Cele două surori part..3

Au urmat anii grei a războiului, seceta, foametea cumplită din Moldova,

care a făcut numeroase victime, oamenii au trecut prin mari nevoi.

Petrina,a cunosct un tânăr frumos,deștept, s-au căsătorit și a apătut pe lume 

un băiețel leit tatăl său.Era un început promițător , dar soarta a hotărât altăceva...

      Rămân doar mamă și fiu, o legătură trainică...pe viață...Daniel s-a dovedit a fi un 

copil foarte înzestrat, mândria mamei, ajutoul, suportul ei în clipe grele. De mic copil 

l-a preocupat treburile de pe lângă casă, cărțile și mersul la bibliotecă. Toate la un loc 

a făcut ca Daniel, să fie mai altfef decât copii și colegii din cartierul în care locuiau.

     Petrina a avut din oartea lui Daniel numai bucurii; premii școlare, aprecieri din 

partea profesorilor, poate puțină invidie din partea unor mameale colegilor săi.

     A venit vremea cănd, Daniel a cunoscut-o pe tănăra studentă, Liliana, foartă frumoasă

deșteaptă, modestă. Avea emoții ...mama și nora se vor place? Totul sa va limpezit când s-au cunoscut.

Nici măcar rodajul primilot ani de căsnicie, nu a lăsat urme de întrebare. Totul a mers,frumos, 

calm, blând. Liliana a avut ce învăța de la Petrina și Daniel. A venit pe lume și dorita moștenitoare,

o fetiță minunată, ce semâna cu tatăl ei, Costina. Fericirea, intrase în casa lor, pe uși și pe geamuri...

Întânlirile erau în familie erau tot mai dese, am plecat va  continua...

AUD  IAR ȘOAPTE, VIN DE DEPARTE,

VIN  PARCĂ  DIN  NOAPTE,PE  FRUNZA  ÎN  DUNGĂ,

VÂNTUL  LE-ALUNGĂ,LE  MÂNĂ  ÎN  ZARE,

SPRE  SOARE  RĂSARE.

VIN  IAR  ȘOAPTE  DE  PRETUTINDENI ,SE  CER  CHEMATE

SE  CER  CHEMATE,VEȘNICE  ȘOAPTE...

LE  SIMT  LÂNGĂ  MINE  ,SUB BRAZDĂ-N  GRĂDINĂ

UNDE  SUNT  MOȘII  ȘI  STRĂMOȘII ACESTORI  MELEAGURI.

NE CHEAMĂ  LA  FAPTE , NE-NVAȚĂ  DE  BINE:

CLĂDIȚI  VIITOR  PESTE  RUINE,

NE  SPUN ,STAȚI  DE  STRAJĂ LA PORȚI  DE  CETATE,

AVEȚI  O VATRĂ  ȘI -O   CASĂ  , E ÎN  PUTEREA  VOASTRĂ

SĂ  FIE  FRUMOASĂ.  ALĂTURI , UMĂR  LA  UMĂR,

CÂND  VREMEA O CERE  ȘI  LA  BUCURIE  ȘI  LA  DURERE.

SĂ  FLUTURE  STINDARDUL ÎN  VÂNT  ;

ROMÂNIE, VATRĂ  STRĂBUNĂ  ,

TREI  FRUMUSEȚI  LEGATE  ÎN  CUNUNĂ!

Omule, ne ducem, 

Unul câte unul 

Când ne vine rândul, 

Să facem loc celor ce vin,

Un trainic loc.

Dar, traiul pe Pământ, 

Nu o să mai fie

De cât urma unui jar,

A unui foc.

Deslănțuit, de minți bolnave....

Ce aduc Terrei, răni grave.

Schimbări, de care nu era nevoie,

Potop, ca în epoca lui Noie.

Așa îmi vine câteodată

Să blestem  și să mă înfurii

Și să întreb;

De ce Doamne omului i-ai dat 

Minte și gândire să poată construi 

Cetăți, palate poduri pestr ape,

Creații ce durează peste viacuri,

Dar să se bucure de ele,nu?

Ai lăsat atâta frumusețe în lume

Dar timp s-o vadă n-are

De ce oare?

Ai lăsat bătrânețea,apusul ce doare,

Cine are de ea trebuință?

