1  

Epigrame II

Vinul dulce mă seduce,
Dar pe jos mă duce, duce.

 

Beau paharul, beau și cana,
Mă trezesc iubind icoana.

 

Visinata, dulce glie,
Dintr-un glonț faci pandemie.

 

La un vin, dau peste cap,
Și-n final dorm pe dulap.

 

Beau un vin, mă țin de masă,
Mâine jur că fug de casă.

 

Vinul roșu mă îmbie,
Dar mă lasă-n pușcărie.

 

Vinul merge, ochii se-nchid,
Unde sunt? Într-un lichid.

 

Beau la greu, beau și la mic,
Dimineața sunt pitic.


Категория: Различные стихи

Все стихи автора: Iosif I. Andrei poezii.online Epigrame II

Дата публикации: 4 января

Timp de citire: ~1 min.

Просмотры: 1226

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

Spânzura-m-aș în anexă

Spânzura-m-aș în anexă
În lumina soarelui
Strategia nu-i complexă
Treaba e a ștreangului.

 

Am zis și-am să mai zic
În anexă am sa pic
Cu ștreangul legat de gât
E gata numaidecât.

 

În anexă deschidem manuale grele ca de plumb, 

Calculăm integrale, iar cifrele învârtim în cerc într-un joc de sum.

 Ecuații, derivate, ni se par un iad pe hârtie,

 Dar la mate-info, viața e o prostie!

 

Oh, ce aș strânge ștreangul meu,

Ca să scap de un eseu,

De un test, de o ascultare,

Încă puțin și nu mai doare.

 

Odată pus-ăi sfoara de gât,

Mai era doar un pas,atât,

Dar am stat și m-am gândit,

De țeavă de apă să îl ridic.

 

Am legat ștreangu' de țeavă,

În clasă era doar zarvă,

Țeava dintr-o dată a plesnit,

Și pe ochi ea m-a stropit.

Еще ...

Plumb sub piele

Te-am purtat ca un tatuaj pe piele,

Cu cerneală adâncă, cu dor,

Dar timpul a mușcat din linii,

Și azi e doar fum și decor.

Nu te mai caut, nu te mai chem,

Nu-ți mai scriu numele-n vise,

Dar uneori, când trece un tren,

Îmi pare că dorul se-nchide.

Ești parte din mine ca plumbul

Ce arde încet, nevăzut,

Un semn ce nu doare..

Еще ...

Apel la 3 dimineața

Ce duh te-a scos din neantul tău sonor,
La ora-n care îngerii își spală
Aripile de zgomot și de dor,
Să-mi spargi tăcerea ca pe-o coajă goală?

 

Ce gând, ce șoaptă oarbă, ce păcat
Ți-a-nțepat degetul cu dor de taste,
De-ai îndrăznit, în ceasul vinovat,
Să mă trezești din visuri, cele caste?

 

Ai fost cumva trimis de-un ceas stricat,
Sau ești un sol al plictiselii pure,
Un cuc uscat, cu trilul ferecat
În carcasa unei lumi obscure?

 

N-ai știut, poate, că la ora trei
Până și gândul șovăie, se rupe,
Și-n casa mea nu mai intră scântei,
Decât dacă-s din stele... nu din cupe.

 

Dar tu, ecou din golul cel mai gol,
Pocnet de carne pe-un ecran păgân,
Ai sunat ca un plâns fără control,
Să-mi vinzi tăcerea ruptă de stăpân.

 

Să nu mai suni. Sau dacă suni, să fie
Să-mi spui că ai uitat cum te numești,
Și-ai rătăcit prin lume, o stafie
Ce sună doar pe cei ce nu-s firești.

 

Și poate-atunci, iertându-ți tulburarea,
Voi zice blând: „Și eu am fost cândva
Un om ce-a vrut să-nvingă nepăsarea
Sunând în noaptea altcuiva…”

Еще ...

Noaptea celor plecați

E noaptea când lutul se frământă iar,
când liniștea are gust de tămâie și jar.
Din cruci se ridică umbre bătrâne,
nu ca să sperie, doar să mai simtă lume.

 

Unii se duc pe uliți, cu pasul stingher,
caută casa veche, pridvorul de cer,
ascultă cum curge prin pereți viața 
focul din sobă, râsul, dulceața.

 

Alții, mai tineri, s-au furișat prin beciuri,
și beau vin roșu din sticle vechi, cu gesturi
de oameni vii ce n-au învățat tăcerea,
căci moartea nu-i uită, dar le-a luat durerea.

 

Pe o movilă, un moș fumează ceață,
uitându-se lung la luna hoață:
„Am crezut că-i veșnic omul, dar veșnicia doare…
acum știu, e mai blând un ceas de soare.”

 

Prin cimitire, bătrânele stau la sfat,
își povestesc visul pe care nu l-au mai visat,
iar copiii-morți, cei prea mici pentru moarte 
aleargă printre flori, dar fără carte.

