Sub lumina blândei luni,

Mi-ai spus că mă iubești, odată.

Parcă ne cunoșteam de ani buni

Și nu doream să pleci, vreodată.

În nopțile reci și pustii

Priveai atent la a mea privire,

Nu te opreai din a povesti,

Iar eu, mă bucuram de a ta venire.

Însă tu ai ales altă cale, alt drum,

Pe care eu nu le mai știu acum.

Când te-am găsit,

Parcă și Cerul ne-a zâmbit.

Zeul nostru s-a bucurat,

Demult mi te-a arătat.

În vis, în rugăciuni, în viață

Rosteam a mea veșnică speranță,

În a te găsi și a te iubi mereu.

Acum nu te mai am, mi-e greu..

Noaptea toată se așterne,

Peste suferinți, demult eterne.

Parcă nu mai e nimeni să vină,

În ziua cu veșnică lumină.

Stelele dansează-n cer,

Afară e frig și ger.

Dulci și reci amintiri

Le trăiesc în al meu pustiu,

De când mă știu,

Precum strigătul unei vechi iubiri.

Iar când noaptea se așterne,

Gândurile toate-mi vin,

Suferinți demult eterne,

Ce mereu revin.

Străin ai fost, străin ai rămas,

Al meu domn atât de drag.

O să treci frumosul prag,

Singur și fără nimeni la al tău pas

Să simți că e ultima zi, și să nu poți face nimic, e o altfel de durere.

Să-ți vezi fericirea plecând spre răsăritul soarelui, știind că e ultima clipă, te destramă.

Să știi că e ultima dată când vezi acei ochi, te sfâșie.

Așa era și băiatul meu, cu al lui zâmbet rar, care nu a mai avut vreme în a mea viață... Parcă tot ce am trăit a fost un vis, din care nu am avut curajul să mă trezesc. Pe oriunde mergeam, glasuri surâdeau. La pas, timpul repede zbura. Liniștea ploii, sunetul pădurii amorțite și glasul lui, defineau fericirea. Era tot ceea ce aveam nevoie. Ceea ce nu aveam. Liniște. Parcă a fost acolo dintotdeauna, fără să-l întâlnesc. Iar când ochii noștri s-au întâlnit, pentru prima dată, în razele soarelui, am știut că el e. Era același om, din toate timpurile mele. Omul pe care l-am căutat de o viață. Omul care m-a vizitat, odată, demult în al meu vis. Omul pe care m-am rugat să-l întâlnesc cu atâta speranță... 

Și acum? Toate amintirile ce au fost? Fusesem în locuri comune, cât mai aproape, dar ne-am pierdut. Fericirea. Puteam merge oriunde, nu simțeam că timpul zboară. Puteam să aștept, știam că va veni. 

Știam că odată va veni ziua când ne vom lua rămas bun. În care doar unul va duce bagajul amintirilor eterne în spate, și pentru o viață. Demonii m-au invadat, ai unei vechi iubiri, pe care n-am curajul să o sting.

Cine era străinul de la masă? Străinul din așternuturi? Străinul din dreapta ta sau străinul al cărui glas îți răsuna în vis? Străinul pe care ți-ai dorit atât de mult să-l întâlnești, să-l ai și să te bucuri de el în astă viață?

Curând am înțeles că timpul nu așteaptă, și ceea ce nu trăim la timp, oricât de mult am vrea, nu trăim niciodată.

Așa a fost și băiatul meu, doar o zi trecătoare de vară. Pe care n-am avut curajul să o trăiesc, știind că era ultima dată.

Ai aruncat un om cu tristeți,

Dându‑i o nouă șansă

Să te revadă în alte vieți,

Când viața părea a fi mai frumoasă.

Acum, orice drum e pustiu, fără a ta prezență.

Liniștea din sufletul meu va fi mereu absentă.

Pe nicio stradă, pe niciun drum nu voi mai ști nimic de tine.

Ai fost doar un vis frumos,

Ce nu am știut cât va ține.

