El și Ea

Mi-ai spus: "pleacă! Pentru mine nu mai existi!"... și cerul s-a stins,

Cuvinte rostite prea sec, prea fără-un motiv, fără-un gest de rămas,

Doar un ecou rece ce nopțile mi le-a cuprins

Și liniștea... și zâmbetul zile la rând mi-a furat. 

Te vedeam ca un suflet căzut dintr-o stea ce se înclină

O caldă lumină ce-mi mângâia părul ușor

Pe tine, da!...Cel ce mi-ai sărutat fruntea, alinându-mi zborul,

Apoi ai devenit călăul meu tăcut, neîndurător...

Fără sabie, dar cuvântul, "block-ul" ți-a fost ucigător 

Mi-ai condamnat sufletul la o viață de chin,

Cu tăcerea l-ai tratat, știind că de tine era plin

Lăsându-mă să te port în mine, tăcut și ascuns...

Căci mi-ai rămas un dor ce arde mocnit, un vin promis...

M-ai făcut să mă pun la îndoială cu totul...

Cine eram, ce îmi doream... de ce n-am fost de-ajuns

De ce-ai ales să mă lași cu răni...cu dorul!

...și nici azi după atâta timp... nu am găsit cu-adevărat un răspuns...

...să te mai țin în suflet, să-ți mulțumesc pentru schimbare?.. 

Sau disprețul meu să ți-l daruiesc pentru rana ce-ai lăsat-o să doară!...

............................................................. 

Sunt întrebări ce nopți la rând gândul mi-au frământat 

Până am acceptat c-așa ești tu... și eu, înc-o femeie.. cu care-ai eșuat.

Azi inima a bătut mai tare din senin

Că deodată, din neant, fără să stiu, 

Parfumul tău eu l-am simțit 

Acel miros ce a rămas in mine viu.

Mi-am plimbat privirea peste tot 

Cred că-n speranța c-am să te văd,

Sau poate că demult nu s-a-ntâmplat 

Nici în trafic pentr-o secundă s-apari...

Dar simtul se pare că m-a păcălit

Tu nu erai aproape de acel loc.

Era sufletul meu ce tare te-a dorit

Că emana parfumul tău din interior.

Atunci am realizat că acel parfum

A rămas în suflet ca un tatuaj pe piele

Căci pot să caut oriunde și in orice om

Te regăsesc în mine, căci tu îmi curgi prin vene.

Un an în care am ars mocnit

Ducând povara poveștii fără sfârșit 

Un an atât de paradoxal 

In speranța unui vin la final...

Doi ani de când ne-am cunoscut 

Și ochii noștri s-au întâlnit 

Doi ani de când a început o poveste

Care azi doar in mine trăiește...

Un an de sentimente puse la zid 

Ce doar in versuri mai pot să le deschid

Un an de iluzii și speranțe deșarte 

Că timpul ne va ține din nou aproape...

Doi ani de când cărările s-au întâlnit 

Și părea ca soarta ne-a fericit

Sa ne potrivească în asa fel

Sa rămânem..." amici la un păhărel".

Un an de când tu ești singurel

Eu cu dor de-o-mbrățisare, la un strugurel 

Un an în care, lacrimile au facut arhipelag

Ca n-am rămas, unul pentru altul...cu drag...

Te-am așteptat cu dor la umbra unui vis

Gândind la toate câte ne-am promis

Privind cum abrupt între noi se dilată depărtări 

Sperând să se-ntâlnească ale noastre cărări.

Atât de tare îmi bătea inima când te întâlneam 

Nu mai eram eu în preajma ta, mă pierdeam

Îmi doresc să mă pierd din nou doar cu tine

Cu drag să te țin în brațe la mine...

Să te țin in brațe, să te sărut pe frunte

Să bem un vin, sa fim dincolo de cuvinte.

Ce trist...mi-e dor de tine, de vin...de amintiri

Nu pot să-ți spun... doar scap lacrimi din priviri...

Imi torn în pahar un vin sec

Sec ca tine...la final,

Desi pasiunea ți-e demidulce

Ai lăsat in urmă un gust amar.

