Cărțile plâng…

Am fost astăzi la mine acasă,

Şi-am avut doar părere de rău

În inima-mi tristă şi arsă,

Că nu l-am găsit pe fratele meu.

Am păşit apoi nostalgic prin casă,

Şi brusc m-a cuprins teama,

Că-n tăcerea ce amarnic apasă,

Nicăieri nu am găsit-o pe mama.

Şi-am intrat şi-n odaia cea mică,

Mustrându-mă din nou prejudecata,

Că ce dojeni acum o să-mi mai zică,

Dar astăzi, n-a mai fost acolo tata.

Şi-am ieşit lăcrimând pe terasă,

Adresând întrebări tuturora,

De ce soarta mi-e crudă şi laşă,

De ce mai trăiesc, şi unde mi-e sora?

Mistuit în piept de dorul de-ai mei,

De tot ce a fost şi n-o să mai fie,

Înalţ rugăminţi înfierat către zei,

Omorâţi-mă acum, aici, în casa pustie!

E tulbure apa, 

Și vâsla mi-e ruptă, 

Vântul nu suflă, 

Și totu-i o luptă. 

De vin înspre tine, 

Din cer iarăși tună,

Și simt că în mine, 

Se naște-o furtună. 

Valuri înalte, 

De trup mi se sparg, 

Și tâmpla mi-e velă, 

Iar pieptul catarg. 

Odiseea e grea, 

Iubirea mă roade, 

Și inima-i prinsă, 

În ale tale năvoade. 

Adu-mă la mal, 

Și plângi c-un ochi viu, 

Ca-n lacrima ta, 

Naufragiu-mi să-l știu. 

Ochi visători de fecioară, 

Se zăresc printre raze de lună, 

Par două fitile de ceară, 

Ce-au ars într-o iubire străbună. 

Stele aprinse pe boltă sfârșesc, 

O liniște surdă se așterne-n poiană, 

Doar ochii fecioarei ce aprig sclipesc, 

Pătrund prin desișuri ca un sunet de goarnă. 

Vânat m-aș dori or iarbă sub talpă, 

Ori floarea atinsă de tânăra zână, 

Izvor pentr-o singură gură de apă, 

Picătura ce-i rămâne umilă pe mână. 

Cânturi de păsări vreau să mă fac, 

Ca ea să-mi asculte chinul și dorul, 

Frunza de codru iute să - mbrac, 

Să-i mângâi obrazul și părul,

Să-i fiu călăuză în a sa rătăcire, 

Un semn de destin și unire, 

Iar ochii cu îngereasca-i sclipire, 

Să-i port mereu la mine-n privire. 

Azi tot sensul se dezbracă,

Stând lâng-un pronume stins,

Iar vocala stă posacă, 

Într-un alfabet învins.

Azi o frază îngenunchează, 

Plânge  să primească-un punct, 

Iar emoticoanele tronează, 

Peste-un alfabet defunct. 

Azi scrisoarea sângerează, 

De-un subiect subînțeles ucisă,

Iar limba noastră lăcrimează,

Când citește cum e scrisă.

Azi gramatica e îngropată, 

Și lacrimi de cerneală-i cad la căpătâi, 

Ca dintr-un ordin și litera-i uitată, 

Și troglodiți ne-ntoarcem la semnele dintâi. 

Era întuneric...

Țineam în palme lumina din ochii tăi

ca pe o cană caldă,

și îmi era teamă să beau,

să nu-ți răcesc sufletul.

Apoi ai plecat.

Nu cu pașii, ci cu aerul tău.

Și de atunci,

orice frunză care cade

pare că aduce numele tău înapoi.

Sub cerul gol,

doar ecoul pașilor tăi rămâne viu —

restul e o umbră ce nu se vrea uitată

de lumină...

Înger orb cu aripi frânte,

Vino să te port în spate,

Glasul meu duios să-ți cânte,

Despre viață, despre moarte.

Rana să îți oblojesc,

Să-ți dau smirnă când ți-e sete,

Și cu jind să te privesc,

Cum lumina-ți arde-n plete.

Înger refuzat de rai,

Şi de iadul luciferic,

Vino-n brațe să îmi stai,

Să te-îndrum prin întuneric.

Te voi duce pe-o cărare,

Printre umbre de tăcere,

Să-ți găsești a ta visare,

Într-un strop de mângâiere.

Aripi smulse de furtună,

Ți le strângi umil la piept,

Lacrima-ți de foc adună,

Plânsul cerului nedrept.

Ești osândă sau chemare?

Glas de om ori glas divin?

Ești căzut pentru-ndurare,

Sau un semn de rău destin?

Te voi duce printre ruguri,

Unde focul curge-n ploi,

Să te-înalți printre amurguri,

Și să-ți crească aripi noi.