"Bunicule, au înflorit din nou salcâmii..." Din păcate anul acesta, floarea lor nu va rodi în prea multă miere fiindcă a plouat, iar albinele n-or avut cum umbla salcâmii... Știu asta de la bunele meu: albinele nu pot zbura în ploaie, întrucât fiind firave, nu pot duce laolaltă și găletușele cu polen, și roua ploii pe aripi...

Parcă și aud zumzăitul nerăbdător al albinelor din prisaca bunicului:

- Bunicule, de ce unii dintre nori aleargă mai răpide decât alții?
- D-apoi, cât unii îs mai de sus decât alții... Puie-te la somn, câtă-i vremi târzie, mă!

Tac, atingând norii cu privirea... D-apoi că nu-mi ierea câtuși de puțin somn, fiind târziu de după amiezi... Taman de ce venisem cu bunicul de la prisacă unde-am verificat stupii și albinele. Erau bine cu toții, măcar de ploaie. Îl ghiceam pe bunicul cu pălăria trasă pe sprâncene, încălțat cu cizme de cauciuc galben - Doamne!, oare de unde le-o fi căpătat? - și îmbrăcat cu haina lui de ploaie lungă până-n pământ, făcută din pânză cauciucată de culoarea măslinelor verzi:

- Haidi, mai răpide, câ s-or răci plașintili lu' bune-ta, mă!, îmi dădea ghes bunicul...

Eu mergeam pitic în spatele lui luptându-mă cu vântul și ținând strâns de umbrela bunicii, mai-mai să fiu luat pe sus ca pe-un puf de păpădie și dus niciunde... Iar bunele îmi părea patriarhul albinelor, cu anteriul cel lung al hăinii lui de ploaie, și-mi venea să râd, cât era el de caraghios încălțat cu cizmele celea galbene, străduindu-se la rândul lui să steie în picioare de glodul cel cleios...

- Bunicule, da' de ce nu zboară albinele pe ploaie?
- D-apoi cum or umbla săracile di iele la floaria din salcâm, cu aripile îngreunati din ploaie și cu găletușili plini di polen? N-o sâ hie anu' aista multâ mieri din salcâm...

Ai băgat de seamă cum, după ploaie, parfumul salcâmilor aflați în floare se întețește și mai abitir, decât pe soare? Trag aer în piept, umplându-mi zgomotos plămânii cu ambrozia salcâmilor icniți în floare:

- Bunicule, trezește-te! Au înflorit din nou salcâmii...

Îngeri au coborât, iar soarele s-a arătat cumva timid după nori, dar s-a arătat. Au fost ploi, dar au trecut. La fel și norii. Acum e senin și marea calmă. Nu mai sunt furtuni. Dar ce-ar fi viața fără toate-acestea? Un fuior, așa, de fum...

Trăim, existăm. Unii pentru alții, sau doar pentru noi înșine. Comunicăm zâmbind, sau serios, sau lăsăm tăcerile să vorbească pentru noi. Un gest, făcut ușor cu mâna, sau o sprânceană ridicată a mirare, sau pur și simplu o privire încărcată de semnificații, se întâmplă să ne însorească sau să ne întunece ziua, momentul, momentele. Iar viața se întâmplă între timp. Între două respirații, existăm.

Tu ai ales. Eu am ales. Mergem înainte, sau dăm înapoi. Batem pasul pe loc. Privim, analizăm, criticăm. Alegem. Alegem să fim calmi, sau vulcanici, bucuroși sau triști, indiferenți sau preocupați. Să fim. Umbra ta sunt eu. Umbra mea ești tu. Ne străluminăm unul pe celălalt, ne completăm, ne umplem și ne golim ființele de sentimente, trăiri, emoții.

Cine ești tu pentru mine? Ce reprezint eu pentru tine? Ne-am rutinat, în timp, unul cu celălalt, având senzația că ne cunoaștem foarte bine unul pe celălalt. Ne-am apropiat sau ne-am înstrăinat unul de celălalt? Ne completăm gândurile unul celuilalt, știm cine este cel de lângă noi, dar oare noi cine, ce suntem, ce-am devenit? Cunoașterea de sine este o călătorie de-o viață, spunea cineva... Dar oare chiar ajungem să ne cunoaștem cu-adevarat pe noi înșine? Apoi, cum pot eu să am pretenția că îl cunosc foarte bine pe aproapele meu, când chiar eu refuz să accept anumite lucruri despre mine?

