Tu, poezia n-o iubești...

Pe peronul gării, stă să plece trenul destin 

Nerăbdător așteaptă un băiat să urce 

Ce și-a luat ghiozdanul cu suflet plin 

Și gândul bun, c-o să se descurce. 

Râzând, o mică lacrimă i-a curs 

Și pentr-o clipă i-a pătat obrazul 

E conștient că viitorul e-un concurs 

Unde câștigă perseverentul și viteazul. 

A urcat și a plecat spre destinația dorită 

Cu un bagaj de vise de îndeplinit 

Băiatul mamei cu mintea strălucită 

Cu trenul spre destinația... destin. 

Și a pornit băiatul spre destinația destin

Știind ce trepte ar trebui să urce,  

În locul unde va fi încă un "străin",

Încrezător că o să se descurce.

În taina nopții te simt cel mai tare

Când lumea tace și nimic nu-mi cere

În liniștea ei adâncă te aud

Nu în cuvinte... in piele...

E locul din mine unde nu ajunge nimeni

Unde tu te-ai plimbat atât de frumos

Ai rămas acolo atât de dorit

Mă gândesc și în suflet stârnesc haos.

Haos frumos, ce nu mai cere prezență 

Care n-are nevoie de promisiuni uitate

Care nu mai plânge, nu face zgomot, nu strigă 

Dar arde dând foc viselor, liniștii, gândurilor înalte.

Privirea mea odata calda acum e rece

Se luptă in fiecare zi să ascundă,

Tot ce mi-ai dăruit în luni întregi

Și-ai rupt fără regret într-o secundă.

Mi-e zambetul acum un fals,

Nimic nu mai are din ce avea când erai

Caci azi tot ce mi-a mai rămas..

Sunt vorbele aruncate.. pline de neșans.

Inima mea in timp s-a transformat

A rămas dor aprins de vreme.

Din ziua în care ai plecat neimbratisat

Te-am mai avut... doar în poeme.

A trecut mult prea mult timp și-am înțeles,

Că pentru noi n-ai lăsat loc, chiar de esti singur... e prea târziu

Iar eu desi nu o mai fac la fel de des,

Când mi-amintesc... in versuri te mai scriu...

Poezie... asta sunt eu,

De la un timp, e tot ce știu 

Tot ce aleg să trăiesc 

Tot ce pot să dăruiesc...

Îmi ocrotesc sufletul cum pot,

Durerea din mine o scot,

Dorul și nopțile amare

Le scriu cu apăsare...

Fericirea mereu o închin

Versului cel mai divin

Fiorii amintirii ii creionez,

Visul cu împliniri colorez.

Asta sunt eu...poezie 

Vers cald, zâmbet, bucurie

Rimă neagră, dor și jale, 

Toate sub o lună și-un soare.

Mi-amintesc de prima noastră întâlnire,

Când ochii pentru prima dată au făcut cunoștință 

M-ai hipnotizat cu privirea, greu mi-am revenit în fire,

Căci fluturi colorați mi-au cuprins întreaga ființă 

Imi amintesc cum apoi ne-am dat întâlnire 

Intr-o seara de april... sa fim doar noi doi

Primul sărut... a buzelor inevitabilă ciocnire...

Cu aromă fructată, dulce, catifelată de Merlot. 

Mi-e dor de acel sărut dulceag, magic de început 

De acea primă îmbrățișare, piele pe piele, ce părea fără sfârșit.. 

Lângă tine visam la vioiciunea și opulența Cabernetului Sauvignon 

Vin rămas scris pe nisip...o promisiune uitată, fără ecou...

Dar cine știe... poate-ntr-o zi te va găsi vreun dor

Sa-ti dorești sa simți o ultimă îmbrățișare...

Să savuram in doi, noul tău vin, Bordeaux 

Buzele să-i cunoască aroma vanilată,...intr-o ultimă sărutare...

Chiar dacă timpul nemilos a trecut

Rămâi în gândul meu om drag

Am amintiri ce nu vor să te uit

Și le păstrez in suflet... undeva....

