urmau să-i întâlnească.

Tihircă observă.

— Tu ai cel mai puțin.

— Pentru că nu vreau să car lucruri inutile.

Sotirescu arătă spre cele două valize ale sale.

— Ai grijă ce spui.

În dimineața plecării, cei trei merseră la biserică.

Era încă întuneric.

Preotul îi aștepta.

După rugăciune, îi binecuvântă.

— Mergeți cu pace și să vă întoarceți cu folos.

Tihircă întrebă:

— Părinte, ce înseamnă să ne întoarcem cu folos?

Preotul îl privi.

— Să nu vă întoarceți aceiași oameni care ați plecat.

---

CAPITOLUL II

Spre nord

Drumul fu lung.

Trecuseră prin orașe pe care nu le mai văzuseră niciodată.

Priviseră peisaje străine.

Auzeau limbi pe care nu le înțelegeau.

La început, Tihircă era încântat.

Sotirescu devenise însă din ce în ce mai tăcut.

Georgiana îl întrebă:

— Ce ai?

— Mă gândesc.

— La ce?

— Cât mai avem.

Tihircă izbucni în râs.

— Nici nu am ajuns bine.

— Tocmai.

După multe ore, peisajul începu să se schimbe.

Copacii se întindeau în păduri uriașe.

Lacurile apăreau printre dealuri.

Aerul devenea tot mai rece.

Apoi apăru prima zăpadă.

Georgiana privi pe fereastră.

— Finlanda.

Tihircă zâmbi.

Sotirescu își puse încă un fular.

— Nu-mi place începutul.

---

CAPITOLUL III

Țara liniștii

Când ajunseră în Finlanda, cei trei fură uimiți.

Totul părea diferit.

Casele erau așezate ordonat.

Drumurile erau liniștite.

Pădurile păreau nesfârșite.

În unele locuri, lacurile se întindeau atât de departe, încât păreau că se unesc cu cerul.

— Este frumoasă, spuse Georgiana.

Tihircă o aprobă.

Sotirescu se uită la termometru.

— Minus...

Se opri.

— Nu vreau să mai știu.

La gară îi aștepta părintele Andrei.

Era un om trecut de cincizeci de ani, cu barbă căruntă și ochi blânzi.

— Bine ați venit!

— Părinte! spuse Tihircă.

Se îmbrățișară.

— Mă bucur că ați venit.

Sotirescu îi întinse mâna.

— Noi ne bucurăm că încă mai avem degete.

Părintele începu să râdă.

— Vă veți obișnui.

— Cu frigul?

— Nu.

— Atunci cu ce?

— Cu Dumnezeu.

Sotirescu tăcu.

Părintele continuă:

— Frigul îl suporți cu haine bune. Dar singurătatea o suporți numai dacă ai credință.

---

CAPITOLUL IV

Biserica din pădure

Biserica era mică.

Se afla la marginea unei păduri.

Înăuntru, însă, era o frumusețe aparte.

Icoanele erau pictate în stil bizantin.

Chipurile sfinților păreau liniștite.

Candelele ardeau înaintea icoanelor.

Georgiana se apropie de icoana Maicii Domnului.

Părintele Andrei o privi.

— Îți place?

— Da.

— Știi de ce?

— Pentru că este liniște.

— Nu doar pentru asta.

Părintele arătă spre icoane.

— Aici au venit oameni care au plâns. Au venit oameni care au mulțumit. Au venit oameni care nu mai știau ce să facă. Și toți au plecat cu nădejde.

Tihircă privi în jur.

— Câți oameni vin?

— Nu foarte mulți.

— Atunci pentru cine țineți biserica deschisă?

Părintele răspunse:

— Pentru oricine are nevoie de ea.

---

CAPITOLUL V

Mănăstirea uitată

A doua zi, părintele Andrei îi conduse către vechea mănăstire.

Drumul era greu.

Mergeau prin zăpadă.

