Țesătură

Chiar azi pe tata îmi vine să îl sun,

Deși, e imposibil să-mi răspundă,

Mi-e dor de el și-aș vrea să-i spun,

Că lumea toată parcă se scufundă.

Mă duc în fundul curții lângă geamuri,

Și plâng în fața nucului bătrân,

Și parcă-l văd pe tata printre ramuri,

Și simt că veșnicia îmi intră în plămân.

Aș vrea să-i spun că nu mai am răbdare,

Sfârșitul să-l aștept ca pe un dar târziu,

M-aș prăbuși acum subit de pe picioare,

Plăpândă frunză în ramu-i să mă știu.

Și i-aș mai spune tatei că totul e schimbat,

Nimica nu mai este așa cum el știa,

Iar tot ce e iubire ori sentiment curat,

Se vinde pe tarabă la preț de mucava.

Să-mi ierte întristarea de om nemângâiat,

Îmbrățișez copacul și simt că trupu-i strâng,

Iar frunzele căzură în freamăt neîncetat,

Și ramurile toate trosnesc ușor și plâng.

La moara timpului, morar

Sunt angajat pe viaţă,

Să macin clipa, iar şi iar,

Sub piatra-i hrăpăreaţă.

De pe al timpului ogor,

Saci burduşiţi cu clipe,

S-aducă soarta mea de zor,

Prezentu-mi să-nfiripe.

Cu praful clipelor ce-au fost,

Aşa cum fac nebunii,

Să-ncarc, pe urmă, fără rost,

Sacii deşertăciunii.

Şi când recolta s-a-ncheiat,

Din mersul năsăliei

Să urc cu timpul măcinat

În podul veşniciei.

Departe cu minciuna, 

N-ai lăsat-o pe niciuna,

Dar de ce o înfăptuiești, 

Nu știi că acum greșești?

Cu ea nu treci de necaz, 

Ce să faci în orice caz? 

Cu cuvinte o silești,

Dar minciuna o ivești.

E-o greșeală foarte mare,

Știi ce înseamnă asta oare? 

Iar c-o treaptă în jos cadeai,

Oare încredere mai ai?

Iar bătaie tu nu vrei,

Eu mai număr un, doi, trei.

   Autor: Nicoleta Postovan 

Lumina zilei o primim de Sus

Trimisă când soarele răsare,

E dimineață și rugă înălțăm

S-avem și azi pâine și sare

Părinții zi de zi se duc la muncă

Să câștigăm s-avem ceva pe masă,

Copiii merg la grădi și la școală

Bunicii singuri ne așteaptă-acasă

Pe înserat familia se reunește

După o zi cu bune și chiar rele,

Bunica, mama cina pregătește

Și toți vorbim câte-n lună și-n stele

Bunicul ne ridică pentru rugăciune

Și mulțumește pentru tot ce-avem,

Îl ascultăm și cu evlavie ne închinăm

Și-apoi ne așezăm și-n liniște mâncăm

Când masa de bunătăți este golită

Cu toții începem ziua să o povestim,

Unii la alții ne spunem cum a fost

Și în final spre dormitoare o țâșnim

Pe fir se-așează o nouă zi de muncă

Sau e duminică și-i mare sărbătoare,

Când pașii se îndreaptă către biserică

Să căpătăm iertare și binecuvântare

.........................................

E zi sau săptămână, lună sau an

E viața noastră toată pe pământ,

Sunt ei bunicii, părinții și copiii

Familia, cuvântul dulce..atât de sfânt!

Îmi plânge îngerul pe umăr,

Din zile când mai scad un număr,

Ofrandă aduc la veșnicie,

Încă din fragedă pruncie.

Ca un fachir clepsidrele înghit,

Și nu știu cum de n-am murit,

Mi-e sângele complet înnisipat,

Iar timpul simt că a-nghețat.

Îmi sună orologii în urechi,

Rămân în urmă ca un ceas străvechi,

Se pare că-s ajuns de-acel blestem,

Ca să trăiesc precum Matusalem.

E clar că nu mai am remediu,

Și-s tânăr cum am fost în evul mediu,

Și-mi amintesc de viața amară,

Pe care-am dus-o-n era glaciară,

Azi plâng în raiuri pe la porți,

Repar și ung la subsuori roboți,

Şi-aș scrie întreaga mea biografie,

Dar nu există oceane de hârtie,

De aceea am să sculptez în piatră,

Toți munții ce îi am pe vatră,

Pământul să rămână pururi plat,

Şi dedesubt, și-n lung, și-n lat.

Doi e mare gospodar

Doi e mare făurar

An de an sunt în pătrar

Doi de doi pe-un piedestal

Au mai pus în sac, un număr

Sacul, gata să se rupă 

Plin de-atâtea cifre mari

Cinci e numărul din sac

Care şade-acum pe burtă

Istovit de-atâta muncă

Peste el se puse-acuma

Un alt cinci, de nou pătrar

Amundouă vor să fie

Frați cu noul făurar

Marius Ene, Polonia, 31.03.2024 ( la cerere Ionel A. și Cîmpean care pe 22 Aprilie au ziua de naștere, una de 55 de ani) 

Într-un lotus de ceață
gândul se risipește,
val după val,
până când doar tăcerea rămâne.

Cine sunt?
Un zâmbet agățat de o clipă,
o umbră ce sărută lumina.

Într-o picătură de timp,
unde cerul atinge pământul,
mă pierd și mă regăsesc.

Nici eu, nici tu, doar suflul.
Un cântec ce nu-și cere glasul.

Deschide ochii
în inima liniștii,
unde valurile uită de țărmuri
și devin ocean.

Un gând
mă poartă-n tăcere.

Îl ating
și devin ecou.

Îl las
și devin vânt.

Eram deja
clipa.

Eram deja
apusul.

O lacrimă cade,
dar nimeni nu plânge.

Timpul șoptește:
"Nu exist."
Eu ascult.
Și devin șoapta.

Frunza se zbate
în palma vântului –
tăcerea dansează.

Într-un fior
se topește lumina –
umbra ascultă.

Pasul rămâne
agățat de lumină –
noaptea respiră.

Șoapta se pierde
într-un val de uitare –
cerul tresare.

Întrebările goale
alunecă-n spațiu –
niciun ecou.

Chipul apune
în valuri de gânduri –
ochii visează.

Din umbra rece
răsare o rază –
cerul în mine.

Pasărea cântă
în brațele nopții –
ziua ascultă.

Se frânge clipa
în degetele vântului –
nimic nu mai crește.

Timpul s-a stins
în glasul tăcerii –
doar umbra mai plânge.

O umbră fără glas
mă strânge.

O alung
și mă-nfășoară.

Un drum apare,
dar nimeni nu calcă.

Eram deja
pașii.