Incertitudinile sau adevărurile descoperite în noi, ne construiesc structura pe care ne fundamentăm ființa. Ne-am construit ca să ne dărâmăm, să ne reformăm, continuu. Iar și iar, dorindu-ne desăvârșirea pe care n-o s-o avem niciodată întrucât nu există ființa perfectă. Nu suntem perfecți, tocmai fiindcă refuzăm cu încăpățânare să învațăm din greșelile noastre sau a altora, fiind condamnați să le repetăm la nesfârșit. Astăzi, am lepădat pielea de "ieri", am o haină nouă, albă, pe care însă o voi murdări cu "astăzi", cu "mâinele" care într-o zi, se poate să nu mai existe.

Și atunci, de ce mai căutăm confirmarea celorlalți — sau poate chiar pe a noastră — pentru a fi ceea ce deja suntem? Nu ne-am validat oare, prin simpla noastră devenire, ca ființe întregi, fără vreo piesă lipsă din lego-ul sufletului nostru?

 Articolul 251 — Respectarea poruncilor lui Dumnezeu

(1) Viața creștină trebuie să urmărească respectarea poruncilor lui Dumnezeu.

(2) Poruncile trebuie înțelese nu doar ca reguli, ci și ca îndrumări pentru o viață în adevăr, iubire și responsabilitate.

(3) Creștinul este chemat să își cerceteze permanent faptele și intențiile.

Articolul 252 — Cele Zece Porunci ale lui Moise

(1) Cele Zece Porunci constituie un reper fundamental al moralei biblice.

(2) Ele cheamă omul la credință în Dumnezeu, respectarea numelui Său, respectarea zilei sfinte, cinstirea părinților și respectarea vieții.

(3) Ele condamnă omorul, adulterul, furtul, mărturia mincinoasă și pofta nedreaptă după bunurile aproapelui.

(4) Aceste principii trebuie puse în legătură cu învățătura lui Iisus Hristos despre iubire și desăvârșirea vieții morale.

Articolul 253 — Iubirea lui Dumnezeu

(1) Dumnezeu trebuie iubit mai presus de toate.

(2) Credința trebuie să fie sinceră și liberă.

(3) Creștinul este chemat să își exprime iubirea față de Dumnezeu prin rugăciune, credință și fapte bune.

Articolul 254 — Interzicerea idolatriei

(1) Creștinul este chemat să nu pună nimic mai presus de Dumnezeu.

(2) Idolatria este incompatibilă cu credința creștină.

(3) Respectarea persoanelor de alte religii nu înseamnă că un creștin trebuie să renunțe la propriile convingeri.

(4) Diferența religioasă nu justifică însă violența sau ura.

Articolul 255 — Respectarea numelui lui Dumnezeu

(1) Numele lui Dumnezeu trebuie tratat cu respect.

(2) Numele lui Dumnezeu nu trebuie folosit pentru înșelăciune.

(3) Nimeni nu trebuie să pretindă în mod fals că vorbește în numele lui Dumnezeu pentru a manipula alte persoane.

Articolul 256 — Respectarea zilelor sfinte

(1) Creștinul este chemat să respecte zilele și sărbătorile importante ale propriei tradiții.

(2) Aceste zile trebuie să fie ocazii pentru rugăciune, recunoștință, familie și fapte bune.

(3) Sărbătoarea nu trebuie transformată într-un motiv de ceartă sau violență.

Articolul 257 — Cinstirea părinților

(1) Părinții trebuie cinstiți și respectați.

(2) Părinții au, la rândul lor, datoria de a-și crește copiii cu iubire și responsabilitate.

(3) Cinstirea părinților nu justifică abuzul sau violența.

Articolul 258 — Protejarea vieții

(1) Viața omului trebuie respectată.

(2) Omorul intenționat este grav condamnat.

(3) Răzbunarea nu poate constitui justificare pentru uciderea aproapelui.

Articolul 259 — Condamnarea adulterului

(1) Fidelitatea în căsătorie este o valoare fundamentală a moralei creștine.