La un moment dat, Sotirescu se opri.

— Cât mai avem?

— O oră.

— De mers?

— Da.

— Și după aceea?

— Mai vedem.

— Asta nu-mi place deloc.

Tihircă râse.

În cele din urmă, ajunseră.

Mănăstirea era veche.

Clădirile aveau nevoie de reparații.

Dar biserica încă stătea în picioare.

Părintele deschise ușa.

Înăuntru era frig.

Praful se așezase peste unele icoane.

Georgiana aprinse o lumânare.

Flacăra lumină încet încăperea.

Toți tăcură.

— Aici, spuse părintele, s-au rugat oameni timp de generații.

Sotirescu privi pereții.

— Și acum?

— Acum trebuie să vedem dacă mai putem aprinde lumina.

Georgiana răspunse:

— O putem aprinde.

---

CAPITOLUL VI

Oamenii din nord

În zilele următoare, cei trei începură să cunoască oamenii locului.

Îl întâlniră pe Mikael, un bătrân finlandez.

Era ortodox și locuia singur.

Mai era Anna, o femeie care avea grijă de mai mulți copii.

Era și Petri, un tânăr care nu mai intrase de ani întregi în biserică.

Tihircă îl întrebă:

— De ce nu mai vii?

Petri ridică din umeri.

— Nu știu.

— Nu crezi?

— Uneori cred. Alteori mă îndoiesc.

Tihircă tăcu.

Georgiana interveni:

— Îndoiala nu trebuie să fie sfârșitul drumului.

Petri o privi.

— Dar dacă nu mai găsesc drumul?

— Atunci mergi cu cineva care încă îl vede.

Petri nu răspunse.

Dar a doua zi veni la mănăstire.

---

CAPITOLUL VII

Furtuna

Într-o seară, vremea se schimbă.

Vântul începu să bată cu putere.

Zăpada cădea fără încetare.

Părintele Andrei primi vestea că o familie era izolată.

Avea nevoie de ajutor.

— Trebuie să mergem, spuse el.

Sotirescu îl privi.

— În noaptea asta?

— Da.

— Pe vremea asta?

— Da.

Sotirescu oftă.

— De ce nu putem face fapte bune pe vreme frumoasă?

Tihircă îl bătu pe umăr.

— Pentru că atunci ar veni toată lumea.

Porniră.

Drumul deveni din ce în ce mai greu.

La un moment dat, Sotirescu căzu în zăpadă.

— Sunt bine!

Georgiana îl ajută să se ridice.

— Sigur?

— Da.

Tihircă îl privi.

— Ai zăpadă pe cap.

— Unde?

— Peste tot.

Ajunseră la casă.

Familia era speriată.

Părintele îi liniști.

Georgiana îi ajută.

Tihircă aduse lemne.

Sotirescu aprinse focul.

După câteva ore, toți erau în siguranță.

Înainte de plecare, tatăl familiei îi spuse părintelui:

— Nu voi uita niciodată.

Părintele răspunse:

— Nu nouă trebuie să ne mulțumești. Mulțumește lui Dumnezeu și fă și tu, când vei putea, același bine altuia.

---

CAPITOLUL VIII

Cufărul

Într-o zi, Tihircă descoperi în mănăstire o cameră veche.

Într-un colț se afla un cufăr.

Îl chemă pe Sotirescu.

— Iar ai găsit ceva?

— Da.

— Dacă e aur, să știi că am fost primul care a venit.

Georgiana veni și ea.

Cufărul fu deschis.

Nu era aur.

Erau manuscrise.

Cărți.

Scrisori.

Fotografii.

Părintele Andrei le cercetă.

— Sunt documentele vechii comunități.

Georgiana luă o carte.

Pe prima pagină scria:

„Pentru cei care vor veni după noi.”

Citi mai departe.

Cartea vorbea despre oameni care ajutaseră săracii, îngrijiseră bolnavii și păstraseră biserica deschisă chiar și în vremuri grele.

