Steluță
Tu, steluță de pe cer!
Ce-mi dai inimii un fler.
Ține-n suflet și croiește-ți
Viitorul peste creșteți.
Ai un zâmbet prea dulceag
Și nu vreau să stau beteag.
Și cu părul de mătase,
Parcă ești o zână-n basme.
Suflet cald și suflet blând,
Să nu te risipi în vânt!
Hai, crede în al tău gând.
Vreau să te mai văd visând!
Și miroși a flori de mai,
Dar zâmbetul cui mai dai?
Ești frumoasă ca o stea,
Să nu uiți, iubita mea!
- pentru A.T.
Категория: Посвящены стихи
Все стихи автора: Andreea Popescu
Дата публикации: 9 марта
Просмотры: 120
Стихи из этой категории
Eminescu
Trandafir , rege al florilor
Pentru că ai crescut în curtea ta
Flori de versuri plăpânde
Culese din ochii tai de catifea.
Oare te mai plimbi prin pădurile de aur ?
Sau ai mai stat tu tânăr, culcat lângă izvor ?
Și vreau să-ți aflu răspunsul la întrebare
Căci ce este amorul ? E oare dor si ploaie ?
Dispar și ceruri și pământ
Și tu ai dispărut
Și ai lăsat doar lacrimi
Durere în urma ta
Oh, Eminescu , Luceafăr însuflețit
O veșnică lumină prea greu de înțeles
Noi te păstrăm în gând , prefer să nu te uit
Cu ale tale versuri , trăind pe-acest pământ
Viața omului constă într-o judecătorie
Judecătoria cea mare
pentru om.
Scoteți-l ca vinovat
spuneți că-i rău,
a greșit,a făcut multe păcate
și a blestemat prea mult.
dar cel ce e vinovat tace.
și ascultă tot răul ce e spus.
de frați,surori, părinți și rude.
și-și spune îl gândul său
În judecătoria asta eu trebuie,
să ies câștigător.
Când veni rândul celui vinovat
se gândiseră puțin și rosti
în voce tare,
să-l audă toată sala
Da e drept sunt păcătos,
și multe ori eu am greșit.
mi-a fost așa menit,
dar în genunchi îmi ceream
iertare de la Dumnezeu .
Dumnezeu să ne fie judecător,
el ne iartă păcatele
orice și pe micul copil
îl iartă că fereastra
vecinului,
a spart-o.
Autor Alina Zamurca 🤍
19.07.2024 am scris poezia
Cocorii
Mai ieri erau cocori
Intre cer si nori
Azi mai sunt doar frati
Cerul si cu norii
Unde au plecat ei oare
Fratii lor, cocorii?!
Campuri aurii,
Ape stravezii,
Paduri colorate,
Triste sunt
Caci toate au ramas stinghere
In zile tot mai efemere
Isi plang aievea, in zadar
Pe fratii lor, frumosi hoinari
Cocorii
Unde sunt ei oare
Pasari calatoare?!
Suntem noi
Nepasatori, chiar goi
Si plini de egoiste nevoi?
De nu ne-ntrebam
Ce e cu noi!?
Suntem noi niste pigmei?
De nu ne-ntrebam
Ce e cu ei!?
Unde sunt oare si ce-am facut cu ei,
Cocorii?!
Unde sunt ei oare
Pasari calatoare?!
"Astăzi România se numără printre ţările cu efectiv „0” de perechi clocitoare. Populaţia mondială este estimată la 220.000- 250.000 de perechi, iar cea europeană la 74.000 – 110.000 perechi. Cocorul a dispărut ca pasăre clocitoare de pe importante întinderi ale vechiului său areal, din sudul, vestul şi estul Europei. Astfel, ultima relatare a cuibăririi sale în Anglia a fost în jurul anului 1600, în Italia – 1880, Austria – 1885, Ungaria – 1952, Grecia – 1965. Ţările care deţin cele mai însemnate efective de păsări cuibăritoare sunt: Rusia, Suedia, Finlanda, Germania, Polonia, Norvegia, Letonia şi Lituania. În ţările în care aceştia mai cuibăresc, numărul lor s-a redus drastic în ultimii 50 de ani, datorită asanării mlaştinilor şi extinderii agriculturii intensive, din această cauză şi păsările care treceau peste ţara noastră aproape au dispărut. Astăzi, doar grupuri mici de cocori (2-5 indivizi) mai sunt observate rar, fantomatic, pe cerul de deasupra noastră."