 

Unii doar ies, privesc spre sat,
se bucură că nimeni n-a uitat,
că pe masă e colivă, o lumânare,
și un nume rostit în șoaptă de-nchinare.

 

Iar când zorii se-aprind, ca un verdict,
toți tac, căci vrerea nu-i decât instinct.
Fiecare își strânge cenușa în brațe,
și pleacă încet, fără glas, fără față.

 

Ziua nu-i a lor. Ziua e crudă, rece,
lumina desface ce moartea petrece.
Numai noaptea mai face dreptate:
îi lasă pe morți să-și spună păcate.

 

Și plecând, murmură către pământ:
„Nu-i nimic mai viu decât ce e frânt.
Căci trăim doar o clipă, și restul e somn,
dar noaptea, da… noaptea ne-ntoarcem domn.”

Еще ...

Chemare

Te chem încet, nu ca pe o izbăvire,

ci ca pe-un adevăr ce stă să cadă;
vin cu pași mici, cu inima-n rostire,
ca un pelerin ce-și știe rana.

 

Nu cer să-mi fii adăpost sau soartă,
nici focul ce mistuie fără nume;
doar stai o clipă lângă poartă
și lasă-mi umbra lângă lume.

 

Am învățat tăcerea ta pe de rost,
cum înveți rugăciuni fără răspuns;
te caut nu din lipsă, ci din rost,
dintr-un dor vechi, atent și strâns.

 

Când vin, nu vin să te cuprind,
ci să mă vezi, atât îți cer;
să știu că, pentru-un timp mărunt,
două respirații pot fi cer.

 

Dar chiar atunci, când pasul meu
atinge locul unde ești,
tu te retragi, calmă, aproape greu,
ca și cum apropierea ar fi primejdie.

 

De ce fugi când eu te caut drept,
nu cu strigăt, nu cu lanț?
Ce vină are acest piept
că bate mai devreme-n timp?

 

Spune-mi: ce vezi când mă apropii?
Un zid? Un foc? Un jurământ?
Eu vin cu mâinile goale, șoptit,
și plec mereu mai gol, mai frânt.

 

Dacă iubirea mea te sperie,
spune-mi, și voi rămâne jos;
dar nu mă lăsa în așteptare,
căci dorul meu e viu, nu zgomotos.

 

Nu poate fi sfârșit, îmi spun, ci doar o ceață;
ce-i viu nu piere dintr-un pas înapoi.
Îmi fac din întâmplare o dimineață
și cred că lipsa ta e doar un ocol, nu-un noi.

 

Apoi se rupe calmul, ca un dig vechi:
ce drept ai tu să pleci fără cuvânt?
Am fost chemat să ard, nu să fiu rece,
și ard acum, nedrept și neînvins de gând.

 

Dacă aș fi fost mai rar, mai strâns în mine,
mai puțin viu, mai puțin adevărat,
spune, m-ai fi lăsat să stau cu tine?
Îți dau tăcerea mea la schimb de stat.

 

Dar târgul cade, și rămâne greu
acest gol plin ce nu se mai explică;
îmi port zilele ca pe-un sicriu al meu
și timpul trece, dar nu vindecă.

 

În cele din urmă, învăț să nu te chem.
Nu pentru că durerea s-a sfârșit în mine,
ci fiindcă am priceput, sub timp și semn,
că nu orice apropiere se cuvine.

 

Te las să fii, nu plecare, nu păcat,
ci drum ce nu mi-a fost rânduit pe nume.
Ce n-a putut fi ținut n-a fost furat,
ci doar prea viu pentru aceste lume.

Rămân întreg, deși mai port un gol,
cum poartă marea țărmul ce s-a dus;
iubirea nu dispare, schimbă rol,

și-n loc să strige, stă, cu capul sus.
Astfel mă pierd, și totuși mă adun:
te pierd pe tine, și rămân om bun.

Еще ...

Nu-mi cere să rămân

Nu-mi cere să rămân când vremea pleacă,
Nici să mai ard în jarul ce s-a stins;
Iubirea noastră, blândă și săracă,
S-a dus încet, cum vine-un gând neînvins.

 

N-a fost trădare, nici păcat anume,
Ci doar oboseala unui vechi „noi doi”;
Se rup iubiri mai mari decât o lume
Și cad tăceri mai grele decât ploi.

 

Te-am iubit simplu, fără jurăminte,
Ca pe-o icoană pusă lângă pat;
Dar timpul, crud și fără luare-aminte,
A șters culorile ce le-am păstrat.

 

Rămâi cu bine. Nu te plânge, nu;
Durerea trece, dorul se mai coace.
Ce-am fost odată n-om mai fi, și nu
E vina ta că inima mea tace.

 

Iar dacă-ntr-o amiază, fără nume,
Ți-oi trece-n gând ca un trecut ușor,
Să știi: te-am dus cu mine-ntreagă-n lume
Și te-am lăsat acolo… fără dor.

