Nu renunța...

S-a stins cuvântul pe hârtia goală,

Iar mâna tremură pe ea încet,

O lume crudă astăzi se răscoală,

Și-l mustră zilnic pe poet...

Iubiri de foc trăite odinioară,

Acum sunt umbre reci dintr-un regret,

Atârnă-n ștreangul fără sfoară,

Și-l mustră zilnic pe poet...

Cuvintele-au murit în cartea nedeschisă,

S-a stins din inimi dorul desuet,

Iubirea nu mai arde, și învinsă,

Îl mustră zilnic pe poet...

Sunt zile goale, nopți fără-nțelesuri,

Când gândurile nasc poemul incomplet,

Iar rime albe învăluiesc eresuri,

Și-l mustră zilnic pe poet...

Se clatină lumina prin perdele,

Și-atinge tâmpla bietului poet,

Din mână-i cade pe podele,

Iertarea sa, rescrisă-ntr-un sonet.

Se aude un plânset în noapte,

E luna lovită de-o stea,

Se întoarce Pamântul pe-o parte,

Să absoarbă durerea din ea.

Se întrezăreşte o pâlpâire fadă,

Regina Nopţii e aproape moartă,

Viral se răspândeşte un zvon pe stradă,

Că Soarele şi-ar fi găsit altă consoartă.

Privim cu totii înspre Lună,

Dar jinduind, doar eu şi tu,

Să-i vindecăm durerea sa nebună,

Şi sentimentul… Déjà Vu.

Să-i recreem o trena argintie,

Să-i geometrizăm un “clar” …

De-a pururi pentru noi să fie,

Cel mai romantic loc stelar.

Sub pașii grei, o lume moare,

În umbre prinse-n amăgiri,

Iar ochiul tău fără culoare,

Mi se topește tragic în priviri. 

În palme-mi cad tăceri rebele,

Ce-au sângerat sub nopți târzii,

Din muguri vii îmi fac zăbrele,

Și-ți țes cununi de poezii.

Sub talpa mea vântul valsează,

Răni nevăzute cântă fără glas,

În ochiul tău lumina se-ntremează,

Și timpul stă, în veșnicul popas.

Suntem un foc ce arde fără teamă,

Din flăcări mii, planăm peste abis,

Iubirea noastră e iarăși în alarmă,

Și-n univers cad lacrimi dintr-un vis.

De-aş putea să nu mai plec de-acasă,
Să nu-mi las pruncii singurei,
Hârjoana noastră pe sub masă,
Să fie pururea cu ei.

De-aş putea când sunt departe,
Să întind braţele spre cer,
Să sfărâm ce ne desparte,
Să fiu luna de pe cer.

Să pătrund când seara-i neagră,
Cu a mea rază prin fereastră,
Şi să-i mângâi noaptea întreagă,
Ca o mână părintească.

Maică bună, maică dragă, 

Drumul tău e-ngust și-albit, 

Ani înghesui în desagă, 

Și o porți pe-un trup slăbit. 

Pașii-ți tremură de frică, 

Norii curg prin ploaia rece, 

Îngerul cu-a sa aripă, 

Peste greutăți te trece. 

Sub surâs ascunzi dureri, 

Ce doar cerul le mai știe, 

Și ești astăzi precum ieri, 

O durere-n carne vie. 

Maică sfântă, ți-e privirea

Plină de tăceri adânci,

Ți-ai clădit încet menirea, 

Nu cu pietre ci cu stânci.

Din genunchiul tău căzut, 

Rugăciuni se nasc în zori,

Și din palma ta de lut, 

Dumnezeu adună flori.

Tu rămâi icoană vie,

Dor și leac în suferinți,

Maică-n tine, pururi fie

Chipul blând al celor sfinți.

Iar de timpul ne destramă,

Și tăcerea ne va frânge,

Tu, în lacrima mea mamă,

Vei surâde, nu vei plânge. 

Plecarea mea-i acum definitivă, 

Și astăzi sunt mai bun în toate, 

Am amintirile într-o arhivă, 

Și nimeni drumul nu-mi abate. 

Plecarea mea nu-nseamnă un sfârșit, 

Iar vouă vă va fi mai bine poate, 

Vă las spre amintire ce-am iubit, 

Adică mai nimic și-aproape toate. 

Am mers tăcut, cu pași înceți și moi,

Fără să cer iertări sau confirmări,

Ce-a fost al meu rămâne azi în voi, 

Tăcerea crudă-a multor întâmplări.

Nu port poveri, nici doruri ca o vină,

Le-am învățat treptat și rostul lor,

Și tot ce-ardea cândva-n lumină, 

Vi le-am lăsat ca pe un ultim ajutor.

Iar dacă lipsa mea va sta să doară,

Să știți: e semn că am trecut real,

Nu ca o umbră care se strecoară,

Ci ca un om ce-a fost cu voi egal.