Sursa: revistasinteza.ro
Stele eterne
Voi, cântãri nemuritoare
Voi, iubiţi şi scumpi eroi,
Crai ai razelor de soare,
Dar şi-ai veşnicelor ploi!
Voi, ce-aţi dus povara vremii
Pe ai voştri umeri laţi
Apărând, deopotrivă,
Unchi, nepoţi, surori şi fraţi,
Voi, eterne baricade,
Ridicate pentru noi,
Lovituri primind adesea
Şi-mproşcare cu noroi,
Falnicul, eternul sceptru
E pe-al vostru vrednic piept,
Pus de mărturie celui
Ce se crede înţelept.
Voi veţi fi pe totdeauna
Semne vrednice pe drum,
Pentru cei departe-n vreme,
Cât şi pentru cei de-acum!
Fără Eminescu
tata
tata, atitia oameni imposibili am vazut -
aveau in miini arme, de parca pentru asta au fost crescuti.
tata, animalele cele mai de temut,
se pare ca tot de oameni ca noi sint nascuti.
tata, mereu incerci sa ma protejezi pe mine
de cenzura, barbati rai, companii fara minte.
ma bucura faptul, ca nu ma cunosti prea bine -
tata, eu stiu atitea cuvinte.
tata, prin plaminii mei atita fum a trecut,
urechile mele au auzit atitea secrete.
tata, de cite ori am trecut
pe linga dulapurile tale cu asurzitoare schelete.
tata, eu stiu sa ies din asa neplaceri,
in care ceilalti sint pina-n git, mai sus nu se ridica.
tata, eu sint singura atitea nopti, atitea veri.
tu stai in camera de-alaturi, dar, n-auzi nimica.
tata, eu atent imi ascund desenele pe piele,
asa cum ascund toate poeziile de tine.
tata, in realitate gindurile mele
spun, ca tu deloc nu ma cunosti pe mine.
tata, eu nu m-am vindut niciodata,
nu caut profit, n-o sa ma vezi in revista.
tata, eu sunt ceea ce sunt, nu voi deveni alta,
singur ai spus: "miracole nu exista!".
Eminescu
Trandafir , rege al florilor
Pentru că ai crescut în curtea ta
Flori de versuri plăpânde
Culese din ochii tai de catifea.
Oare te mai plimbi prin pădurile de aur ?
Sau ai mai stat tu tânăr, culcat lângă izvor ?
Și vreau să-ți aflu răspunsul la întrebare
Căci ce este amorul ? E oare dor si ploaie ?
Dispar și ceruri și pământ
Și tu ai dispărut
Și ai lăsat doar lacrimi
Durere în urma ta
Oh, Eminescu , Luceafăr însuflețit
O veșnică lumină prea greu de înțeles
Noi te păstrăm în gând , prefer să nu te uit
Cu ale tale versuri , trăind pe-acest pământ
Viața omului constă într-o judecătorie
Judecătoria cea mare
pentru om.
Scoteți-l ca vinovat
spuneți că-i rău,
a greșit,a făcut multe păcate
și a blestemat prea mult.
dar cel ce e vinovat tace.
și ascultă tot răul ce e spus.
de frați,surori, părinți și rude.
și-și spune îl gândul său
În judecătoria asta eu trebuie,
să ies câștigător.
Când veni rândul celui vinovat
se gândiseră puțin și rosti
în voce tare,
să-l audă toată sala
Da e drept sunt păcătos,
și multe ori eu am greșit.
mi-a fost așa menit,
dar în genunchi îmi ceream
iertare de la Dumnezeu .
Dumnezeu să ne fie judecător,
el ne iartă păcatele
orice și pe micul copil
îl iartă că fereastra
vecinului,
a spart-o.
Autor Alina Zamurca 🤍
19.07.2024 am scris poezia
Cocorii
Mai ieri erau cocori
Intre cer si nori
Azi mai sunt doar frati
Cerul si cu norii
Unde au plecat ei oare
Fratii lor, cocorii?!
Campuri aurii,
Ape stravezii,
Paduri colorate,
Triste sunt
Caci toate au ramas stinghere
In zile tot mai efemere
Isi plang aievea, in zadar
Pe fratii lor, frumosi hoinari
Cocorii
Unde sunt ei oare
Pasari calatoare?!