E-un vin rozé, un Malbec,

Papilele mă-ndeamnă să-l încerc 

Dar mi-am promis că vinul tău 

Nicicând va fi înlocuit cu altul...

Și doar privesc de la distanță 

Cum picăturile i se preling ușor 

Mă face să nu-mi doresc în astă viață 

Decât o picătură ....din vinul cel ador...

Și nu-mi rămâne decât să aștept 

Printre rafturi cândva să-l găsesc 

Si-atunci să-mi torn un pahar, 2, 3

În gând să-ți soptesc..."Ai reușit! Sante!"

Te iert că m-ai lasat în agonie

Când cu tăcerea m-ai crucificat de-atâtea ori

Te iert că m-ai scaldat în ură și mânie 

Te iert cu inima curată... de-o 1000 de ori.

Iert nepăsarea cu care m-ai îngenunchiat

Când imi doream o ultimă îmbrățișare 

Te iert că in grabă m-ai judecat 

Lăsând în urmă atâta disperare.

Te iert pentru ce ai greșit odată 

Trădarea n-o las să-mi tulbure gândul 

Te iert... căci viata să ne-mpace nu mai poate

Te iert și-aștept să ne-mpace pământul...

Și ce semnifică iubirea de fapt, o îmbrățișare caldă sau un cuțit ce te străpunge în spatele acestora?

Ce este de fapt trădarea, un scop de a învața în cine să te încrezi pe viitor sau atunci când te opui manipulării și spui "nu" pornind să-ți croiește de unul singur drumul spre propria viață?

Ei bine acestea sunt întrebări fără răspuns pentru minte mea mult prea naivă și darnică deoarece ea dinainte să observe semnele, încearcă să le creeze scuze, scuze oamenilor ce m-au rănit în tot acest timp fără nici măcar o fărâmă de milă

Recunosc că dintotdeauna am fugit ca o lașă de realitate, în schimb dorului meu i-a plăcut să-si arate suferința despuiat, nepurtând nicio mască

El mă ținea trează în toate aceste nopți fierbinți și-n toate aceste gânduri prezente în mintea mea și deși ziua râdeam și îmi petreceam tot timpul în zorii verii tinere și întreaga lumea credea că sufletul îmi înnebunește de fericire pe zi ce trece

El de fapt îmbătrânea și se stingea de la rănile interioare pe care soarele mi le ardea cu atâta asprime și mă întrebam

"De ce tu mamă?" De ce nu-ți plâng ochii când îți vezi propriul copil din pântece nedormit și însetat de decenii după alinarea unor brațe a cărui alinare ar putea fi datorită doar a unei mame

Cu siguranță că dacă erai acolo pentru mine de la început mă învățai să mă iubesc și să fiu precaută la lume că-i rea și nicăieri nu-i mai groazic decât aici pe pământ, unde oamenii fără de iubire trăiesc într-un infern, dar nici nu-i judec pentrucă dacă nu au avut parte de iubire, n-au nici ce sa ofere, doar decât ce au în a lor suflet

Înțeleg multe lucruri doar la o vârstă foarte fragedă căci această durere m-a învățat să fiu puternică și mi-a oferit înțelepciune, dar așteptarea-i mult prea lungă, iar inima mi se sfâșie

I-am înțeles pe toți, chiar au avut motive care să le susțină argumentele, dar pe mine cine va fi capabil să mă înțelega măcar odată fără de atâtea argumente care oricum sunt de prisos?

Pentru ei oricum suferința mea o simplă exagerare, dar mulți dintre ei uită că sunt o exagerare propriei lor ființe căci mimează dragostea în fiecare zi numind-o "o iubire" 

Mi-ar plăcea să fiu doar o stea ce cade,

În tăcerea nopții tale, ca o mângâiere de foc,

Dar rămân un gând care se pierde-n vânt,

Căutând un semn, o privire, un cuvânt.

Sufletul meu nu știe altceva decât dorul,

Aș vrea să fiu văzută, dar nu mă regăsesc în ochii tăi,

Te aștept în fiecare colț al universului,

Și totuși mă pierd în nenumărate tăceri, răspunsuri greșite.

