10 LUNI, 3 SĂPTĂMÂNI ȘI 4 ZILE

Plouă mărunt și des, într-o joi de aprilie,

Parcă de sus se cerne o durere nebună

Și inima din piept, cu orice bătaie 

În brațele tale, ca-ntr-un vis mă aruncă.

Plouă mărunt și gându-mi nu are stare,

Din cer par să cadă lacrimi mai mereu,

Plouā și-n minte doar cu o întrebare

Care-i mai nostalgică : ploaia sau eu?"

Plouă mărunt și des, într-o joi de aprilie 

Totul e plumb... o stare de melancolie

Imi tremură cristale de lacrimi în ochi

Mi-e ploaia, atingerea ta, rămasă în suflet pe veci...

Am sa te chem in vis, să scriem o poveste

Cu șoapte de iubire si tot ce-i mai frumos,

Frânturi furate din lumini celeste

Umbrite de fantasme ce-au mai fost.

Și când povestea va avea al ei sfârșit 

Ne vom retrage fiecare la răscruce 

Purtând în suflet amintiri ce au trecut,

Amestecate și iubite toate le vom duce...

Am să te chem in vis, să-nchidem o poveste

Într-o-mbrățișare caldă s-o scăldăm

Luna plină să ne zâmbească prin ferestre

Cu stropi de fericire să ne îmbătăm.

Plutește-n aer parfum de primăvară

Mi-apari în gând a nu știu câta oară 

Căldura soarelui îmi mângâie privirea

Și-n suflet îmi răsare amintirea....

Poveștii dintr-o primăvară uitată 

Ce a rămas in dor și lacrimi scăldată

Așteptând parcă o rază de soare

Să rescrie finalul cu o-mbrățisare...

Melancolic mi se vrea pasul

Printre gânduri și vise pierdute

Ochii vor să scape lacrimi fierbinți 

Mi-e cald...și totuși in suflet, e soare cu dinți...

Tu nu știi, dar te simt. Nu în cuvinte. Nu în gesturi.

Ci în acele momente bizare în care

liniștea devine grea,

Si o tresărire îmi atinge din senin pieptul

E ca și cum aș fi invelită de îmbrățișarea ta...

Atunci știu că ești acolo. Nu cu trupul. Nu cu vocea.

Cu regretul pe care nici nu ți l-ai recunoscut, cu gând... 

Vin uneori valuri de tine, fără motiv, fără să te chem, și mă cuprind.

Mặ opresc în mijlocul lucrurilor. Te simt. Simt că te-ai gândit, pentru o secundă...

Poate într-o noapte în care nu

puteai dormi... cu lună rotundă, 

Poate în clipa în care ai trecut pe lângă o tăcere care semăna cu mine.

Te simt...Ca și când povestea asta nu asa trebuia să se termine.

Tu doar ai crezut că, dacă o taci suficient de mult, o să dispară.

Ai pus ziduri. Ai numit-o nebunie. Ai tratat-o drept ceva trecător.

Dar eu... n-am uitat nici azi vibrația privirii tale...

Și încă simt când se aprinde, ca o lumină ce-o ţii ascunsă în a sufletului torpedou.

N-am nevoie de dovezi. Nici de mesaje.

Pentru că adevărul nu mai e în tăcerea cu care mă pedepsești

E în ceea ce îţi scapă fără să vrei, cu nepăsare tratând 

Și felul cum ajunge la mine, de nici nu gândești...

Îmi trece și această toamnă, fără tine, 

Cu seri pustii şi doruri prea străine, 

Cu vise ce la răsărit se frâng

Cu gând că te-oi uita încet... în timp.

Privesc poza cu noi și zâmbetul din ea, 

Oare de ce-al meu dor te-a înrăit așa?.. 

De ce deși tăcerea ta mă lasă rece, 

Totuşi, inima mea de dor nu trece!

Am încercat să-ți sterg numele din gând 

N-am reușit... se scrie singur...

Cum versul mi s-așterne rând cu rând 

Când amintiri în mine tremur...

Zeci de poezii nu te mai aduc înapoi

Și știu... căci toate ți le-am scris

Si-un milion de lacrimi tot la fel

Știu... că de-un an mi le-am tot plâns.

Eu...

Te mai port in gând în nopți fără sfârșit 

Sunt haos de când m-ai învățat ce-i dorul

Și visele-mi sunt praf de stele-n vânt

De când dorințelor am tras zăvorul...

Tu...?

Ai fost ca un montagne russe...

Ce la-nceput la tine m-a atras,

Ai folosit să mă respingi într-un final

Pericolul din tine... mi-a fost și agonie și extaz

Eu...

Naivă că eram frumoasă-n ochii tăi 

Nu am citit imaturul emoțional 

Părea să simți ceva ce nu puteai exterioriza

Dar ai tăcut... și asta m-a lovit ca un pumnal

Zeci de întrebări fără răspuns m-au răpus 

Și știi... toate pe rând ți le-am pus

Mi-ai oferit finalul în semne de exclamare

Stii?...eu nu-mi doream decât un vin și-o-mbrățisare...

De inima îți este tot mai rece

De simți că vrei să te ascunzi

De apăsarea grav te trece

Nu poți păși ,doar te afunzi.