Suntem noi
Nepasatori, chiar goi
Si plini de egoiste nevoi?
De nu ne-ntrebam
Ce e cu noi!?
Suntem noi niste pigmei?
De nu ne-ntrebam
Ce e cu ei!?
Unde sunt oare si ce-am facut cu ei,
Cocorii?!
Unde sunt ei oare
Pasari calatoare?!
"Astăzi România se numără printre ţările cu efectiv „0” de perechi clocitoare. Populaţia mondială este estimată la 220.000- 250.000 de perechi, iar cea europeană la 74.000 – 110.000 perechi. Cocorul a dispărut ca pasăre clocitoare de pe importante întinderi ale vechiului său areal, din sudul, vestul şi estul Europei. Astfel, ultima relatare a cuibăririi sale în Anglia a fost în jurul anului 1600, în Italia – 1880, Austria – 1885, Ungaria – 1952, Grecia – 1965. Ţările care deţin cele mai însemnate efective de păsări cuibăritoare sunt: Rusia, Suedia, Finlanda, Germania, Polonia, Norvegia, Letonia şi Lituania. În ţările în care aceştia mai cuibăresc, numărul lor s-a redus drastic în ultimii 50 de ani, datorită asanării mlaştinilor şi extinderii agriculturii intensive, din această cauză şi păsările care treceau peste ţara noastră aproape au dispărut. Astăzi, doar grupuri mici de cocori (2-5 indivizi) mai sunt observate rar, fantomatic, pe cerul de deasupra noastră."
Sursa: revistasinteza.ro
Stele eterne
Voi, cântãri nemuritoare
Voi, iubiţi şi scumpi eroi,
Crai ai razelor de soare,
Dar şi-ai veşnicelor ploi!
Voi, ce-aţi dus povara vremii
Pe ai voştri umeri laţi
Apărând, deopotrivă,
Unchi, nepoţi, surori şi fraţi,
Voi, eterne baricade,
Ridicate pentru noi,
Lovituri primind adesea
Şi-mproşcare cu noroi,
Falnicul, eternul sceptru
E pe-al vostru vrednic piept,
Pus de mărturie celui
Ce se crede înţelept.
Voi veţi fi pe totdeauna
Semne vrednice pe drum,
Pentru cei departe-n vreme,
Cât şi pentru cei de-acum!
Fără Eminescu
tata
tata, atitia oameni imposibili am vazut -
aveau in miini arme, de parca pentru asta au fost crescuti.
tata, animalele cele mai de temut,
se pare ca tot de oameni ca noi sint nascuti.
tata, mereu incerci sa ma protejezi pe mine
de cenzura, barbati rai, companii fara minte.
ma bucura faptul, ca nu ma cunosti prea bine -
tata, eu stiu atitea cuvinte.
tata, prin plaminii mei atita fum a trecut,
urechile mele au auzit atitea secrete.
tata, de cite ori am trecut
pe linga dulapurile tale cu asurzitoare schelete.
tata, eu stiu sa ies din asa neplaceri,
in care ceilalti sint pina-n git, mai sus nu se ridica.
tata, eu sint singura atitea nopti, atitea veri.
tu stai in camera de-alaturi, dar, n-auzi nimica.
tata, eu atent imi ascund desenele pe piele,
asa cum ascund toate poeziile de tine.
tata, in realitate gindurile mele
spun, ca tu deloc nu ma cunosti pe mine.
tata, eu nu m-am vindut niciodata,
nu caut profit, n-o sa ma vezi in revista.
tata, eu sunt ceea ce sunt, nu voi deveni alta,
singur ai spus: "miracole nu exista!".
Другие стихотворения автора
Scrie-mi povești
Scrie-mi povești,
Scrie-mi povești!
Să văd cine ești!
Foc și paie să te spulberi,
Inima să n-o mai superi.
Fumul greu și minuțios
M-au lăsat într-un prisos.
Scrie-mi povești,
Scrie-mi povești!
Să cred ce-ți dorești.
Arăta-te-ai chiar acum,
Pe-un buștean la mal de râu.
C-o cunună albă-n poale,
Ca să-ți pun în păr o floare.
Scrie-mi povești,
Scrie-mi povești!
Să știu cum mai ești.
Floare de laur
Vreau să-ți văd chipul bălai
Și-n brațele mel’ să stai.