(2) Soții sunt chemați la respect, sinceritate și responsabilitate.

(3) Infidelitatea nu justifică însă violența sau răzbunarea.

Articolul 260 — Condamnarea desfrânării

(1) Viața sexuală trebuie tratată cu responsabilitate și demnitate.

(2) Persoana umană nu trebuie redusă la un obiect al dorinței.

(3) Exploatarea sexuală și constrângerea sexuală sunt condamnate.

Articolul 261 — Respectarea căsătoriei

(1) Căsătoria trebuie tratată cu seriozitate și responsabilitate.

(2) Soții trebuie să se respecte reciproc.

(3) Gelozia nu constituie drept de control asupra celuilalt.

(4) Violența domestică nu poate fi justificată prin autoritatea soțului sau a soției.

Articolul 262 — Condamnarea geloziei distructive

(1) Gelozia nu trebuie să devină control, amenințare sau agresiune.

(2) Nimeni nu are dreptul să îi controleze în mod abuziv telefonul, prietenii, îmbrăcămintea sau libertatea partenerului.

(3) Neîncrederea trebuie discutată prin dialog și, când este necesar, prin sprijin specializat.

Articolul 263 — Condamnarea furtului

(1) Nimeni nu trebuie să își însușească bunul altuia fără drept.

(2) Furtul este incompatibil cu porunca respectării aproapelui.

(3) Persoana care a furat este chemată să își recunoască greșeala și să repare prejudiciul, atunci când este posibil.

Articolul 264 — Condamnarea mărturiei mincinoase

(1) Creștinul trebuie să spună adevărul.

(2) Mărturia falsă poate produce o mare nedreptate.

(3) Nimeni nu trebuie acuzat pe nedrept pentru câștig personal sau răzbunare.

Articolul 265 — Condamnarea poftei după bunurile aproapelui

(1) Creștinul este chemat să nu transforme dorința de avere într-o obsesie.

(2) Bunurile aproapelui trebuie respectate.

(3) Invidia și lăcomia nu trebuie să conducă la furt sau înșelăciune.

Articolul 266 — Porunca iubirii aproapelui

(1) Aproapele trebuie iubit și respectat.

(2) Iubirea trebuie să se manifeste prin fapte.

(3) Ajutorarea celui aflat în nevoie constituie o expresie importantă a iubirii creștine.

Articolul 267 — Condamnarea urii

(1) Ura intenționată față de o persoană nu trebuie cultivată.

(2) Creștinul este chemat să urmărească împăcarea.

(3) Condamnarea unei fapte rele nu trebuie transformată în ură față de persoana care a greșit.

Articolul 268 — Condamnarea mâniei necontrolate

(1) Mânia poate apărea în mod natural, dar trebuie controlată.

(2) Mânia nu justifică lovirea, amenințarea sau uciderea.

(3) În situații de conflict, creștinul este chemat să caute calmul și soluționarea pașnică.

Articolul 269 — Condamnarea răzbunării

(1) Creștinul nu trebuie să se răzbune personal.

(2) Răul trebuie oprit fără producerea unui rău suplimentar.

(3) Dreptatea trebuie urmărită prin mijloace legale și responsabile.

Articolul 270 — Condamnarea înșelăciunii

(1) Înșelăciunea este contrară adevărului.

(2) Nimeni nu trebuie manipulat pentru obținerea banilor, bunurilor sau avantajelor sale.

(3) Relațiile dintre creștini trebuie să fie bazate pe sinceritate.

Articolul 271 — Condamnarea ipocriziei

(1) Creștinul este chemat să fie sincer.

(2) Nu trebuie să pretindă că este bun doar pentru a primi admirația oamenilor.

(3) Faptele trebuie să corespundă mărturisirii credinței.

Articolul 272 — Milostenia

(1) Ajutorarea celui sărac trebuie făcută cu respect.

(2) Cel care oferă ajutor nu trebuie să umilească persoana ajutată.

(3) Milostenia nu trebuie folosită pentru obținerea controlului asupra celui sărac.

Articolul 273 — Rugăciunea

(1) Rugăciunea reprezintă un element fundamental al vieții creștine.

