Liniștea de după război

Te port ca pe o floare în rouă,

Într-un colț de rai tăcut.

Te port în suflet ca pe-o melodie,

Ca pe o cămașă veche

Ce-și poartă amintirile.

My heart is beating,

I hold so much love,

But no one can

Share the same love.

Fáj a szívem,

nincs itthon senki.

Három nyelven mondtam,

hogy te vagy a szívemnek legjobb része.

Un dor de iubire

ce n-a prins rădăcini,

un fior pierdut în noapte,

un ecou trecător.

Who will be the hero of my life?

Maybe not today, but someone will arrive.

Perhaps when I am no longer searching,

perhaps when I have learned to breathe alone.

Nem rombolni jön,

csak kopogni,

halkan,

mint aki tudja,

hogy a béke már bent van.

De ce tu, omule,

cauți supărările sufletului?

Mereu cu cearșaful la ochi,

respingând adevărul celor din jur.

Ai un suflet atât de pustiu…

Unde ești, o, tu compasiune?

Unde ești, o, tu iubire?

Unde oare ai fi tu, bunătate?

Ești un vampir,

nesătul de sentimentele oamenilor,

iar privirea ta tăioasă

distruge energia tuturor.

Care ar fi poarta luminoasă?

O tot caut… de zile întregi,

iar mintea mi se deșteaptă

despre culorile reale ale lumii.

Oare ce ar fi magia ?

Acea magie e...

Când primul fulg, cade încetișor  

Pe vârful nasului.

De lasă în urma sa 

Numa drumuri de argint 

Un alb atât de strălucit

Încât nu ți-ai lua privirea 

De pe geamul rece.

Melodii duioase și calde

Doar odată le auzi 

De îndată începi și tu...a cânta 

Te umple cu bucurie în suflet.

Pui câte un glob roșu 

Pe crenguțele verzi ale Bradului 

Și cu o stea în vârf

Împodobit și vestit cu cadouri.

Când simți acel miros...

Doamne atât de dulce 

Un miros de mandarine 

De care nu te-ai mai sătura de ele.

Acea magie...

E magia crăciunului

În care toți ne adunăm 

Iar toți ne bucurăm.

Parcă ceva se încălzește în aer,

pașii mei caută un drum stingher,

trupul tremură fără glas,

iar umbrele se strâng în jur, apăsat.

Simt cum orice urmă de lumină dispare,

ca un ecou pierdut în depărtare,

sufletul mi se încremenește încet,

auzind țipete care nu mai au sens.

Țipetele fețelor mele

ies din pereții grei, fără stele,

pământul se scufundă ușor

sub pașii mei tot mai goi de dor.

Nu se aude niciun șuier, niciun vânt,

doar liniștea care cade pe pământ.

Oare acesta e capătul de drum?

Sau doar un gol care mă cheamă acum?

Petale ofilite cad ușor,

odată cu bucăți din al meu dor,

făcute în cioburi, tăcute și reci,

îmbibate în sânge ce nu-l mai alegi.

Urmele nu se mai văd nicăieri,

se pierd printre umbre și tăceri,

iar dacă ascult… nu e liniște deloc,

doar stropi mici care cad în loc.

O, Doamne, luminează-mă,

Luminează-mi Tu mintea,

Sunt pierdută printre ruine

Și nu mai știu calea înainte.

Să mă întorc? Mai are rost?

Niciodată… la omul ce-am fost.

Doamne, Te rog, cu smerenie,

Iartă-mi sufletul, dă-mi mângâiere.

Izbăvește-mă de păcate,

Și ferește-mă de ispite,

Fii Tu, Doamne, sprijinul meu,

Și singura mea speranță-n greu.

Sufletul meu încet suspină,

Fii Tu glasul ce-l alin’ă,

Apune soarele tăcut,

Dar sper în zori… într-un nou început.

Sunt doar un om...

Care vrea doar liniște

În al său suflet 

Ce a obosit...

Sunt doar un om 

Cu emoții sufocante 

Cerșind cu disperare 

Doar o gură de aer.

Sunt doar un om 

Și vreau iubire...

Vreau să fiu strâns

În brațele sale.

Sunt doar un om

Iar eu... greșeli fac 

Neiertândumă pe mine 

Purtând-ui veșnic pe umerii mei.

Sunt doar un om

Care și-a pierdut..a sa cale

Ura de a mea sine

Crescând încet..

Sunt doar un om 

Mă simt închis...

În ale mele gânduri

Cu griji nenumărate.

Lanțuri groase port la gât

Lanțuri atât de grele 

Am epuizat să mă zbat 

Până la urmă...sunt doar un om 

Am speranțe și vise...

Care sunt doar ale mele.