Ultima frază era:

„Nu lăsați lumina să se stingă.”

Tihircă închise cartea.

— Acum înțeleg.

— Ce? întrebă Sotirescu.

— Nu mănăstirea trebuie doar reparată.

Georgiana completă:

— Trebuie continuată.

---

CAPITOLUL IX

Georgiana și copiii

Georgiana începu să organizeze întâlniri pentru copii.

Le citea povești.

Îi învăța rugăciuni.

Le vorbea despre bunătate.

Într-o zi, un copil o întrebă:

— De ce trebuie să ne rugăm?

Georgiana se gândi.

— Pentru că omul nu poate trăi numai cu lucrurile pe care le vede.

Copilul o privi.

— Dumnezeu ne vede?

— Da.

— Și când suntem singuri?

— Mai ales atunci.

Copilul zâmbi.

---

CAPITOLUL X

Sotirescu se schimbă

La început, Sotirescu fusese cel mai sceptic.

Îl interesa frigul, mâncarea, drumurile și bagajele.

Dar încet, ceva se schimba.

Într-o zi, văzu un bătrân venind singur la biserică.

Ningea.

Sotirescu îl ajută să intre.

Bătrânul îi mulțumi.

— Dumnezeu să vă răsplătească.

Sotirescu răspunse:

— Nu am făcut mare lucru.

Bătrânul zâmbi.

— Pentru dumneavoastră poate nu. Pentru mine a fost mult.

Sotirescu rămase pe gânduri.

În acea seară, intră singur în biserică.

Se opri în fața unei icoane.

Și pentru prima dată după mult timp se rugă fără să se grăbească.

---

CAPITOLUL XI

Tihircă și întrebarea

Tihircă devenise preocupat de o întrebare.

Într-o seară, îl întrebă pe părintele Andrei:

— De ce oamenii trebuie să plece atât de departe ca să înțeleagă lucruri simple?

Părintele răspunse:

— Pentru că omul nu vede întotdeauna ceea ce se află în fața lui.

— Și călătoria îl ajută?

— Uneori.

— Alteori?

— Alteori îl ajută suferința.

— Și alteori?

— Dragostea.

Tihircă tăcu.

— Iar Dumnezeu?

Părintele zâmbi.

— Dumnezeu este prezent în toate acestea, dacă omul știe să-L caute.

---

CAPITOLUL XII

Mănăstirea renaște

Lunile trecură.

Mănăstirea se schimba.

Acoperișul fu reparat.

Ferestrele fură schimbate.

Icoanele fură curățate cu grijă.

Curtea fu îngrijită.

Biserica fu pregătită pentru prima slujbă.

În ziua redeschiderii, oamenii veniseră din mai multe locuri.

Români.

Finlandezi.

Greci.

Sârbi.

Bătrâni.

Tineri.

Copii.

Părintele Andrei intră în biserică.

Candelele se aprinseră.

Tihircă stătea în spate.

Georgiana avea ochii umezi.

Sotirescu ținea în mână vechea lanternă.

Tihircă îl privi.

— Ce faci cu ea?

— Amintire.

— De ce?

— Pentru că într-o noapte credeam că lumina vine de la lanternă.

Tihircă zâmbi.

— Și acum?

Sotirescu privi spre altar.

— Acum știu că lanterna doar luminează drumul. Omul trebuie să găsească lumina din suflet.

---

CAPITOLUL XIII

Vestea întoarcerii

Într-o dimineață, părintele Andrei îi anunță:

— Trebuie să vă întoarceți acasă.

Tihircă fu surprins.

— De ce?

— Pentru că misiunea voastră aici s-a încheiat.

Georgiana privi biserica.

— Dar abia acum începe.

— Tocmai.

Sotirescu se uită la bagaje.

— În sfârșit!

Georgiana râse.

— Îți era dor de România?

— Da.

— De ce?

— De vreme.