(2) Creștinul are libertatea de a se ruga individual sau împreună cu comunitatea sa.

(3) Rugăciunea nu trebuie impusă prin violență.

Articolul 274 — Postul și înfrânarea

(1) Postul poate reprezenta o practică importantă a vieții creștine, potrivit tradiției fiecărei confesiuni.

(2) Postul trebuie însoțit de rugăciune, responsabilitate și fapte bune.

(3) Nimeni nu trebuie obligat prin violență să postească.

(4) Practicile religioase trebuie aplicate cu discernământ și responsabilitate.

Articolul 275 — Porunca supremă a iubirii

(1) Toate principiile morale ale prezentei Constituții trebuie înțelese în lumina iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele.

(2) Iubirea creștină nu aprobă violența, ura, omorul, furtul, înșelăciunea sau exploatarea.

(3) Creștinul este chemat să apere adevărul fără ură și să practice dreptatea fără răzbunare.

(4) Credința trebuie să se vadă în viață: prin iubire, adevăr, milă, dreptate, iertare și fapte bune.

Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!

Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!

Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...

Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...

Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.

Deja facem progrese!

Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții. 

Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.

Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!

Nu totul e iubire. Uneori forțat, alteori cu lejeritate, mai începe și ura. Și nepăsarea și disperarea și deznădejdia... Dar și grijă și speranță, că de... ea moare ultima, nu-i așa?

Și cu toate la un loc, gestionându-le, - așa după cum manevrează jonglerul mai multe mingi deodată -, ne trăim existența și timpul, nerealizând câteodată cât de anevoios se repară cuvintele grele care odată rostite, se rostogolesc ca pietrele la vale: nu se mai pot întoarce de unde-au pornit oricât ai da...

Căci cu-adevărat cuvintele rostite potrivit, la timpul potrivit, te pot înalța, sau dimpotrivă te pot, cu aceeași potrivire, să te arunce în ghearele deznădejdiei... fiecare dintre noi, să recunoaștem, am simțit mângâierea sau usturimea lor pe propria noastră piele...

Mie, întotdeauna mi-au plăcut cuvintele, fiindcă de mic le-am putut ghici forța, am știut când un cuvânt a adus mângâiere sau a produs amărăciune... Și probabil, că tocmai din aceste motive, am ajuns să le respect, să le dau cuvenită menire...

Acuma, totuși trebuie să recunosc de asemenea, că tot cuvintele stau la baza trăirilor noastre. Firește unele lucruri pot fi "spuse" și fără cuvinte, dar câtă bătaie de cap poate fi atunci când gestul înlocuiește cuvântul, câtă neînțelegere, cât zbucium, când, simplu, cuvântul, chiar și șoptit, poate șterge orice urmă de îndoială și croi calea către însăși trăirile noastre...

Cuvintele grăite, sau cele sugerate din priviri sau gesturi, devin legi ale conștiinței noastre, ne construiesc, ne adună și totodată ne risipesc gândurile care pot îmbraca doar forma cuvintelor încă nerostite...

Stau câteodată și mă gândesc, câtă irosire de gând, fără rostire! Gândurile nebunești se pierd ușor în "să nu...". Cele curate, pot pieri în futilitatea altor cuvinte rostite supra, pentru a fi ascunse, rămase doar "gândite", nu și rostite... 

Ah, cât de mult am urât faptul că uneori a trebuit să-mi autocenzurez cuvintele, căutând unele mai puțin "directe", îmbrăcând o trăire într-o altă formă... de multe ori înțeleasă greșit, tocmai pentru că n-a fost înzestrată cu sinceritatea ingenuă din care-a izvorât...

Poate că într-o viață de om, rostim, nu știu, o mie de milioane de cuvinte. Dar câte dintre ele au avut rost, au dat sens trăirii? Câte dintre ele au înălțat, câte au coborât, câte au mângâiat, câte au rănit? Dar mai ales, câte dintre ele n-au fost rostite?

Mi-ar place să cred că odată cu vârsta, gândurile mele s-au domolit în cuvinte corecte, transparente, directe, fără ocolișuri sau înțelesuri subtile, care în fapt ocolesc trăirea... Că am găsit un fel de echilibru yin-yang, între gânduri, trăiri și cuvinte, un fel de împăcare culeasă din trecerea anilor...

