❤️

Te-am așteptat cu dor la umbra unui vis

Gândind la toate câte ne-am promis

Privind cum abrupt între noi se dilată depărtări 

Sperând să se-ntâlnească ale noastre cărări.

Atât de tare îmi bătea inima când te întâlneam 

Nu mai eram eu în preajma ta, mă pierdeam

Îmi doresc să mă pierd din nou doar cu tine

Cu drag să te țin în brațe la mine...

Să te țin in brațe, să te sărut pe frunte

Să bem un vin, sa fim dincolo de cuvinte.

Ce trist...mi-e dor de tine, de vin...de amintiri

Nu pot să-ți spun... doar scap lacrimi din priviri...

Esti dorul ce-n suflet mereu trăiește 

Și raza de soare ce-n inimă sclipește 

Ești tot ce iubesc de când te cunosc 

Visul ce-l port în mine, pe silențios 

Ești vraja ce ma prinde cu ochii de foc

Mi-apari în vise și simt cum mă sufoc

Brațele tale mă aprind și mă sting 

Când mă îmbrățișezi, cerul ating.

Ești dezastru ce liniște îmi aduce 

Un haos blând ce mă seduce

Zâmbetul tău mă poartă in abis

Privirea ta, poarta raiului ne-a deschis.

Ești furtună și ești și alinare

Clipa ce mă doare, dar și salvare

Cu tine răsare lumina în zori

Și apune in noapte fără de culori.

Ești ce caut și pierd în fiecare vis

Ești fericire și rană...tot ce mi-e scris

Ești semn de foc eu de pământ 

Mă arzi mocnit cu al tău veșmânt.

Ești luna plină ce strălucește în zare

Un tainic dor, o dulce chemare

Ești tot ce aștept să strâng la piept

Poezia să nu-mi mai fie deșert...

Noaptea cu al ei aspu si rece oftat 

Îmi aduce in gând bărbatul de altă dat'

Raza ce îmi încălzește sufletul trist

Deși și azi, vei rămâne o iluzie la răsărit..

Luna mi-e plină...stelele sclipesc a rece

Simt cum dorul ar vrea să mă înece 

Dar vântul în taină îmi șoptește 

C-ai fost doar un vis, ce-n suflet mai trăiește.

Privesc spre cer, e tot ce pot să fac

E locul unde dorul te poartă solitar

Departe de gândul fără leac

Ce caută dulceața-ți roșie în pahar...

Și-l umplu cu versuri scrise profund 

În tăcerea de ceară ce arde mocnit

Cuvintele se aprind mai mult ca oricând

Intr-un alt poem al nopților fără sfârșit.

Te scriu și azi când mai aprig când mai domol

Din amintiri... dintr-o poveste

Te-aș fi strigat dar glasul îmi e gol

Ca un foșnet de toamnă... ce nu mai este.

Te am printre rânduri fără cusur 

Deși mi-ești visul zdrențuit de stele,

Din dor...speranța dă să prindă mugur

Că-ntr-o zi la un vin vom mai sta, cu plăcere.

Azi mi-am amintit ce-ncerc să uit și doare 

Mă doare deși sunt zile când nu mai simt nimic

Nici durere, nici dezamăgire, nici supărare 

Nimic din toate astea pe care azi le simt.

Mă doare și n-am să înțeleg vreodată 

Și mi se pare crunt... sfâșietor 

Cum două suflete ce-au stat cândva aproape 

S-ajungă să nu-și mai vorbească deloc...

Să treci peste o inimă al cărei ritm l-ai ascultat

Peste un suflet care doar te-a adorat...

Ce n-am facut!... doar să-mi ascund suferința...

Mi-a fost tortură pură! zilnic să-mi înfrâng dorința...

Căci inima nu s-a oprit din a bate pentru tine...

Și-am respirat aerul unei lumi ce nu te mai cuprinde!

Fiecare răsărit încă mă-ntreabă tăcut de tine

Și fiecare apus mă duce înapoi la amintirea-ți vie.

Timpul a trecut dar nu a stins dorul ce arde in mine

Poate că zâmbesc, vorbesc... dar inima...

Nu te-a uitat... o clipă n-a încetat să bată printre ruine 

Și azi mai tare... amintindu-și promisiunea ta.

..............................................................

Mi-ai lăsat urme pe suflet ca roua pe frunza dimineții

De-atunci te port cu mine, deși tăcerile ne despart

Pășești prin suflet ca lumina în vechi vitralii 

Cu pași repezi ca frunzele duse de-al toamnei vânt turbat. 

Pe-o margine de lună, eternul visător,

-Eminescu- încă scrie într-un colț nemuritor, 

Cu penița-i tremurândă peste zări, 

Ne pune-n versuri dorul în mii de culori.

Al nostru luceafăr, coborât pe pământ, 

Un râu de gânduri, veșnic curgând, 

A fost iubire, a fost și tăcere, 

O limbă română plină de durere.

Pe lângă plopii fără soț, cu sufletu-n abis,

El a iubit cum nu s-a mai citit, 

A plâns pământul, lăsând în urmă flori, 

A scris a noastră limbă, trezind mii de fiori.

Omagiu să-i aducem în ianuarie geros,

Luceafărului ce arde etern și luminos...

Poemele-i cuprind și astăzi necuprinsul

Și somnoroase păsărele îi cântă cuvântul.

De ce atâta tăcere

S-a așternut peste noi

Când era doar o plăcere

Să ne vorbim amândoi..

De ce azi mă privești cu ură

Când viața nu-i decât o picatură

De ce noi ne-am pierdut în timp

De ce din nou.. ne trece-un anotimp?

De ce-mi rămâi chemare tăcută

Dor sfânt...ce arde necontenit

De ce-mi rămâi cale necunoscută

De ce simt sufletul atât de ostenit.