Să-ți șoptesc un somn etern
Să-mi blestemi, în zece ani
Trupul lui, cald, efemer
Și-o blasfemie-n chip uman

Să-ți întorci, perle șiraguri
Înconjor de falnici arbori
Să îmi arzi cât pentru-o mie
Rămas scrum în seacă glie

Să te uiți adânc în lume
Să-mi lași frâu în depărtare
Căci susuri multe-s, sute
Însă-un iad n-are răbdare

Iarăși tu, păpușa-n scenă
Îmi ascunzi tipare scrise
Și eu, cum nu-mi impun
Nu m-adun în legi permise

Te-am văzut, scenetă dragă
Cât de surd să pot să fiu?
Să-ți închid cortina iarăși
Să-mi trag pleoapele, pustiu?


Îl iubesc profund prin limfă
Printre suflet și viscere
Supinat să-l țin de mână
Destin sadic simți chemare?


Cât să-ncerci, naiv să fii
Gheață-n tron carbonizând
Căci ți-am vrut, blesteamă-mă
Sânge smoală-oi dăinui

Imi torn în pahar un vin sec

Sec ca tine...la final,

Desi pasiunea ți-e demidulce

Ai lăsat in urmă un gust amar.

E-un vin rozé, un Malbec,

Papilele mă-ndeamnă să-l încerc 

Dar mi-am promis că vinul tău 

Nicicând va fi înlocuit cu altul...

Și doar privesc de la distanță 

Cum picăturile i se preling ușor 

Mă face să nu-mi doresc în astă viață 

Decât o picătură ....din vinul cel ador...

Și nu-mi rămâne decât să aștept 

Printre rafturi cândva să-l găsesc 

Si-atunci să-mi torn un pahar, 2, 3

În gând să-ți soptesc..."Ai reușit! Sante!"

Ani, zile, săptămâni
Nu mai știu să le adun
Respir din ce în ce mai greu
Libertatea în plămâni

Timpul se consumă
Balanța stă-nclinată
Eu sunt blestemată...

Iadul are flăcări roșii
Vrea să mă înghită
Dar eu am flăcări albastre
Și îl ard înapoi

Tot ce știu pe lumea asta
E că nu o înțeleg
Timpul pare linie
Dar dacă-i cerc, nu neg

Iar timpul el tot se consumă
Balanța e tot înclinată
Eu sunt tot blestemată...

Blestemul îmi e dat
De propria-mi existență
Mortalitatea mea
E scrisă fără esență

Prezentul e tot ce am
Dar și el e acum trecut
Am 20 de ani
Simt că nu mai e mult

O dau în superstiții
Bat lemnul de trei ori
Vreau să trăiesc etern
Până o să mor

Timpul se consumă
Balanța stă-nclinată
Eu sunt...

Iată când soarele nu-mi va mai răsări
și când nori gri sufletu-mi vor răstigni
să vă amintiți de mine frumos
ca pe o lumină ce v-a mângâiat duios.

Iar când inima îmi va putrezi
sper fericire-n suflet să vă învii,
prin amintiri dulci de mai demult;
să nu-mi duceți dorul mult prea mult.

Și când marea mergeți s-o vedeți,
sufletul meu mult prea departe va fi,
însă mă voi afla în fiecare val
ce-l vedeți și-l veți simți.

Printr-un apus colorat în zori,
să știți mereu că vă voi zâmbi
iar când un fluture mare vă înconjoară
să știți că mereu aceea eu voi fi.

" Acum ridic

un fluture mort

fără machiaj"

Sfredelind dezmierdările 

din priviri,

timpul, în galop.

Așa mă simt -
Peste tot flori colorate,
Delicate, parfumate,
Prind umorul vieții date
Inocenței și speranței
De mine de mult uitate...

Așa mă simt -
Ca griul din curcubeu,
Ca sabia lui Prometeu.
Că nu face nici un leu
Nici averea, nici puterea,
Nici respectul, nici-devărul,
Nici ideea de absolut,
Nici nimic din ce am făcut -
Căci totul va fi trecut:
Când florile or ofili
Și cerul s-o înroși;
Căci totul va fi pierdut:
Și averea, și puterea,
Și respectul, ș-adevărul,
Și ideea de absolut,
Și totul ce-oi fi făcut;
În semințe fac prezență -
Purtătoare d-inocență,
De speranță-n viitor,
Va veni și tura lor
Să se simtă tot ca mine.

Când văd lacul -
Față-n față-s eu și florile;
Mă-nvață
Că zadarnic 'cerc să-ntorc
Trecutul în viitor,
Când-i o singură constantă -
Schimbarea neîncetată.
Așa mă simt, așa mă simt...