De aceea, cumva, duc, așa, o amărăciune în mine, că în timpul care mi s-a scurs, aș fi putut cuvânta mai bine. Mai frumos, mai cu sens... Și cumva, tot am credința, că dintre toate cuvintele mele, în cele pe care le-am rostit până astăzi, am găsit mai multă iubire. Căci deși am vazut că pe lângă  iubire încape și grijă și speranță, poate încăpea și ură. Și nepăsare și disperare și deznădejdie... Fiindcă nu totul e iubire...

8. Despre iubire și despre iertare

Un cer nemișcat veghea odihna micii comunități pierdută departe de lume pe valea Oltului. În liniștea care se așternuse peste curtea spitalului în acea noapte văduvită de vântul ce de regulă acoperea murmurul depărtat al râului se înălțau spre cer chemările sufletelor împerecheate de destin cu taina întunericului. Din rama ferestrelor securizate cu gratii, ochii larg deschiși ai umbrelor străpungeau negrul nopții în căutarea înțelegerii. Căutau în glasurile beznei răspunsurile pe care lumea oamenilor nu le putea da pentru simplul fapt că întrebările lor erau rostite în limba minții, o limbă pe care făptura umană nu era dispusă să o învețe. Cum să învețe omul normal o astfel de limbă dacă gândul lui este la rândul său cenzurat de o altă judecată înainte de a deveni izvor de trăire. Doar ele, ființele fără judecată, glăsuiau și trăiau liber, fără prejudecăți stereotipe decretate ca fiind normalitate într-o lume în care o singură specie s-a erijat în decident universal. Frânturi de fraze se chemau unele pe altele alunecând spre nicăieri, toate absorbite cu indiferență de murmurul nesfârșit al apei. Așezat pe pragul salonului-debara, învelit cu o pătură luată de pe patul Iuliei, Gabriel veghea curgerea vorbelor încercând să deslușească înțelesuri dincolo de propria-i judecată. În fiecare vorbă căuta propriile-i vorbe aruncate în nopțile în care obișnuia să se strecoare până sub dealurile din marginea satului. Numai că atunci era vară. Într-o noapte a avut un vis pe care nu-l va uita niciodată. Se făcea că era înconjurat de mâini care fluturau spre el limbi de foc. Era un cerc de flăcări care se învârtea în jurul lui și îi ardea mintea din ce în ce mai puternic. Apoi cercul se rupsese, iar el se desprinsese în fugă din strânsoarea căldurii. Se trezise la marginea satului, în buza dealurilor. Dinspre vale, vâlvătăi de flăcări mistuiau o șură plină cu paie aruncând spre cer dâre roșiatice care prindeau forme ciudate înainte de a se pierde în înalturi. Ființe minuscule roiau fără încetare de colo colo rugându-se să nu pornească vântul nopții. Atunci, ca și acum, doar frânturi dezlânate de vorbe se împrăștiau și se pierdeau fără urmă. Pusese mâinile căuș la gură și începuse să arunce spre dealuri întrebările minții sale, întrebări izvorâte din mintea unui copil. Iar ecoul îi prelua vorbele doar atât cât puteau văile să cuprindă. Se simțise condamnat la singurătate printre oameni și atunci, în acea noapte, hotărâse ca gândurile sale necenzurate de judecata altora să le împărtășească în liniștea nopților albiei văilor. Nopți de-a rândul le sacrificase avântându-se din ce în ce mai mult pe văile dintre dealuri în căutarea răspunsurilor pe care ei, oamenii, nu i le-ar fi putut da doar pentru că întrebările sale nu puteau pătrunde dincolo de sita judecății semenilor stăpâniți de o normalitate prea simplă.

— Asculți?

— Ascult. Ascult și încerc să înțeleg.

În fața lui, Iulia asculta și ea vorbele singuratice din noapte. Gabriel desfăcu pătura din jurul lui și o îndemnă să ia loc.

— Bănuiesc că vrei să vorbim.

