Ființa armonioasa
Înaltul cer s-a deschis
Si tu mi-ai apărut in vis
Ca o raza de lumina
Coborând ușor de sus
Venind sa-mi ierți nerăbdarea
Pan' la al soarelui apus
Privirea ta m-a săgetat
Si trupul meu ti s-a supus
O prea dulce zeitate
Vindeca-mi dorul nespus
Lumina ochilor tai
Străvezie și plăpândă
Cu chip suav și trup subțire
Si cu-o voce mult prea blândă
Mi-ai sporit cu glas armonic
Si cu ochii de cleștar
Iti jur iubire pura,fără a-se sfârși
Pana când inima se va ofilii
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: ANONIM
Data postării: 24 aprilie 2023
Comentarii: 1
Vizualizări: 768
Comentarii
Poezii din aceiaşi categorie
Ambitios
Ma cauti tu cu ambitie,
Si ma cuceresti printr-o propozitie.
Zbor si rosesc mereu,
Precum elanul unui zmeu.
Te iubesc si o spun fara incetare,
Fara nicio framantare.
Si-ti zic printr-o cantare,
Esti o persoana de valoare. <3
Viitorul nostru e aproape,
Dar mai sunt niste etape.
Cu iubire noi vom trece,
Aceea… de nota zece!
Azi ma vad cu iubirea mea,
Si am emotii, asisderea.
Il vad si-l pup usor,
Iar el ma saruta binisor.
Lacul nostru
Lângă lacul fermecat
Plin de nuferi minunați
Stăteam eu îndurerat
Cu multe întrebări în cap
Cum pluteam noi împreunați
Sub lumina armonioasă
De stele eram spionați
Luminându-ți chipul vast
Vântul apa o mișca
Arătând iubirea mea
Pe care gestul o isca
În prezența dumneata
Dar...tu m-ai părăsit
Într-o taină neștiută
Nici nu știu dacă m-ai iubit
Stând în lacul înghețat
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 21. Întâlnirea
Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.
Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.
— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.
— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.
— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?
— Da, iubito.
— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?
— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.
— Și ai învățat limba lor?
— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.
— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.
— De unde știi?
— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.
— Ești tare deșteaptă, fata mea.
— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.
- Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
- Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?
— Ce anume?
— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?
— Unde ai auzit cuvântul acesta?
— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.
— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.
— Ce înseamnă „mamă”, mamă?
O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.
— Ai auzit de România?
— Nu am auzit. Ce este România?
— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.
— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?
— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.
— Noi mergem în România, mamă?
— Așa este draga mea. Mergem în România.
Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.
În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.
— Sunteți româncă? Vorbiți românește?
— Da, sunt! Dumneavoastră?
— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.
— Ce vă duce în România?
— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.
— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.
Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.
— În România se vorbește mult engleza?
— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.
Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?
Doamna râse și i se adresă foarte convingător.
— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.
Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:
— Asta este limba română?
— Da, mamă. Îți place?
— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?
— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.
— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?
Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:
— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.
La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:
— Peste un kilometru ajungeți la destinație.
Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?
— Mamă, de ce plângi?
Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.
— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.
— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.
— Dar nu mai avem decât foarte puțin.
— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.
— Nu știe.
— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?
Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:
— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.
Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.
— Ați ajuns la destinație.
În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.
— Prietena ta este bolnavă mamă?
— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.
Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.
— Intrăm, mamă?
Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.
— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.
— Pot să iau și clovnul cu noi?
— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.
Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.
— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.
— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?
— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.
— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?
— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?
— Poți. Sunt destule în pădure.
— O să fac un buchet pentru prietena ta.
Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:
— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.
Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.
— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.
Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:
— Mamă, mamă! Unde ești?
Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.
— Ce spui, mamă?
Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.
Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.
— Mamă, sunt eu, fiica ta.
----- SFÂRȘIT ------
Dor tainic
Imi e dor în taină și nu pot sa-l chem
E un foc ce arde in al bratelor poem
E-atat de departe ...deși în gand mereu
Caci intre noi s-a pus destinul greu...
Sunt captiva intr-un legământ uitat
Și sufletul mi-e pe jumate sfâșiat
Nu ați intelege ce port in piept
O iubire ascunsă ce-o tin în secret.
El n-a vrut sa știe ce mult îl doresc
Cat de tare ma doare sa nu-l îmbrățișez
Pe foaie mi-a ramas ca un vis
Un "ce-ar fi fost"???...cu roșu scris...
Eu ştiu ce am de făcut
Paradisul nostru se destramă...
Doare...doare atât de mult
Tu-mi spui să mai stau, să nu plec,
Dar eu ştiu ce am de făcut.
Prea mult m-am hrănit cu iluzii
Şi am visat prea mult,
Tu-mi spui să nu mă grăbesc
Dar eu ştiu ce am de făcut.
Fii pe pace, eu nu voi suferi
Sunt puternică, o să mă descurc.
Tu-mi dai sfaturi despre viaţă
Eu...ştiu ce am de făcut
Negreşit că o să-ţi pară rău
Te vei gândi cândva la trecut
Nu mă opri, te rog
Eu ştiu ce am de făcut!
Floare de mai (stai)
Tu, frumoasă floare de mai.
Cu-n zâmbet scos ca din rai.
Lasă-ți pletele să curgă,
Pe umerii tăi s-ajungă.
Ochii tăi cei cafenii,
Îmi dau fiori inimii.
Și cu tenul măsliniu,
N-apuc mâine să mai fiu.
Și ai păr ca abanosul,
Oi fi oare norocosul?
Și parfumul tău floral,
Lasă-n mine-un puls vital.
Și te-am prăpădit în vânt
Și căzut-am la pământ.
Tu zburai peste mormânt,
Eu de dor eram flămând!