În ceață deasă bâjbâie privirea

Prin beznă cată zâmbetul pierdut

În întrebări retorice se pierde firea

De ce tăcerea ,punțile a rupt.

Soluție pare tu crezi ,e izolarea

Dorești să fugi dar spațiul e închis

În luptă cruntă este acceptarea

Cum dară ai ajuns așa de stins.

Te prind continuu negre gânduri

Crezi soarta nedreaptă și rea

Din ochii umezi pleacă cârduri

Pe chiupul încruntat vor tot brăzda.

Doar perna știe ,poate ca să spună

Câtă durere sufletul tău poartă

Și nu e noaptea ,nici dimineața bună

Sunt pași în gol ce caută în soartă.

Ce curs are destinul pentru tine oare

Va fi lumină totuși prin tunelul tău

Ți-e teamă a răspunde ,te și doare

În loc de să fii bine ,tu ești foarte rău.

Stafie umblătoare simți că parcă ești

Că mori în fiecare zi puțin câte puțin

Ca să renunți în a iubi ,te poticnești

Nu înțelegi cum sentimentele rămân.

Ai aruncat cu pietre-n mine

Crezând că tu ești mai presus,

Călcandu-mi sufletu-n picioare 

Ignorând ce-a fost frumos...

Ai aruncat cu vorbe grele

Fără să te gandesti deloc,

Că lovind cu ură-n mine

Loviturile cândva...se-ntorc!

M-ai judecat că nu ai înțeles 

Că am ținut la tine într-un fel,

Și ai scuipat cu răutate

Tristețea peste chipul meu...

De m-ai privi  preț de o clipă

Cum ochii mi-s nefericiți și stinsi 

Ai zări negreșit  durerea scumpă 

Ce nu-ți doresc în veci s-o simti...

Înc-o lacrimă curge,
Înc-o inimă se străpunge,
Încă un sentiment ucis
Și un scenariu interzis.

Interzis propriei persoane
Închis undeva în miile de gânduri,
Să nu fie găsit și amintit
Din nou simțit ca și retrăit.

Te minți că n-ai pățit
Sperând că nu vei mai simți nimic,
Chiar dacă totu-i nimicit
Și momentu-i încontinuu regândit.

Cauți raza dintre nori
Tot crezând că-și va reveni,
Dar încetează, nu te mai minți
Tot mereu cu basme de copii.

Asta e o poezie

Asa cum imi place mie

Din tristeti si suparari

Ca sa n-o iau pe carari.

Singuratate? Ce-i aia?

Nu stiti voi s-o apreciati

Sa ii simtiti greutatea

In zilele de luni si marti

Miercurea e tot la fel

De esti singur, nu-i usor

Si-apoi iata c-un picior

In groapa tristetii esti.

Scapi de-acolo cu povesti,

Povestiri si poezii

Si chiar carti pentru copii.

Orice, doar să uiti o clipa

Durerea-ti nemarginita.

Stramba-i poezia asta

De ma-ntrebi, nici nu imi pasa

Ca stau cu golul la masa

Si mananc bucate fade

Fara gust si fara sare,

Apoi plasmuiesc cuvinte

Tot la fel, fara de minte.

Imi alina doar tristetea

Si le admir frumusetea.

Cuvintele mele dragi 

Și m-ai forțat să plec iubind

Și mă privesc acum murind,

Cu fiecare clipă care trece

Mă simt pustie, tristă, rece.

Și m-ai forțat să plec iubind

Azi mă prefac că pot zâmbi,

Incerc la toate să fac fată

Dar sufletul mi-e fără viața.

Și m-ai forțat să plec iubind

Cu simțurile pâlpâind,

Ce mereu mor, apoi învie

Să moară iarăși pe hârtie.

Da! M-ai forțat să plec iubind

Și mi-ai lăsat sufletul ciunt.

$i nici cea mai întunecată poezie

Nu redă durerea ce zace în mine.

Forțată am plecat, fiind

Un ultim vin în doi dorind.

Și nu trăiesc și nici nu mor

Și port în suflet răni ce dor.

A fost odată, ca nici-o dată, într-o poveste,

Un popor muncitor, dar nu mai este,

Străvechii Daci, își construiau case din lut,

Din ogoare culegeau, hrană modestă dar au putut.

Boul, calul, plugul și țăranul truditor,

Au binecuvântat pustiuri în ogor roditor,

Năvălitorii când au venit la stupii cu miere,

Au fost goniți, bătuți și au pierit.

Munca, avea rol mare în comunitate,

Ritualul ei măsurat după tradiții și soare,

Strictul necesar și-l agonisea fiecare,

Conștient că traiul pe pământ nu-i o eternitare.

Stadiul aceste cred că era așa zisa fericire,

Sufletul simplului om era plin de iubire,

Bogat nu era nimeni, era natura bogată

Nu se descoperise, acea faimoasă -roată-.

A fost odată un BABILON cu farisei,

Au crezut că sunt cei mai cei.....

Acum au apărut alții mai nebuni ca ei,

Nișe rebuturi, nu au rațiune, distrug Țerra,

Ni se sfârșește ERA ?