— Da, Gabriel. Aș vrea să vorbesc cu tine, dar mi-e teamă că sunt lucruri pe care tu nu le-ai putea înțelege.

— Cred că ai dreptate. Nu pot să înțeleg, Iulia. De ce ești în același timp şi pacient și angajat al spitalului? Şi asistentă și nebună?

— Nu despre asta vreau să vorbim, Gabriel.

— Dar despre ce, Iulia?

— Despre iubire și despre iertare.

— M-ai întrebat într-o noapte dacă aș putea iubi o nebună.

— Acum te-aș întreba dacă știi să ierți.

— Pe cine să iert? Pe nebună sau pe asistentă?

— De ce crezi că eu sunt pacienta din salonul-debara?

— Atunci, în noaptea aceea, când am făcut dragoste, ți-a alunecat pansamentul de pe mână și am simțit urmele arsurii. Este o arsură în formă de cruce, nu?

Din spatele lor un zgomot atrase atenția lui Gabriel. Întoarse capul. Din pragul ușii o tânără care părea să-i asculte de ceva vreme se pierdu în salonul-debara. Nedumerit, Gabriel se ridică gata să o urmeze uitând parcă de prezența Iuliei, dar aceasta îi prinse brațul și îl opri.

— Nu intra. O sperii.

Își aduse aminte de nereuşita primei întâlniri cu bolnava și se așeză din nou alături de Iulia. Așteptă o reacție a acesteia la vorbele sale ce acum păreau fără temei, dar Iulia avea privirea pierdută în negura nopții.

— Nu înțeleg.

— Despre iubire și despre iertare. Dacă, de fapt, eu aș fi nebuna din salon și tânăra din salon ar fi asistenta, ai putea să accepți că ai iubit o nebună? Poți iubi o nebună, Gabriel? Și poți să ierți?

— Nu, Iulia, nu cred că aș putea iubi o nebună.

— De ce, Gabriel?

— Poate pentru că te iubesc pe tine.

— Dar eu nu te iubesc, Gabriel.

— Dar asta nu este o discuție despre iubire și despre iertare. Este o discuție despre noi doi, iar tu amesteci în relația noastră această făptură nevinovată care spune metaforic că este fiica unui baron mort în timpul războiului cu turcii, în urmă cu sute de ani.

— Nu, Gabriel. De fapt, tot metaforic vorbind, eu sunt fiica baronului Aaron von Pieler. Ea este soția baronului. Soția care încă îl așteaptă pe baron.

În timp ce Gabriel rămase descumpănit, Iulia se depărtă și dispăru în spatele turnului roșu. Doctorul deschise ușor ușa salonului-debara. Razele clare ale unei luni pline, reflectate de albul imaculat al zăpezii, se împleteau armonios cu limbile de lumină aruncate de focul din sobă pe un chip angelic pe care visele pictaseră un zâmbet desăvârşit. Același zâmbet pe care îl văzuse și pe chipul Iuliei atunci când trăirea deplină a iubirii lor s-a spulberat în cenușă.

Culcat pe pat, Gabriel nu reușea să adoarmă. Oare ce înseamnă acest „metaforic” acceptat de Iulia și returnat într-un alt context? Ce a ascuns oare Iulia în spatele acestor cuvinte? Și oare lângă el a fost asistenta sau nebuna? Nu se putea îndoi asupra faptului că făcuse dragoste cu asistenta, dar tot ce se întâmplase mai departe începea să se piardă în ceața neînțelegerii. Sub mantia neagră, atunci când a ajuns fără să știe cum în acea sală înconjurată de apele Oltului, era oare una dintre Iulii? Care dintre ele? Îi reveni în minte noaptea dinainte când crezuse că în spatele lui se găsea Iulia nebuna și iată că nu mai era sigur pe el.