---

CAPITOLUL XIV

Ultima seară

În ultima seară, cei trei merseră singuri la mănăstire.

Era liniște.

Zăpada strălucea sub lumina lunii.

În biserică ardea o singură candelă.

Georgiana se opri în fața icoanei Maicii Domnului.

Tihircă se rugă.

Sotirescu stătea în tăcere.

După câteva minute, spuse:

— O să-mi fie dor.

Tihircă se întoarse.

— De ce?

— De locul acesta.

Georgiana zâmbi.

— Atunci nu l-ai pierdut.

— Cum?

— Pentru că ceea ce iubești cu adevărat porți cu tine.

---

CAPITOLUL XV

Înapoi în România

Când ajunseră acasă, primăvara începuse.

Era cu totul altă lume.

Soarele era mai cald.

Copacii înfloreau.

Clopotele bisericii se auzeau peste oraș.

Tihircă se opri.

Ascultă.

— Ce este?

Sotirescu îl privi.

— Clopotul.

— Știu.

— Atunci?

Tihircă zâmbi.

— Nu l-am mai auzit niciodată așa.

Georgiana înțelese.

— Pentru că acum îl auzi după ce ai cunoscut liniștea.

---

CAPITOLUL XVI

Povestea spusă mai departe

În următoarele săptămâni, oamenii îi întrebau despre călătorie.

Tihircă povestea despre Finlanda.

Sotirescu vorbea despre frig.

Georgiana vorbea despre oameni.

Dar, în cele din urmă, povestea lor ajungea mereu la aceeași idee.

Nu distanța îi schimbase.

Ci oamenii.

O familie pe care o ajutaseră.

Un bătrân singur.

Un copil care învățase să se roage.

Un tânăr care se întorsese la biserică.

O mănăstire care fusese redeschisă.

Și o lumină care nu se stinsese.

---

CAPITOLUL XVII

A doua scrisoare

După aproape un an, veni o altă scrisoare din Finlanda.

Părintele Andrei scria:

„Dragii mei,

Mănăstirea este plină.

Vin oameni.

Copiii cresc.

Tinerii au început să ajute.

Biserica este vie.

Vă mulțumesc că ați venit atunci când v-am chemat.

Dar să știți ceva: voi nu ați făcut singuri toate acestea.

Dumnezeu a lucrat prin voi.”

Tihircă citi scrisoarea cu glas tare.

Sotirescu zâmbi.

Georgiana își făcu semnul crucii.

---

CAPITOLUL XVIII

O nouă generație

Au trecut anii.

Copiii pe care Georgiana îi cunoscuse în Finlanda deveniseră adolescenți.

Petri, tânărul care se îndoia, ajunsese să ajute la biserică.

Mikael îmbătrânise, dar continua să vină la slujbe.

Mănăstirea devenise un loc de întâlnire.

Într-o zi, un copil întrebă:

— Cine a reparat-o?

Petri răspunse:

— Mulți oameni.

— Cine a început?

Petri zâmbi.

— Trei călători.

— Cine?

— Tihircă, Sotirescu și Georgiana.

---

CAPITOLUL XIX

Ultima întâlnire

După mulți ani, Tihircă, Sotirescu și Georgiana se întoarseră în Finlanda.

Erau mai bătrâni.

Dar în sufletul lor călătoria părea să fi început abia ieri.

Când intrară în mănăstire, găsiră biserica plină.

Un tânăr slujea alături de părintele Andrei.

Tihircă îl recunoscu.

Era Petri.

— Tu?

Petri zâmbi.

— V-am spus că nu voi uita.

Georgiana îl îmbrățișă.

Sotirescu se uită în jur.

— Și lanterna mea?

Petri izbucni în râs.

— Este într-un muzeu.

— Ce?

— Copiii o numesc „lanterna lui Sotirescu”.

Toți râseră.

---

EPILOG

Lumina care nu se stinge

În seara aceea, cei trei stăteau în fața mănăstirii.

