Fac din simplu un munte ce nu-l pot urca,
Un pas ușor devine luptă grea.
Sunt prinsă-ntr-o cursă ce n-are sfârșit,
Un suflet ce trage un trup istovit.
Respir, dar parcă doar ca să treacă timpul,
Fiecare clipă îmi macină ritmul.
Sunt moartă pe dinăuntru, dar port o mască,
O față zâmbitoare ce mă tot încearcă.
Criticul din mine șoptește-ntruna,
Ești mică, ești slabă, n-ai să muți luna.
Ce vise? Ce viață? Ce scop să mai ai,
Când mâinile tale sunt doar niște clape-ntr-un pian stricat?
Știu că va veni ziua să mă ridic,
Să mă vând pe timp și să număr nimic.
Un job, o luptă, o viață-n rutină,
Dar cum să construiesc când totul se dărâmă?
Visam să fiu măreață, să schimb lumea toată,
Dar acum mi-e teamă să ies pe poartă.
Sunt un labirint de frică, o mare de dor,
Înecată în valuri de „nu sunt destul” și „nu pot să zbor.”
Dar undeva, în praful ce-mi umple ființa,
Există poate, poate… o licărire, o speranță.
Că mâine, deși astăzi sunt neputincioasă,
Voi putea să fac pași chiar și-ntr-o lume ploioasă.
Până atunci, mă lupt cu mine mereu,
Un război tăcut între ce sunt și ce vreau eu.
Poate nu voi învinge, poate mă voi pierde,
Dar supraviețuiesc – și asta e o formă de a merge.
