Автор Itachi Uchiha

ȘI-AM PRIVIT SPRE CERUL NEGRU

ȘI SOARE C-UN PIGMENT ROȘU

PIGMENT ROȘU,ULTIMĂ PICĂTURĂ

DOAR DECĂT DE O INIMĂ BUNĂ.

NEGRUL CERUL ÎL ARE

DE LA UN PREZENT DE RĂUTATE

MOARTE NOAPTE DE NOAPTE

ÎMI CER DOAR EU ÎN ȘOAPTE

VIAȚA-MI PARE INCOLORĂ

UNII O VĂD MULTICOLORĂ,

VIAȚA SPER SĂ REVINĂ

SĂ FIE PUȚIN AMUZĂ.

În ziua apusului sfânt,
Când stele prin bolta cerească,
Straluci-vor direct pe pământ.
Va pieri voluptatea din gând?

Va muri și tristețea și dorul.
Ne-o privi Ființa X din amurg,
Cum se năruie cerul...
Vom cunoaște atunci adevărul?

Fermecați de o frică paternă
Ne-om cuprinde în brațe la alții.
Pe cand, el, va zâmbi luciferic,
Urmărind cataclismul pandemic.

mereu ocolesc poiana cu narcise sălbatice

în luna lui Marte

și depăn cu ochii firul pașilor tăi

te-mbrățișez în gând cu îndârjirea iasomiei de iarnă

a magnoliei galbene

între două bătăi de inimă și un zâmbet nostalgic

în singurătatea clipei

la geamul tău zăpada încă strălucește feeric

nu-i nici o cale să alungăm iarna dintre noi

mușcata sângerează și acum acolo

în glastră

ca un apostrof răstignit

pe crucea speranței

am înțeles

și voi face calea întoarsă

dar voi reveni cât de curând

ascuns într-un mugure …

Întunericul e perfect cu Luna,

În fiecare noapte și în fiecare loc,

De care cerul e urmat de stele ,

Observând acea lumină de foc,

Dansul stelelor au un anumit ritm,

Și un anumit rol,

În care întunericul numai e întuneric,

Ci lumina de la sol.

Autor: Nicoleta Postovan 

Îmi place forma ta, femeie, şi gustul şi mirosul tău.

Te port în gând, te năzuiesc...

Mă urmăreşti ca o himeră,

Când nu eşti tu, eu tot cu tine sunt.

Ți-am conturat din spate silueta,

Căzută-n rugăciune, pe genunchi.

Ṣi te imprim în inimă ca o icoană,

Salvată într-o colecție de dulci minuni.

Buzele-ți moi m-au ars cu pasiunea

Unui ospăț de simțuri şi trăiri.

Setea mi-ai stins în galeşe priviri,

In suflet mi-ai hrănit chiar nemurirea.

În preajma ta adie în arome primăvara,

Ca-ntr-un buchet de frezii, irişi şi zambile.

Mă farmeci volatil cu note de iubire,

Până adânc în piept îți simt suflarea.

Îmi place forma ta, femeie, şi gustul şi mirosul tău pe mine.

Eşti una de ajuns pentru o mie

de mântuiri si nemuriri şi vis.

Şi de n-ai fi, eu n-aş mai fi...

cu tine.

Din cauza mirosului credeam că a murit.

Că inima în singurătate îi bătea din ce în ce mai lent,

Avea pansamente și în cel mai mic locușor al trupului,

Era un om puternic.

Nu obișnuia să se însingureze, dar prefera singurătatea,

Căci a stat vreme îndelungată în preajma oamenilor neprielnici datorită familiarului.

Știu ‘datorită‘ se folosește când ai de spus ceva de bine.

Îl vedeai singur pe stradă.

Zâmbea rar, de parcă oricine îi răpea fericirea de pe chip.

De parcă era mimul prins în cutia din care nu mai putea evada.

Tresărea când auzea un lucru de două ori.

Era extenuat, nu mai putea răspunde solicitărilor,

Nu mai conta dacă trăia sau se târa să supraviețuiască,

Se săturase să simtă zilnic cărămida ce-i apăsa sufletul.

Nu mai conta!