Merg înainte și basta!

Pe malul râului zglobiu 

Ce clipocea necontenit, 

Gemea pomul cenușiu 

Secat de -o plantă parazit.

Ea mlădios se -ncolăcise

În jurul trunchiului lemnos 

Din rădăcini îl ofilise;

Copacul falnic și umbros.

Sugea din seva-i hrănitoare, 

Agătăndu-se de ramuri,

Captănd razele de soare,

Îi stârnea fiorii tulburi  

Cu brațele-i șerpuitoare

Se -nlănțui de a sa coroană

Iedera mistuitoare, 

Ce stropea sare pe rană  

Sălbatică din fire

Îl sugrumă silențios 

Și catargul în jertfire 

Se prăbușise zgomotos  .

Gemea cerul ostenit 

De atâta vânt și ploi;

Sub geana de la răsărit, 

Prin ochii triști și goi.

Pluteau norii răscoliti 

De a vitregiei vreme, 

De riduri încrețiti, 

Murmurand poeme.

Petale smulse se scurgeau 

Pe scoarța pomului mâhnit, 

A cărui brate tremurau 

Sub nebulosul asfințit. 

Clipea in crăpături stelare

O aripa înțepenita 

Plăpânda in suflare,

De zbor ademenita 

Ofta chipul din rărunchii 

Dupa raze călătoare, 

Freamătă din trunchi 

Setea stropilor de soare...

O pasăre de-aș fi, atunci,

Când tânjesc să zbor

Peste valuri și stânci 

Spre-al sufletului dor.

Și -n bătaia vântului 

Printre nori să mă strecor,

Să fiu pion al timpului 

În jurul lumii călător.

Să mă întorc la rădăcini 

Când ecoul lor mă strigă,

Frunzărind printre pagini

Lacrima să nu mai frigă.

În culcușul meu revin

Sub năframa nocturnă,

Cu sentimentul divin 

Și cu zâmbetul pe pernă..

Depărtarea nu mai doare,

O străbat cât ai clipi,

Cu avânt și sudoare 

Pe neobositele aripi..

P

Mă privea, zâmbind sfios 

De sub streașina plouată

Cititorul blănd ,pios

De pe bancheta izolată. 

Din zori până n asfințit 

Rumega zelos din carte

Fraze n șir,amănunțit ,

Animăndu le cu șoapte. 

Parcă prinse rădăcină

Printre literele n scoarță, 

Ce ncolțeau din el tulpină

Și l brăzdau pe față. 

Și crescu pe loc statuie 

Din cărturarul fără nume,

Ce din veșmantul de hârtie, 

Își ticluise un renume. 

Purtăm povara păcatelor 

Ca pe-o cruce pe umeri;

Cădem pradă umbrelor 

Și ne simțim fără puteri.

Ne răscolește trecutul,

Ne pândește din culise,

Bântuindu -ne sufletul 

Cu realități nescrise.

Noi păstrăm sub preș 

Gândul la râvnita zi,

Când pasul nu dă greș,

Iar apa îl va limpezi.

Însă piatra tot rămâne 

Agățată de gurmaz 

Ca o pată de rușine,

Tatuată pe obraz.

Ce-a fost,nu se mai pierde 

Timpul nouă ne -apartine;

De ne stinge ori ne arde,

Dreptul nouă ne revine...

Stelele nenumărate 

Picură din senin,

Presărănd în noapte 

Din veșmântul divin.

Încremeniră pe brazdă,

Pâlpâind din răsputere,

Împroșcau pe stradă 

Praf și pulbere.

Pe cer luna se perindă 

În tăcerea umbrelor 

Rămășițe să cuprindă 

Din scânteia astrelor...

Vântul din năduf suflă,

Deslușind în depărtări 

Roi de licăr în spirală 

Din visele făcute țăndări..

M-aud strigând într-un mormânt, 

Se văd şi stelele cazând,

Admir un soare apunând...

Îl văd agonizând şi sângerând...

Se-aude sufletul urlând....

Şi m-am pierdut iar

Într-un gând...

Şi lacrimi de cărbune 

Văd curgând!!!

Auzi ce vrea nãtânga de minciunã:

Ca adevãrul sã i se supunã!

Sã strige însuşi el, la lumea toatã,

Cã vorba ei, e vorbã-adevãratã!

Sã-i facã propagandã: poate, poate,

Va fi crezutã în societate,

Va fi privitã ca o mamã bunã,

De toţi, nesocotita de minciunã.

Ea-şi bagã nasu-n orişice domeniu,

În timp ce poartã-un aer grav, de geniu;

Ne prinde-n laţ şi ne nenoroceşte

Şi-n groapã ne împinge-apoi, fireşte!

Îi cere celui fãrã judecatã

Ce n-o sã poatã da el, niciodatã:

A-l aborda pe cel cu mintea-ntreagã

Şi sã-i vorbeascã-aşa, sã înţeleagã.

Mai face multe afirmaţii grave,

Sucind, în speţã, minţile firave;

Şi se pricepe, iatã, de minune,

S-argumenteze ceea ce le spune.

                           ☆

Auzi ce îndrãzneşte sã ne spunã

Cu gura ei, nãtânga de minciunã:

Cã vorba ei chiar meritã crezare

Şi cã rãmâne veşnic în picioare!

Minciuna chiar cunoaşte orice limbã,

Prin toatã lumea paşii ei se plimbã!

Ea nu se ruşineazã niciodatã,

Şi vorba ei nu meritã-ascultatã!

Roz culoarea fericirii,
Este clar si a iubirii,

Cu totii o privim mereu,
este ca si un fel de zeu,

Rozu' este expresiv,

Ca si cum ai fii in vis.

A intrat în casă liniștea

Unui nor.

Cerul din nou curat,

Își absoarbe rănile

Usturătoare.

Molatec vânt

Racorește sângele

Zgârie simțul, aripa,

Primăvara.

Seninul este din nou senin

Azurul este din nou

tot mai cert,

Ca și soarele.

Dar rănii îi rămâne

Dorința de veșnicie,

Atârnată într-un cui

Ruginit,

Care zgârie ascuțit

Interior, vesel,

Copilaresc,

Invaluit in ceață fierbinte,

Uitat de natură,

De sine .

Cumpăraţi, cumpăraţi,

Flori domnilor de le luaţi.

Că îs frumoase, înflorite,

Pentru doamne îs pregătite.

La doamne şi domnişoare,

Oferiţi la toate o floare.

Oferiţii florile în dar ei,

Ca simbol al dragostei.

Doamnei oferiţii un buchet,

Unul frumos şi cochet.

De trandafiri sau lalele,

De crini albi sau orhidee.

Că în fiecare an toţi ştim,

Că de Sfântul Valentin.

Toţi bărbaţii oferă flori,

La doamne, domnişoare şi surori.

Şi aşteaptă multe sărutări,

După ce ei oferă flori.

Le oferă flori în dar la femei,

Ca simbol al dragostei!

În zori de zi, în lumina răsăritului,

Adolescența se ivește, un vis neîngrădit.

În suflete tinere, pasiuni se aprind,

Iar visele prind aripi,înspre cerul nesfârșit.

Cu inima plină de curaj și cutezanță,

Tânărul adolescent se avântă cu speranță,

În lumea lipsită de nuanță,

În care căutarea sinelui îi dă o siguranță.

Vrei s-ajungi, s-ajungi cu vântul

Doar acolo unde gândul

Poate-ajunge-ntr-un minut,

Un minut și nu mai mult.

Dar oricum, ești mic, ești mare,

Tot ce faci un rost își are.

Când vei crește-ți va fi dor

Fiindcă totu-i trecător.