Ai fost o floare de mai,
Topită-n aburii de ceai.
Și îți simt mirosul tare,
Tu, vis… doar asemănare.
Alte poezii ale autorului
Dulce amar
Of dulce amar
De ce mi ai fost un cosmar
Cand trebuia sa fii un dar
Of dragul meu strain
Te iubesc cate putin
Ziua ce tocmai trecu
Si iubirea mea crescu
Noptile nu imi dau pace
Te visez mereu nu mi place
Povestile ce imi apar
Ma vor face sa sufar iar
In vise noi inflorim
Ne promitem mari iubiri
Dar cand afara dau zorii
Visele dispar ca norii
Eu iti dau si inima
Ca toti stiu ca e a ta
Iti dau sufletul din mine
Sa te vad din nou pe tine
Ma intreb nestiutoare
De ce te iubesc eu oare
Nici macar nu am vorbit
Poate doar noi ne am dorit
Tu ma privesti iubitor
Eu de tine simt ca mor
Incerc zii dupa zii
Sa lupt pentru tine pii
Te alint si ti spun mereu
Te iubesc sufletul meu
Si uite asa ramanâ cu greu
Cu gandul la dorul meu
Dorul ce nu ma mai lasa
Sa traiesc ca o mireasa
Caci cel pe care il iubesc
Doar in vise il gasesc
Caci aici in lumea reala
E o iubire banala
El se uita eu ma uit
Nimeni nu zice un cuvant
Dar eu stiu sufletul meu
Am sa te gasesc mereu
Si te caut in oricine
Am nevoie doar de tine
Sper ca intr o zii sa pot
Sa te surat cu mare foc
Te iubesc de ma sufoc
Deocamdata doi straini
Se iubesc dar stiu putini
Deci raul ce mi face bine
E baiatul meu din filme
Poate maine sau in alta zii
Cand soarele va rasarii
Eu in vise nu voi fii
Ci cu tine in bucurii .
Când voi învăța
Când voi învăța cum să iubesc
Cum viața să o prețuiesc
Când voi ști cum să lucrez cu sentimentele
Și cum pe chipul tău să aduc doar zâmbete
Atunci în genunchi mă voi întoarce
Și pentru a ta iertare orice voi face
Îmi voi da inima doar pentru tine
Numai să legăm ale noastre destine
Dar de nu voi învața ce înseamnă să iubesc
De nu voi vrea să trăiesc
Când voi abandona sentimentele
Și când pe chip îți vor apărea lacrimile
Lasă-mă să mor
Nu-mi oferi ajutor
Nu merit a ta iubire
Ci doar o rece înlocuire
La și ‘59
Ma asez și stau aici
Si in gând ești tot aici
Langa mine, pe o banca
Ce era cândva a noastră.
Of, cânta din ora-n ora
La fiecare cincizeci și noua
Canta cu amintiri , miros de scrum
Si lecții de chitare din anii buni.
Ploaie
Ploua peste noi cu tunete si fulgere
Dintre noi, doar tu ai umbrela
Pe mine nu m-acoperi desi inima iti cere
Si te faci ca n-o auzi cand urla
Tu mergi in fata mea, eu te urmez
Ca alt drum decat asta nu stiu
Si ma doare tare dar nu pot sa cedez
Ca de nu-s a ta nu stiu ce sa fiu
M-am imbolnavit de la ploaia rece
Ca nu vrei sa m-acoperi nici sa ma astepti
Nu spui nimic, macar sa-mi spui de ce
Ai dat cu tot ce ti-am dat de pereti
Si stiu ca nu raspunzi, imi dai doar tacere
Eu raman in spate, te urmez fidela
Ploua peste noi cu tunete si fulgere
Dintre noi, doar tu ai umbrela.
Iubire vestijita
Oh,atat de dor,atat de frig a fost si este fără tine,
Când știu si simt ca te gândești din nou la mine.
Nimic nu mi sta in minte acum,
Decât momentul când am decis sa mergem pe alt drum.
Mi-era atat de frig si cald cu tine-n brațe,
Dar rănile-mi zăceau pe ale mele antebrațe.
Atat de aprig si intens în pieptul meu te simt,
Cand un gând feroce mă face din nou sa te resimt.
Știam ca vei veni la mine iar,cand al tău piept gol rămâne încă rece,
Când ea nu face decât iubirile sa sece.
Mai am un pas si, poate, vreo doua ore,
Sa simt din nou ale mele răni majore.
Mai vreau o noapte, un vin și-o sărutare,
Sa simt cum te indrepti spre ale mele buze-amare.
Si ma săruți aivea cum,de altfel,o făceai cândva,
Și m-ai făcut sa n-o mai facă si-altcineva.
Nu simt durere si nici placere,nici suspin,
Când noi doi stam in tăcere langa acel vin,
Si ne uitam indiferenti la mohoratul ceas
Si la ceea ce noua nu ne a mai rămas.
Si timpul pleacă câteodată ,
De unde și el simte ca se pierde-n arta.
Si vrea sa ți lase doar mic răgaz,
Sa te rascoleasca si pe tine ale mele zile de extaz.
Lucid
Am auzit ca sunt plăcut
însă niciodata lucid
doar ca al doilea zicea
ești mai deștept decât inima
ca nimeni nu știe
de al doilea de mine
ce te ghidează sa arați lumii
falsul din tine
ii prostesti și ii câștigi
iar ei cred ca tot nu ești lucid
profiți și devii onorabil
caci ei cred ca esti nimic
însă esti cel mai lucid
așa ai ajuns sa nu te naști
ci sa mori
ca din moment ce ai murit
poți reînvia ,
dar niciodată murind
Nicoleta Estera