De ce ai lăsat boală,durere

Ce să facă omul cu ele?

Ești miezul de pâine curat,

Ești izvorul cu apă zgobie 

Ești cerul cu stele îmbrăcat.

Ești argila din care olarul 

Urzește ulciorul vrăjit .

Ești sufletul pe care Domnul 

L-a dat în brazdă adâncă însămânțat.

Ești Omul acestui Pământ bine cuvântat.

Ai grijă ca el să nu moară 

Atâtea furtuni îl înconjoară 

Fii fiul acestui milenium 

Și slavă-ți înalț și te cânt.

În câți ochi m-am oglindit,

Cu trecerea prin vreme,

Nici o privire n-a știut

Ca tine ,să mă cheme.

Tu ai înțeles izvorul

Dorințelor din ochii mei ...

Aminte-ți mai aduci?...

Și când mă vezi,din ochii tăi

Curg lacrimi și râd lacrimi;

Trebuie să recunosc

Cât sunt de fericit,

Că te iubesc ...auzi femeie?

Și văd că sunt iubit!!!!

Când asculți ce se întâmplă în lume ,

Câte manevre ,trocuri  se fac !...

Somnul  nopții ni-l  fură

Și ne acucă pe toți plânsul

De s-ar umple si-un lac !...

Dar soluția nu-i plânsul

Diplomații  nu mai au cuvântul

Nici tratate ,alianțe ,condiții

Nu ne mai pot apăra

Când cei de sus țara ți-o vrea .

Nu ne rămâne decât haiducia ,

Poate ea apăra ROMÂNIA

Mă opresc între clipă și infinit, 

Ploaia mă spală de orice gând, 

N-alerg, nu strig, nimic nu cer

Doar tac și las momentul să-mi fie vers.. 

Orice strop e ca o întrebare,

Orice răspuns... o lacrimă ușoară, 

Și-n tăcerea grea ce ascunde dorul, 

Învăț să iert ploaia, norul și omul...

Nu știu de plâng sau doar mă topesc, 

După tot ce mai mult în viață iubesc, 

Dar simt cum curge-n mine o lume, 

Și las ploaia să mă ude, să mă îndrume...

Și-atunci înțeleg că nimic n-a dispărut, 

Doar s-a transformat, ce s-a pierdut

Și nu mai întreb și nu te mai chem. 

Mă las doar să simt... și scriu un poem.

..............................................................

Căci ploaia nu vine din cer mereu.

Uneori, ploaia sunt eu...

Încă o noapte albă cu clipe coapte-n jar,

Cu trupu-mi un Hristov de doruri răvășite.

Din spuză-un murg să slobod – să fiu al lui birjar

Și să mă-ndrept spre tine pe căi nebănuite.

Într-un galop nebun prin colbul de pe drum,

Las vântul să-mi usuce o lacrimă din barbă,

Căci calul îmi cunoaște tot dorul meu nebun

Când biciul îl plesnește din a mea furie oarbă.

Și drumul iute curge sub trapul lui de foc,

Și nările îi ard și coapsele-i sunt sânge,

Și eu lovesc cu sete și simt cum mă sufoc,

Mă-năbușe năduful și inima mă strânge.

Simt cum a mea tânjire e-un știft sub a mea coastă,

Ce taie-n carne vie cu fiece suflare,

Ce nu-mi dă timp să cuget. Îmi este doar năpastă

În toată această lume umplută de uitare.

Am să te am sub stele, sub plăpumi, sub dorinți,

Am să îți gust sărutul. Am să te las să simți

Cum strâng a-tale pulpe în mâna obosită,

Cum îți respir plăcerea atât de mult dorită.

Voi fi un animal legat de trupul tău,

Închis în cușca asta de sentiment și vânt,

Voi rupe-ntr-a ta carne fără păreri de rău,

Voi soarbe-iubirea ta urzind un legământ.

Și vin! Și ca să vin, lui Dumnezeu să-i spui

Să nu îmi stea în cale! Să facă drum cotit!

Căci tot aud chemarea: pe-a ta, nu pe a Lui!

… și că iubirea noastră e tot ce mi-am dorit!