Numele meu e o ușă între-deschisă,

într-o casă fără oameni...

Intrați dacă aveți curajul,

dar bateți mai întâi în fereastră.

Tăcerea mea e o fântână fără margini...

Beți din ea dacă vă e sete de mine,

dar aduceți-vă găleată.

Viața mea era o apă care se întorcea încet

spre izvorul ei...

dar cineva a tulburat-o

când a dat nume pietrelor.

Timpul meu e o frunză rămasă singură

în aer, și nu știe unde cade...

pământul o cheamă,

cerul o uită.

Sufletul meu se ridică încet din țărână

ca o lumină obosită...

Nu-l mai legați!

Nu-l mai chemați pe nume,

pentru că el știe acum,

că fructul cade

doar ca să învețe pământul

gustul cerului.

Eu sunt ce vreau

Și vreau să fiu ce-mi place mie,

Nu-s sclavul nimănui!

Iubesc ce-i demn doar de iubire,

Dorindu-te pe Tine Doamne așa cum știu!

E timpul Adevărului...

Iar dragostea este fereastra,

Prin care treci seară de seară,

Căci ușile sunt încuiate,

De-al meu destin ce-i depărtat de Tine,

Eu te doresc stiind că-ți sunt copil,

Și te iubesc dar și suspin...

(17 iulie 2023 H.S-Irepetabila iubire. )

Și nu mai am cu cine să discut,

S-au treierat porumbii singuri,

La toți acei ce m-au plăcut,

Le curge borșul de prin linguri.

Și fiecare ne vedem de ale sale,

Trec zilele cu greu și anii prea ușor,

Din domnule, am devenit matale,

Iar dacă râd, ei cred că n-am umor.

Mai latră aiurea câte-o javră-n lanț,

Lingând ciolanul cât un munte,

Un terchea-berchea ce zăcea în șanț,

Ajuns acum păduchele din frunte.

Sunt toți stresați cu nervii prea întinși,

Iar calmul se livrează cu pastile,

Dar răul, e că aceștia sunt convinși,

Că cele ce au fost firești acum sunt inutile.

Nu mai e timp ori vreme de-o agapă,

Acum e ceasul să mai stăm și singuri,

Acum când fiecare groapa altuia o sapă,

Acum, când curge borșul de prin linguri.

Pe stânci de piatră veche, sfărâmate,

Îmi scriu blestemul într-un colț de sat,

Iar lacrimile mele, astăzi înghețate,

Au adăpat cândva al lor pârâu secat.

Am fulgerat tăcut prin multe ploi străine,

Și-am șuierat ca vânt, pământuri sterpe,

În ochi purtam amurguri clandestine,

Și mă uitam spășit spre ceruri să mă ierte.

Se frânge-n mine timpul, ca un lemn uscat,

Și-n crăpătura lui se-adună vântul rece,

Sub pasul meu, pământul s-a lăsat,

Și-n umbrele lui stranii, o taină se petrece.

Din palmele străvechi îmi curge iarăși lutul,

Model de trup rănit, ce nu mai vrea să fie,

Și-n colbul din privire  îngrop iar începutul,

Ca să renasc tăcut sub crucea de pe glie.

Pe buze-mi stă o rană, nescrisă și amară,

Ce strigă către stânci, dar stâncile-s tăcute,

Și totuși, din cădere, o stea se naște iară,

Să-mi limpezească gândul și nopțile pierdute.

Și poate că blestemul, odată risipit,

Va fi doar amintirea unui drum ce piere,

Iar eu, din pietre oarbe, mi-oi face-un chivot mic,

Să-mi strâng în el tăcerea și dorul de durere.

Dorința se uită pe sine
în fiecare ecou.

Acolo se naște
ce nu poate muri.

Atâta liniște e-acum în toate,

C-abia se mai aude al meu glas,

Eternitatea parcă nu mai poate,

Și cere-un veșnic bun rămas.

Atâtea griji și atâta tragedie,

Abia mai pot pe umeri să suport,

Iar fiecare pas îmi pare-o nebunie,

Spre aceeași prăbușire ce o port.

Atâta drum se pierde-n mine,

Că nici nu știu ce-a fost și ce va fi,

Dar simt cum vechi dureri străine,

Se-aprind în ruguri zi de zi.

Și totuși, într-o margine de suflet,

Un dor tăcut începe să-nflorească,

Ca și cum timpul, după atâta umblet,

A hotărât subit să se oprească,

Iar peste gânduri, ca o ploaie lină,

Se lasă pacea, fără nici un glas,

Și tot ce-a fost clipă străină,

Se risipește-n vremea fără ceas.

Simt azi o răsuflare adâncă,

Povara de pe umeri m-a lăsat,

Iar trupul greu precum o stâncă,

E-un colț de piatră înaripat.