Prezentul nu mi te-aduce înapoi 

Mi te mai poarta-n vise câteva momente

Suficient să reînvie dorul meu de noi

Să te mai scriu cu drag pe pergamente

Dar ce-as putea sa scriu din ce nu stii?...

Sunt împlinită... frumos te-am cunoscut!

Aș vrea de-o-mbrățisare să-mi mai fii

Sfârșitul să ne fie ca la început...

Mă legăn acum singur

Și nu te mai aștept.

Mă uit cum trece timpul

Și cugetez încet.

De câte ori privita-i,

Eu în direcția ta,

Doar ca să văd nimica,

Și să uit că m-am uitat.

Dacă dorul ar ști să zboare,
Ar veni la tine-n prag
Și ți-ar spune, fără-ntrebare,
Cât mi-e sufletul de drag.

N-ar cere nimic din lume,
Nici n-ar vrea să te oprești;
Ți-ar rosti încet pe nume
Și s-ar stinge… dacă pleci.

Tu mi-ai spune un cuvânt,
Eu ți-aș da o viață-ntreagă;
Dar rămânem, rând pe rând,
Două inimi ce nu se leagă.

Nu din vină, nu din dor,
Ci din felul cum suntem;
Unul arde, altul zboară,
Și ne pierdem… fără semn.

Vino-n vis, de poți veni,
Spune-mi doar că m-ai simțit;
Că iubirea ce-a fost, cândva,
N-a greșit c-a existat.

Iar de nu, rămâi departe,
Cum ne-a fost sortit să fim;
Te iubesc fără să cer
Și te las… fără să plâng.

Nu știu dacă durerea-mi va trece cu timpul,

Știu doar că azi, timpul îmi trece cu durere

Când doar aș vrea să-ți mai simt vinul

Și-o ultimă îmbrățișare pe piele...

Nu știu de dorul mă va lăsa vreodată,

Să sting flacăra ce în suflet se aprinde

Căci tu ești visul meu, o lume neuitată,

În care timpul nu îmi mai aparține.

Nu știu de am să pot uita cândva 

Cum zâmbetu-ți mă îmbăta ca vinul

Negândind că de tot vei pleca,

Strivind tot ce-mi dăruise destinul...

Nu știu nimic...și-ți scriu plină de gânduri 

Și printre rânduri ascund câte-un fior,

Căci al meu dor nu are margini 

Și doar așa pot umple paharul rămas gol.

Mă iubești?

Te iubesc la fel.

Nu mă mai iubești?

Te iubesc la fel.

Mă minți?

Te iubesc la fel.

Mă vrăjești?

Te iubesc la fel.

Mă dorești?

Te iubesc la fel.

Mă rănești?

Te iubesc la fel.

Mă eviți?

Te iubesc la fel.

Mă ajuți?

Te iubesc la fel.

Mă uiți, dar tot mă găsești

Mă pierzi și tot mă ai,

Dar oricum ar fi

Eu te iubesc ca la-nceput.

De când tu ești al meu

Și eu sunt doar a ta

Te iubesc mai mult decât ieri

Și mai puțin decât mâine.

pariez un pachet de țigări

și-un singur leu și două gări

că-n dimineți în care pleci

nu voi plânge zece seri;

dar când te-ntorci de doua ori

in cele zece dimineți

trupu-mi cade nevoit

caci nu-mi aminteam cum saruti

sau cum iubesti

sau cum zâmbești.

Caldura sufletului tau saruta obrazul meu rece.

Zambetul tau plin de speranta,

Este antidotul inimii mele triste.

Ochii tai plini de iubire,

Reflecta ca un luceafar strada vietii mele.

Glasul tau bland si dur in acelasi timp,

Este ca o pendulare pentru linistea mea.

Sarut mainile tale cele pline de povesti.

Sarut mainile tale cele ce-au trait o viata.

Sarut mainile ce o viata,

Mi-au fost temelia sufletului meu!