De-ar fi să cadă cerul peste tine, te voi ocroti,

Şi poate să vină, baby, şi potopul, nu-mi stinge focul inimii,

Chiar dacă-i vreun cutremur, sfârşitul lumii ştii,

Atâta timp cât mă iubeşti, eu te voi iubi.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

În ochii tăi răsare soarele.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

Cu tine-n pat răsare soarele.

De-ar fi să ne lovească vreo cometă, nu mi-e frică, ştii,

Că sigur faci tu rost de vreo rachetă, vom supravieţui,

Chiar dacă e vreun tsunami, sfârşitul lumii ştii,

Atâta timp cât mă iubeşti, eu te voi iubi.

Şi când îți vine greu să vezi,

Eu sunt acolo să te luminez.

Şi când în tine nu mai crezi,

Eu sunt acolo să te motivez.

Tam-taca-tum-pa, hai vino încoa',

Vocea ta e o vioară în inima mea,

Tam-taca-tum-pa, te-aş fredona,

Ești refrenul din viaţa mea.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

În ochii tăi răsare soarele.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

Cu tine-n pat răsare soarele.

Finché mi amerai

Dovesse caderti il cielo addosso, ti proteggerò,

Dovesse venire un bimbo o il diluvio, il mio fuoco non si spegnerà

Anche se c'è il terremoto, o fine del mondo, sai..

Finché tu mi amerai, io ti amerò

Vicino a te, sto

Vicino a te, sto

Con te son più belle le notti

Nei tuoi occhi sorge il sole

Vicino a te, sto

Vicino a te, sto

Con te son più belle le notti

Con te nel letto, sorge il sole

Dovesse colpirci pure una cometa, non ho paura , sai

Sicuramente ti procureresti un qualche razzo, sopravviveremo

Anche se c'è uno tsunami ,o fine del mondo, sai..

Finché tu mi amerai, io ti amerò

E se fai fatica a vedere ,

Sono qui per illuminarti

E se smetti di credere in te

Sono qui per motivarti

Tam-taca-tum-pa ,dai vieni qui ,

La tua voce è un violino nel mio cuore

Tam-taca-tum-pa , ti vorrei canticchiare ,

Sei il ritornello della mia vita

Vicino a te, sto

Vicino a te, sto

Con te son più belle le notti

Nei tuoi occhi sorge il sole

Vicino a te, sto

Vicino a te, sto

Con te son più belle le notti

Con te nel letto, sorge il sole

Vinul stă rece pe masă din bucătărie,

Și tu,femeie,te rogi ca el din nou să vie.

Nu ești doar o păpușă ce face din lumea lui un paradis,

Pe care astăzi,cu un ultim gând și fără grijă,rapid el te-a ucis.

Părul tău negru ca întunericul noptii visătoare,

Îți mângâie ai tăi umeri mici și albi ca valurile mării,

Și stai atât de rece și umilă,parcă neînvingătoare..

Haide,ia-ți rochia ta roșie și astăzi dă-l uitării.

Nu plange,suspina și omorî speranța,

Tu dai bucăți din tine și el doar discordanța.

Pe care-adesea ți-o făcea cadou ce pe-un buchet de flori,

Iar astăzi,tu,femeie,simți tăcere și fiori.

Ștergeți,te rog,ale tale lacrimi grele și amare,

Ce pe al tău chipul îți zugrăvesc doar vătămare,

Un suflet așa cald și plin de viață,

Nu merită să fie atât de greu și izolat în gheață.

Acum,din fericire,ai scăpat la timp,

Dar viața și iubirea sunt mereu în contratimp.

Așa ca tu învață să ți drămuiești inima si mintea,

Înnoiește-ți astăzi,nu doar îmbrăcămintea.

Îmi plâng ochii de dorul tău, ce doare tare.

Obrajii mei sunt cascadele lacrimilor neîncetate.

Cerul gurii este negustorul picăturilor amare, care li se par și acre.

Mintea înnebunește și tânjește după ajutor, ce-i greu de găsit.

Sufletul i se pare că lacrimile suferă, fără pic de rușine, ci o dă înainte.

Iar, corpul rezistă zilelor cu picăturile amare, care-i deja o obișnuință, căci trecută -i vremea de la prima picătură.