Pajistea

Te-am pierdut,

Căci ochii mei au fost mai puternici ca inima, 

Imaginea a învins chipul spiritului tau,

Te-am pierdut,

Dar vreau să ști că în nopțile adânci și negre

Spiritul tau strălucește ca o stea,

Te-am pierdut,

Și-n inima-mi e o furtună grea,

Dar cândva imaginea se va șterge

Și vor rămâne integre

Trăirile tale ca o câmpie de nea...

Te-am pierdut,

Mintea e cruda,dar inima mea

Lupta să păstreze magia din inima ta...

Pot sa ating o minunata,feerica stea

Căci gândul meu strălucește aprins precum ea..

Pot sa zbor precum pasarile-naripate

Căci gândul meu atinge înaltul,târziu în noapte..

Pot sa străbat oceanul întins

Căci gândul meu e de necuprins..

Pot sa fiu un înger cu aripi înalte

Căci gândul meu e senin precum un frumos,sublim vis..

Pot sa ajung oricât de departe

Căci gândul meu e atât de viu ca vantul ce cu vuiet bate..

Pot cuprinde întreg Universul,

Căci gândul meu e infinit,

E mai presus decât versul..

Și oare viața are sens

Când peste timp,când n-o sa fii,

Nu își va aminti nici vântul

De pașii tăi,de-a ta privire?

Și totuși, e sublim să știi

Că simți, iubești,

Că lacrima ce cade-ncet

Și zâmbetul ce îți straluce,

Fac clipa sa încremenească,

Că ochii tai s-atat de vii

Încât și stelele fac sa pălească...

Ți-am pus o inimioara și tu mi-ai răspuns ,,Bine",

Și inimioara lipsa a rupt ceva din mine,

Tu ești o barca care mă poarta-n siguranță,

Iubesc aceasta barca, dar marea înseamnă viață...

As vrea sa-not in larg,să simt nemărginirea,

Ți-am pus o inimioara, ce tristă mi-e privirea,

Căci inima pereche nu va veni vreodată,

Știu asta atât de bine,acum,

Cu-o aripa iubirea nu are cum sa zboare,

Ți-am pus o inimioara că o aripă pierduta,

Iar inimioara lipsa ei steaua mea căzută...

El prea târziu să-mi mangai tâmplă

Și ochii ce privesc pierduți

Trecut-a clipa șansei tale,

El prea târziu să mă săruți...

El prea târziu,, în gând e noapte

Și pașii inimii se pierd,

Ți-aș dărui atâtea șoapte

Dar cerul nostru e inert..

El prea târziu să-mi simți culoarea

Și spiritul atât de viu

In suflet iar se-aseaza ploaia,

El prea târziu,e prea târziu...

Cu toate-acestea visul nostru

Respira încă în pustiu,

Îi da culoare, și lumina

Chiar daca azi e prea târziu...

Amprentele  spiritelor noastre-s

Că frunza toamna,arămiu,

Eu sunt pe cer, tu în adâncuri,

Ne leag-albastrul și azi știu

Cerul și marea creează vraja

Magia,chiar de-i prea târziu...

Ceva nu poate fi,

Oceane ne despart,

Dar eu te voi privi așa cum privesc cerul,

Înlănțuite inimi,și ieri, și mâine,si-azi,

In alte vieți vom fi precum doi stropi de roua

Ce se unesc, prea limpezi,

Desăvârșind misterul.

In alte vieți vom fi vioare

Ce -si canta una alteia sublim,

Privesc pe geam cu ochii triști,

O lacrimă arat-un vis pierdut,

Un vis ce e mai minunat că cerul..

Cu o strangere de mana am inceput atunci trairea

Cand amandoi am suspinat

Si am dat frau liber unei simtiri

Ce pe amandoi ne a bucurat.

Cu o strangere de mana

Mi ai cuprins tot universul

Si inima si versul.

Cu o strangere de mana

Te am simtit in fiecare

Sarut.

Îmi pare rău că a trebuit să minți
De frică pentru că n-o să înțeleg
Acum, am înțeles cu-adevărat ce simți
Și că tot ce ai vrut a fost ca să nu plec
Să știi că te voi aștepta oricât,
Îmi pare rău de teama ce ți-am provocat
Și pentru toate serile în care-ai plâns
Îmi pare rău cum am reacționat
Și bine pentru serile în care-am râs
Și chit că nu vorbim, n-o să te las să cazi
Nu m-ai pierdut, n-o să mă pierzi
Indiferent de câte zile trec pe ceas
Nu-ți fie frică, o să mă revezi
N-o să te dau uitării și n-o să te las
Vreau să fii bine, așa cum vreau mereu
Îmi pare rău că ți-am cerut prea mult,
N-o să te fac să suferi, tu știi cine sunt eu
Îmi pare rău că uneori am fost prea dur
Și ai mințit doar fiindcă mă iubești
Îmi pare rău că pur și simplu n-am văzut
Eu sunt cu tine cât timp și tu ești
Și nu te voi lăsa vreodată în trecut
Știi că singura teamă e să te pierd
Aș vrea să te învăț să nu mai minți
De frică pentru că n-o să-nțeleg
Să nu îți fie teamă de ce simți
Tu ai crezut că voi pleca, dar n-o să plec
Trebuia să fii sinceră de la-nceput
E-n regulă, o să-nțeleg și-o să te-aștept
Știu că uneori sunt impulsiv și explodez
Dar nu era nevoie să faci ce-ai făcut
Să nu fi tristă, să știi că te iubesc
Și dacă-nțelege cineva mai bine, ăla sunt

Iarna e grea.

Te-aș înveli

Într-o mie de geci,

Ca să nu umbli singură

Prin aceste universuri reci.

Sau poate mai bine

Te-aș înveli

Cu o îmbrățișare neașteptată,

Caldă ca ca focul din soba

Unei căsuțe mici,

Să nu-ți mai fie frig

Niciodată.

Ori ți-aș lipi papucii

De zăpada rece,

După omături grele,

Ca să am motiv

Să-ți dau toate gecile mele,

Omule de zăpadă

Scump la vedere.

Ascunde-ți inima să nu mai bată oarbă

Oprește-ți sufletul la tine în ogradă

Îngroapă-ți gândurile noaptea pe o stradă

Lăsându-ți visele-n deșert căzute pradă

Uscând lumina cresc meschine flori de gheață

Prin întuneric ochi-și caută o față

Cărând ursita atârnată de o ață

Îngroapă-ți norii ascunzându-i într-o ceață

Urcând spre tine te împiedică speranță

Pierdut de sine-o nepăsare te înhață

Îneacă zilele lipsindu-le substanță

Îngroapă-ți ploile glumind cu eleganță

Jucând spectacolul infirm lipsește viață

Mințind frumos lumea aplaudă balanță

Echilibrat trăiește-ți rolul de paiață

Îngroapă-ți lacrima zâmbind la suprafață

Ce mai e omul stând ascuns după cortină

S-arate bine e vopsit peste rugină

Umblând pierdut între visare și rutină

Îngropă soarele mințindu-l de lumină

Unde ești?

Să îmi strecori 

Un strop de tine în pahar?...

Să-mi inchei ziua 

Cu aroma ta?

Unde ești?

Somn ușor...să îmi spui

O-mbrățisare sa-mi trimiți,

Să cobor visele din cui

Cu un vin să m-alinți?

Unde ești?

De ce te ții departe

În fiecare noapte,

De ce îmi lași doar gândul 

Să îți mai simtă vinul...?

Unde ești?

De ce nu vii...

Finalul să-l rescrii

Cu o îmbrățișare 

La un spus de soare...