Dar de-i scris să fii uitare,

Depărtat de Dumnezeu,

Eu îți dau a mea suflare,

Şi în ceruri... locul meu.

Liniștea de-acum pătrunsă de venin

Se destrăma-încet într-un joc meschin.

Arunc, privesc și ușor dezmierd

Visele pe care încet încet le pierd. 

Durerea de acum a devenit ușoară 

O strunesc încet ca pe o vioară. 

Adun, ating si ușor încânt

Haosul brutal devenit pământ. 

Fericirea de acum este cam bizară 

Și o dezmierd ușor ca pe-o zi de vară.

Aleg, ascult și ușor sporesc

Urletul surd devenit ceresc.

Iluziile de-acum încântă cugetarea

Aluneca ușor și cheamă destrămarea. 

Agăț, miros și ușor lovesc

Universul strâmt devenit grotesc.

Zgomotul de-acum arată nepăsarea

Levitează ușor și strigă mult visarea. 

Aștern, grăiesc și ușor disper

Ochiul ascuțit al cruntului eter. 

Începe casa să respire greu,

Sub urma pașilor care lipsesc,

Dar hainele, rămân mereu,

Iar eu, în lacrimi le privesc.

Cămașa stă, de parcă ieri a fost lăsată,

Cu umerii căzuți până-n podea,

Și parcă așteaptă să fie îmbrăcată,

Dar nu mai este acela ce-o purta.

Pe masa mică, un pieptene de os,

Se uită-ntrebător înspre oglindă,

Dar nu apare chipul cel frumos,

Și palma caldă care să-l cuprindă.

Pe raft, o pălărie stă-nclinată,

De parc-ar ști că îi lipsește fruntea,

Mi-e dor de tine dragă tată,

Și nu găsesc spre tine puntea.

Nimic nu strigă, totul a-nvățat,

Să moară în tăcerea dinăuntru,

La fel și eu, în mine-s cufundat,

Căci puntea simt că e-nlăuntru.

Privesc către soare și cer, 

Aud certuri în crescendo, 

Aud certuri fel de fel

Sunt vietăți stăpâne peste univers,

Le-ascult atent pe toate,

Le-ascult vers cu vers

M-amuză scandalul duelat

Al lumii cu aripi de la sat,

Pare că-i nuntă în codru,

E-o zarvă in aer de menestrel,

Vrea tot alaiul să fie - un otfel!

Fără costume și fără coroane

E-o văsălie necuvântătoare

Și curtea și codrul staccato răsună 

Ce mare-i mirarea din gura păgână!

Ce mare-i gâlceava, atât de nebună!

În zori, când umbra se destramă,

Îmbrac în raze gândul meu,

Din roua viselor dau seamă,

Și-n suflet țin un curcubeu.

Pe ramul iernii pun veșmânt,

Din fulgi de dor țes nemurire,

Suflarea mea devine vânt,

Ce poartă urme de iubire.

Cu marea scriu pe stânci poeme,

În valuri pun un vechi refren,

Iar vântul spulberând alene,

Le șuieră ca pe-un blestem.

Și dacă timpul mă îngână,

Îl las să curgă lin, încet,

Iar fiecare clipă bună,

O țin la piept ca pe-un secret.

Așa-mi croiesc din ani cărare,

Prin noapte sorb un gând senin,

Și-n palma vieții trecătoare,

Rămân lumină și suspin.

Viaţa de albină-i grea,

Nu o ştie nimenea.

Treizeci de zile trăieşte,

Ea aleargă şi munceşte.

Zi de zi din stup ea zboară,

Ca să facă miere, ceară.

Ea zboară din floare-n floare,

Cu polen pe aripioare.

Albinele –s călătoare,

Zumzăie din floare în floare.

Florile polenizează,

Şi la stupi se întorc în grabă.

Polenu îndată adunat,

La stupină îi tot cărat.

Acolo-i pus cu migală,

Ca să-l facă miere, ceară.

Altele stau în stupină,

Şi au grijă de regină.

Stau acolo fac curat,

Şi mierea-n faguri o împart.

Căci acolo în stupină,

Numai zumzet de albină.

Toate au sectorul lor,

Îngrijesc, muncesc cu spor.

Est e-o vorbă din popor,

Munceşte nu sta trântor,

E zicala, bat-o vina,

Să fii harnic ca albina. 

O flacără vie ce arde-n tăcere,

Când buzele tale le întâlnesc pe ale mele,

E setea nebună, e dulce durere,

Ce naște scântei ce aprind mii de stele.

Ne pierdem în noapte, în febra curată,

Se prăbușește o lume și cerul se-nclină,

O clipă de foc ce ne lasă fără suflare

Și transformă suspinul în pură lumină.