Mă întreb dacă tu mă iubești cu adevărat,

Sau dacă rămân doar un ecou în camera sufletului tău,

Într-un colț îngust unde tu nu mă atingi,

Și cuvintele se risipesc înainte ca să ajungă la tine.

Aș vrea să fiu mai mult decât o iluzie,

Un vis care răzbate prin întunericul uitării,

Dar mă pierd în secunde ce nu mă definesc,

Ca un fulg de nea, căzut pe pământul dincolo de timp.

A fost cândva, departe 

Un plop însetat de apa

Dar cine știa ca aceea apa 

Se va evapora odată.

Putini înțeleg versetul 

Cu inima strașnic lucida 

Si vor rămâne numai decât 

Versuri-n gri pe alb zvarlite.

Dormeai deasupra minții mele,

Ce suflet bland,asa credeam,

Erai cam totul pentru mine,

Un simplu cal de pluș aveam.

Si ma trezeai din somn adanc,

Chiar noaptea pe la ora trei,

Muream de plans,sa nu fi bine,

De dragul tau,stiam ce vrei.

Erai micuț,dar in inima mea,mare,

Caci nu aveam pe nimenea ca tine!

Tu nu erai o simpla jucarie,

Erai amicul meu,la rau,dar si la bine.

Simbolul legaturii drepte,

Regretul meu ca te am pierdut,

Anii trecura ca o ploaie,

Din care eu,am ramas ud.

In colțul camerei astepti,

Caluțul meu de plus,umil,

Eu am crescut,te am parasit,

Am devenit un om ostil.

Când a trecut atâta vreme?

Când si unde te am lăsat?

Nu ma privi cu fața tristă!

Eu nu am vrut sa fi uitat.

Simțeam mereu un gol in mine,

Și vreau sa fac doar un retuș,

Intors de alte minti străine,

Te uit și azi,căluț de pluș.

Ce crunt cu tăcerea m-ai umilit. 

Făcând din mine a neputinței sclavă,

Și la final să îmi dai verdict

Că sunt o femeie cu mintea firavă.

Cu vorbe grele am fost încătușată, 

Între inimă și rațiune am căzut prizonieră.

Ce mare mi-a fost naivitatea... să cred

Că ce dai, cândva  înapoi ți se oferă.

Dar mai târziu ai să-nțelegi 

Că nu-s doar eu cea vinovată

Ce-ai semănat, cândva o să culegi.

Dezamăgirea, neputința le vei primi răsplată.

Din greu eu am plătit prețul eliberării, 

Pentru o inimă neînțeleasă

O rană care stă pradă durerii

Un haos ce pacea nu știe s-o găsească.

Știu... Cu timpul se vor vindeca,

Rănile ce fără milă m-au străpuns, 

Și-n ziua când vor trece toate, 

Ca tine-am să ridic și eu... paharul sus.

Eram un câmp sub cerul de amurg,
Cu spicele plecate spre lumină,
Iar tu, o stea ce cobora prea scurt
Să creadă-n mine, dar nu să rămână.

Te-am așteptat ca pomul primăvara,
Cu seva-nchisă-n trunchi, tremurător,
Și te-am visat venind pe sub ninsoarea
Unui destin prea rece, prea ușor.

Dar stelele nu știu de rădăcini,
Ele doar ard și cad, fără păcat,
Iar eu, legat de lut și de suspini,
Am ars tăcut, dar n-am plecat.

În urma ta s-a stins o apă vie,
Un izvor vechi, ce nu mai știe drum,
Și dorul meu, ca o pustie târzie,
A învățat să fie fără nume-acum.

Nu te mai chem, căci vântul nu se-ntoarce,
Nici luna nu coboară la pământ,
Dar port în mine urma unei toamne
Ce m-a iubit o clipă… și m-a frânt.

Și dacă-ntr-o tăcere viitoare
Vei simți un frig, o umbră, un fior,
Să știi: e dragostea ce n-are soare
Și încă arde-n mine, muritor.