Еще ...

Стихи из этой категории

Stejari, voi

Stejari, voi, ce stați de-atâtea veacuri
Cu frunza grea și suflet mut,
Spuneți-mi ce-ați văzut sub ramuri,
Că eu de lume m-am pierdut.

 

Câți pași de copii, pe iarba crudă,
Cu râs curat și ochi senini,
Ați numărat când vara blândă
Îi adormea pe lângă pini?

 

Câte iubiri, sfioase, mici,
Cu mâini ce tremurau să se atingă,
Au stat sub voi, tăcuți și frânți,
Cu inima prea plină ca să strige?

 

Câți băieți, cu sufletul aprins,
Și câte fete cu obraji de rouă,
Au scris sub voi un legământ
Ce n-a ținut decât o lună-două?

 

Voi le-ați văzut crescând în ani,
Cu dorul stins, cu fruntea grea,
Întorcându-se, bătrâni și triști,
Să-și caute iubirea ce-a fost cândva.

 

Sub umbra voastră au plâns mame,
Și-au oftat tați cu visul frânt,
Iar timpul, surd la orice rugă,
Trecea încet, mușcând din gând.

Еще ...

Eliberare

Esti prizoniera marginilor albe,

Închisă-n rânduri verzi de primăvară

Când din tăceri răsar uitate salbe

Și muguri grei pe ramuri se coboară

 

Din fiecare mută imbrăţisare

Înfloresc secrete sub lumina lină

lar pasii tăi, pierduţi în asteptare

Se nasc din nou din propria lumină.

 

Dar dincolo de rime si de versuri

Când linistea din urmă se destramă

Iti regăsesti pierdutele întelesuri

Si sufletul la sine se recheamă.

Еще ...

Lacăt la mâhnire

Un gust amar in cerul gurii 

Mi -au lăsat vorbele tale,

Strecurate -n cafeaua mea dulce.

Și mă trezesc în mijlocul pădurii 

Desculță, doar în pijamale;

Năframa nopții mă seduce 

Cu șoapte reci mă pișcă.

Pomii mă leagănă ușor.

Luna tiptil se mișcă printre frunze.

Trilul freamătă -n decor,

Glasu-i picură pe buze.

Se rătăci urma prin codru,

Pitulată -n scorbură de frică.

Șerpuia -n ecoul sumbru 

Umbră hoinară de câine;

De foame lihnit mă adulmecă 

SI mă imploră -n surdină;

Să devin a lui stăpână,

Că mă va păzi de rele 

Și -mi va oferi pe veci iubire,

În schimb de adăpost și hrană,

Mângâiere -n clipele grele..

Și -mi puse lacăt la mâhnire..

Еще ...

Timp pierdut

Simt cum viața mi se scurge prin propriile mâini,

Iar eu parcă am prins rădăcini.

Am stagnat și în adâncuri am alunecat,

M-am cufundat și m-am înecat.

Timpul trece iar eu stau în loc 

Iar în trecut nu mai pot să mă întorc.

Timpul trece iar eu sunt neajutorată,

Și parcă devin din ce în ce mai deteriorată.

De abis rădăcinile m-au îmbrățișat 

Iar speranța din mâini mi-a alunecat.

Timpul trece dar eu nu pot face nimic pentru a-l opri 

Iar propriul sine știe doar a mă asupri.

Un sentiment de dor inexplicabil 

A unui trecut irevocabil.

Un trecut ce totuși îmi lasă un gust amar,

Unul care s-a simțit ca un coșmar.

Sunt prizonieră a unei nostalgii amare

Și nu am cale de scăpare.

Nostlagie pentru atâta timp pierdut,

Ce în durere l-am petrecut.

N-am putut să mă bucur nicidecum,

De timpul estompat oricum.

Еще ...

Universul - Femeie

În palma ta se leagănă speranța,
Ca un izvor ce curge către zări,
Iar gândul tău îmbracă-n dor distanța
Și naște liniști peste depărtări.

 

În glasul tău se-adună marea toată,
Cu valuri dulci de vis și dăruire,
Iar inima, de cer e luminată,
Își scrie taina-n dor și nemurire.

 

Femeie, ești un templu de tăcere,
În care ard lumini de rugăciune,
Din umbra ta se naște mângâiere
Și pacea lumii prinde rădăcină.

Еще ...

Primește-ne doamne

Îngerii au anunțat,

Numele cel minunat,

Să fie numit ISUS,

Numele a venit de sus.

Să știm că se va înălța.

Dumnezeu îl va lua...

Raiul cu drag la primit,

În casa sfântă a venit,

Ne așteaptă și pe noi..

Să fim în grădina sa,

In veci a ne APĂRA.

 

.

Еще ...

Поддержите Poezii Online

Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.

Спасибо, что помогаете поэзии жить дальше. 🤍