Să-mi dai iar o sărutare
Și să cad de pe picioare.
În scrisoarea cea cu aur,
Am pus ș-o floare de laur.
Un miros de dor frumos,
Să mă știi mereu cu pios.
Pus-am busuioc sub pernă,
Ca să te visez pe tine
Și nu te-am visat, iubire!
Am rămas rănit eternă.
Tu cu pletele-nsorite,
Mă citeai de după chip.
Eu cu mâinile mânjite,
Nu voiam să mă anim.
Laurul din scrisorică,
Ține loc de-o mică zică.
Ce nebun ești dragul meu!
Asta ziceam mai mereu…
Speranță de smarald
O, speranță de smarald,
Văd în tin’ un suflet cald.
Mâinile mi-s înghețate,
Dă-mi iubire să mă rabde.
Trupul tău cel dezvelit,
Las-un gol nemărginit
Și parfumul de-orhidee,
Lasă-n minte o idee.
O, tu dragul meu nebun,
Cu ochi verzi ca la alun.
Ia-mă-n brațe și stârnește
Tot ce-a fost și tot ce este.
Ruină
Ia-mă-n brațe, scumpul meu!
Fă-mă să uit de ce-i greu.
Și sărută-mă ușor,
Și-n brațele cui să mor?
Și iubește-mă o noapte.
Două, trei sau cât se poate.
Uită-te în ochii mei,
Alinta-m-ai cu temei.
Nu am martori la iubire,
Doar bătrânele ruine
Și pădurea liniștită
Simt că mor, îmi ești ispită.
Să nu uiți de tot ce-a fost.
Te iubesc și-n continuare,
Inima mă doare tare.
De la vorbele făr’ rost.
Ține-mi brațele slăbite.
Simt că pic acum pe jos.
O să mor în dor duios,
Dacă nu te am pe tine!
Scrie-mi povești
Scrie-mi povești,
Scrie-mi povești!
Să văd cine ești!
Foc și paie să te spulberi,
Inima să n-o mai superi.
Fumul greu și minuțios
M-au lăsat într-un prisos.
Scrie-mi povești,
Scrie-mi povești!
Să cred ce-ți dorești.
Arăta-te-ai chiar acum,
Pe-un buștean la mal de râu.
C-o cunună albă-n poale,
Ca să-ți pun în păr o floare.
Scrie-mi povești,
Scrie-mi povești!
Să știu cum mai ești.
Floare de laur
Vreau să-ți văd chipul bălai
Și-n brațele mel’ să stai.
Să-mi dai iar o sărutare
Și să cad de pe picioare.
În scrisoarea cea cu aur,
Am pus ș-o floare de laur.
Un miros de dor frumos,
Să mă știi mereu cu pios.
Pus-am busuioc sub pernă,
Ca să te visez pe tine
Și nu te-am visat, iubire!
Am rămas rănit eternă.
Tu cu pletele-nsorite,
Mă citeai de după chip.
Eu cu mâinile mânjite,
Nu voiam să mă anim.
Laurul din scrisorică,
Ține loc de-o mică zică.
Ce nebun ești dragul meu!
Asta ziceam mai mereu…
Speranță de smarald
O, speranță de smarald,
Văd în tin’ un suflet cald.
Mâinile mi-s înghețate,
Dă-mi iubire să mă rabde.
Trupul tău cel dezvelit,
Las-un gol nemărginit
Și parfumul de-orhidee,
Lasă-n minte o idee.
O, tu dragul meu nebun,
Cu ochi verzi ca la alun.
Ia-mă-n brațe și stârnește
Tot ce-a fost și tot ce este.
Ruină
Ia-mă-n brațe, scumpul meu!
Fă-mă să uit de ce-i greu.
Și sărută-mă ușor,
Și-n brațele cui să mor?
Și iubește-mă o noapte.
Două, trei sau cât se poate.
Uită-te în ochii mei,
Alinta-m-ai cu temei.
Nu am martori la iubire,
Doar bătrânele ruine
Și pădurea liniștită
Simt că mor, îmi ești ispită.
Să nu uiți de tot ce-a fost.
Te iubesc și-n continuare,
Inima mă doare tare.
De la vorbele făr’ rost.
Ține-mi brațele slăbite.
Simt că pic acum pe jos.
O să mor în dor duios,
Dacă nu te am pe tine!