De ce încâ imi fuge gândul la tine

Spune-mi de ce ?. Dacă nu te intorci

Spune-mi de ce simt cum totul in mine

Uneori, mai vibrează-n armonici.

De ce îmi amintesc a ta privire

Și nu găsesc împotrivire

De ce îmi amintesc al tău zâmbet

Și cât însemna pentru al meu suflet.

De ce nu mi-ai lăsat

Amintirea unei îmbrățişări

De ce mi-ai furat

Plăcerea unei degustări..

De ce, ce-am avut noi

Ai lăsat prematur să moară

De ce timpul l-ai blocat,

L-ai oprit la ul|tima seară..

De ce nu-mi nchid bine ochii

Și parcă imi adie gustul

Vinului de 5 stele

Ce îmi fericea apusul.

Offf....de ce căruta cu "de ce?"

La mine ai răsturnat-o?

Eu, doar voiam să te îmbrățişez,

C-un vin să îmi umpli paharul..

De ce mai esti in visul meu

Când mi-ai rămas atât de rău

De ce în tot din jurul meu

De ce îti caut stralucirea...

De ce un amalgam de sentimente

De dor, încă, mă fac să tresar

De ce-mi revin în gând momente

De ce atâta poezie?.. în zadar.

De ce? De ce? De ce???

Pentru că-i tot ce mi-a rămas

Să scriu ce simt la orice pas

Și scriu în ton cu anotimpul

Ścriu uneori să-mi treacă timpul..

Si scriu că îmi cad frunze si e frig

Că-i timpul toamnei inimilor frânte

Şi-n căderea lor simt cum mă sting

Pierdută in amintirile reci și mute.

Și poate cad că e momentul lor

Să aducă un strop de supărare

Și foșnesc în mine frunze de dor

Mi-e o altă toamna gri si apăsätoare 

Dar poate cad nu pentru că vor

Cad pentru lacrimile mele amaref

în dansul lor m-as prinde ușor

Să cad la final in bratele tale..

Cerul afară deja s-a întunecat

E toamnă peste oraş şi-n suflet

Mi-e inima sloi de când ai plecat

Scriu..Și-mi pun singură căldură în suflet

#unpahardepoezie

Te aș picta, aș face artă,

Te aș cânta sau recita…

Dar te scriu in poezie,

Să rămâi în mintea mea

Să mă chemi să stăm de vorbă,

Și să întrebi de starea mea

Sper să am destulă forță

Să ți spun că mă voi vindeca

Și să ți spun că nu mi lipsești

Nici tu nici ale tale glume,

Te caut în povești și basme

Dar nu pot să te găsesc

Am scris despre iubire n sine,

La care poate eu visam

Dar nu știam ca “mâine” doare

Căci “mâine” nici nu mai era

Am visat cum mă iubeai,

Acum degeaba o mai fac

Brusc m am îndepărtat

Credeam că mă voi vindeca

Te-ai întrebat de unde-a coborât frumosu-ți chip de înger blajin,tăcut și liniștit...?

Ești oare adierea cu glas vrăjit

Ce vorbe multe nu aduce,

Dar știe prin tăcere să-mi vorbească,

Precum foșnește vântul primăverii ce-i alungată acum...?

De toamnă, de iarnă sau de-un târziu sărut?

Tu ești iubirea însăși,cea care suspinând,rănită,să moară ar fi vrut, dar astăzi ba!

Căci viața știe să meargă înainte și așa...

Nu-s îngerii doar vestitori pe-acest pământ?

Cum ai putea sa-mi fi iubită,

Când casa ta e-n Cer,

Eu fiind un muritor de rând ce-i rătăcit,

Ce crede-ntr-un ecou ce va urma sau nu,

Și-i agățat de ființa ta...!?

( 8 noiembrie 2023 Vasilica dragostea mea)

Люблю? Наверное... не знаю,

Не знаю думать ли об этом?

Я чувство это презираю,

Но как без этого поэту?

Я про любовь писать рискую,

Ведь я могу сказать не то...

Как и богатому буржую,

Заказывать простое и дешевое вино.

Его понять не смогут люди,

Что в тех-же почестях живут.

Вокруг него лишь злые судьи,

А мои судьи все вокруг.

Când in tãcerea noptii albe 

la geamul meu se-opreste luna 

aducându-mi între gene surâsul tãu din totdeauna 

uit c-ai fost un vis de-o varã 

destrãmându-se usor, 

în a vietii mele cale, 

uit c-ai fost doar "Meteor".

Mă tem că ultima ta privire
va fi prima rugăciune
rostită în taină
la fiecare intrare în
catedrala amintirilor.

Îmi port mantia
gândurilor cu tine
prin același ținut pustiu,
căci aici,
doar liniștea ta
mă poate hrăni -
mă poate zdreli.

Voi păstra ultimul tău chip
cu veșmânt de fericire
ca singura icoană
făcătoare de minuni -
de minuni...
și așteptări -
de minuni,
de speranță
și doruri neprihănite.

Tin minte cum mi-ai spus..."mă fascinezi!"

Când un clip cântând la chitară ți-am trimis

Țin minte cum vinul... degetele mi le plimba pe corzi,

Azi cand ating chitara, doar plânge, de dorul vinului promis...

Țin minte totul... sunt ale mele dulci amintiri

Presărate cu cele mai pure și fine simțiri 

Amintiri ce nasc dor... de tine neînțeles 

Dor ce mă face... speranțe să nutresc...

Țin minte ... cum vinul în pahar imi plutea

Ca un cântec ce nu se voia sfârșit 

Stelele și luna în noapte părul imi mângâiau 

Și mă purtau pe aripi de dor in al viselor labirint...