Soarele cobora încet.

Cerul nordic era luminat.

Pădurea era liniștită.

Tihircă privi în depărtare.

— Am venit aici crezând că vom vedea Finlanda.

Georgiana zâmbi.

— Și ce ai văzut?

— Oamenii.

Sotirescu adăugă:

— Și multă zăpadă.

Tihircă râse.

— Da. Și multă zăpadă.

Apoi se făcu liniște.

Din biserică se auziră clopotele.

Georgiana își făcu semnul crucii.

Tihircă privi spre luminile bisericii.

Sotirescu își scoase căciula.

Pentru câteva clipe, niciunul nu mai spuse nimic.

În fața lor se afla mănăstirea.

Aceeași clădire care odinioară părea părăsită.

Aceeași biserică în care intrase o singură lumânare.

Dar acum ferestrele erau luminate.

Oamenii se rugau.

Copiii alergau prin curte.

Bătrânii vorbeau.

Tinerii ajutau.

Viața se întorsese.

Tihircă spuse încet:

— Acum înțeleg cuvintele din manuscris.

Georgiana îl privi.

— „Nu lăsați lumina să se stingă.”

— Da.

Sotirescu privi către biserică.

— Și noi am crezut că lumina este numai lumina unei lumânări.

Georgiana răspunse:

— Lumina adevărată este cea pe care o duci mai departe.

Părintele Andrei ieși din biserică.

— Vă așteaptă.

Cei trei se ridicară.

Înainte de a intra, Tihircă se întoarse pentru o ultimă privire către pădure.

Se gândi la ziua în care plecase din România.

Atunci fusese curios.

Acum era recunoscător.

Înțelesese că o călătorie adevărată nu este aceea în care omul schimbă doar locurile, ci aceea în care se schimbă pe sine.

Poți trece peste granițe.

Poți vedea țări străine.

Poți traversa păduri și mări.

Poți ajunge într-un ținut în care ziua este scurtă și noaptea lungă.

Dar, dacă sufletul rămâne întunecat, omul nu a ajuns nicăieri.

Iar dacă sufletul primește lumina credinței, omul poate fi singur într-o pădure din nord și totuși să nu fie singur.

Pentru că Dumnezeu este mai aproape decât pare.

Tihircă, Sotirescu și Georgiana intrară în biserică.

Ușa se închise încet în urma lor.

Candelele ardeau.

Icoanele străluceau în lumina lor.

Și, undeva, într-un colț al bisericii, se afla vechiul manuscris.

Pe prima pagină era aceeași frază:

„Pentru cei care vor veni după noi.”

Iar pe ultima pagină:

„Nu lăsați lumina să se stingă.”

Lumina continuă să ardă.

Nu numai în biserică.

Nu numai în Finlanda.

Ci în fiecare om care alege să facă binele, să ierte, să ajute, să se roage și să păstreze credința chiar atunci când drumul este greu.

Iar călătoria celor trei nu s-a sfârșit odată cu întoarcerea lor.

Ea a continuat prin oamenii pe care i-au ajutat.

Prin copiii pe care i-au învățat.

Prin mănăstirea pe care au redeschis-o.

Prin fiecare rugăciune rostită acolo.

Și prin fiecare inimă care a primit din nou speranță.

Căci omul poate pleca.

Omul poate îmbătrâni.

Omul poate dispărea din această lume.

Dar binele făcut din iubire și credință poate rămâne mult după ce pașii lui s-au șters din zăpadă.

Iar în țara nordului, acolo unde pădurile sunt întinse și nopțile lungi, o lumină mică continua să ardă înaintea icoanei.

Era aceeași lumină pe care o aprinsese Georgiana în prima zi.

Aceeași lumină pe care o păzise Tihircă.

Aceeași lumină pe care Sotirescu o căutase în noaptea furtunii.

O lumină mică.

Dar nebiruită.

Sfârșit.