— De ce despre iubire și despre iertare? Am spus că nu pot iubi nebuna deoarece sunt îndrăgostit de ea. A fost o minciună. Nu pot spune că sunt îndrăgostit. Nu am voie să fiu îndrăgostit. De ce insistă Iulia? Oare se gândește la iubire ca la un tratament? Dacă m-aș iubi cu nebuna fără să o iubesc? Aceasta ar fi partea cu iubirea. Și partea cu iertarea? Voi fi capabil să mă iert pentru pângărirea unui trup lipsit de voință? În fond ce este iubirea? De ce ne iubim? Nu pentru a ne împreuna cu convingerea că o facem conștienți, nu animalic? Ca să-l parafrazez pe Jean-Jacques, splendoarea iubirii trăiește în inima omului. Pentru a o vedea trebuie să o simțim în trup. Eu pretind că stăpânesc natura omului, dar este mult prea vag. Când ating o coardă trebuie să știu precis cum va vibra ființa. Omul trebuie ascultat precum un instrument dacă îndrăznim să-l atingem, să-i modelăm caracterul. Ar trebui să știu totul despre nebună, despre educația ei, despre întâmplările prin care a trecut pentru a putea întâi de toate să-i acord corzile minții, altfel falsetul cântecului îi va fi fatal. Dacă admitem că orice om normal poartă și o doză de nebunie, nu ar trebui, prin simetrie, să acceptăm că în orice minte bolnavă se găsește o insulă a rațiunii? Odată ancorată iubirea pe acea insulă, poate ea, iubirea, ar putea deveni un far pentru întreg creierul bolnavei. Iubirea este lumină, iar lumina aduce liniște și încredere. De ce majoritatea nebunilor cred că au o legătură de iubire directă cu divinitatea? Poate că încearcă inconștient să aducă acea lumină în insula de rațiune rătăcită în cugetul lor. Doar că divinitatea nu se arată prea interesată de un astfel de tratament. Dar eu, ca medic curant, aș putea să o fac. În loc să i-o dăm lui Emil pe Sophie, cum ar fi să-l dăm pe Emil lui Sophie? Bărbatul crescut anume să satisfacă nevoile femeii. Să-mi strecor iubirea în gândul ei, să-i fiu far de rațiune pentru tot restul vieții. Iubirea naște iubire, ea mă va iubi cu patima ființei ce descoperă într-un mod brutal forța erotică a trupului și diversitatea necuprinsă a sentimentelor. Voi face față sau o voi părăsi născând în fața ei o altă prăpastie? O prăpastie la marginea căreia suntem duși de atâtea ori de către sentimentele noastre. Și atunci, voi putea să mă iert?

Somnul ajunse stăpân peste gândurile lui Gabriel. Gândurile sale se pulverizară în mii de idei care continuau să-i pătrundă mintea aflată sclavă a viselor. Iulia se întoarse în peșteră. Luă caietul baronului Aaron von Pieler și începu să citească.

Am stat câteva zile în adăpostul ascuns de pe valea Oltului. Încă nu știam care este relația dintre Iulia și bărbat. Vorbeau scurt, iar bărbatul evita să o privească în ochi. De câteva ori au plecat împreună. Prin vorbe și semne am înțeles că oastea mea era încă pe câmpul de bătaie. O singură dată m-au dus până aproape și am putut vedea mormintele oștenilor căzuți. În albul soarelui turnul pe care îl cuceriseră devenise roșu. Dacă te uitai cu atenție puteai vedea bucățile de carne atârnând între pietre și  vulturii care se aruncau cu sălbăticie pentru a le smulge din zid. De câteva ori mă îndemnară să plec la ai mei, dar tabloul sângeros pe care mintea mea refuza să-l mai înțeleagă mă țintuia locului. Sau poate era zâmbetul Iuliei. Nici ei nu mai aveau aceeași convingere în gesturi. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineața, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viața era soțul Iuliei. Când am început să înțeleg românește, mi-a spus cât de mult a iubit-o, dar el nu a reușit niciodată să-i smulgă de pe chip acea grimasă groaznică pe care doar mângâierea mea a transformat-o într-un zâmbet diafan. Atunci a hotărât să-și lase nevasta în brațele mele. De atunci zâmbetul ei era mereu fermecător. Am înțeles puterea iubirii și a iertării. O iubesc pe Iulia cu tăria care poate vindeca, iar bărbatul acesta o iubește mult mai mult decât aș putea eu să o iubesc. Dar ei știu să ierte așa cum nu am văzut pe cineva în tot neamul meu de austrieci.