Ochii Împăduriți

Luni de soare,râsete și căldură,

Au trecut doar printr-o clipitură,

Nopți scurte si răcoroase cântate cu viori,

Zile lungi și fierbinți alungate de ciori,

Aduc săptămîni de ploi și vânt,

Nici n-am mai apucat să mai spun un cuvânt,

Un la revedere,o salutare,un pa,

Toamnă vine rodind așa,

Îmbătrânind Mama Viață,

Dezgolind și lăsând densa ceață,

Frunze murind pe rând încetișor,

Crizanteme înflorind în fel și fel de culori,

Așternute peste dragi morminte,

Îngropate suflete de familie amintite.

Cerul îndurerat de vânt și de nori,
Uitându-mă la el îmi aduc aminte de cineva, lin și urmărind.
Mă simt ca și cu ochi chiori, ceva ce îmi provoacă fiori.
O simt, aud, dar n-o văd,
Îmi pare a fi cineva, familiar vorbind, șoptind,
Un șuierat melodios, dar gălăgios, un fel de văz prin tactil,
În spatele meu ușor pășind,
Întorcându-mă mereu, nu văd nimic, doar o siluetă reală și subtilă,
O prezență protectoare,
Însă înspăimântătoare,
O îmbrățișare cuprinsă de vânt,
Nu te poate duce niciodată la pământ,
Te ține departe de griji și nevoi,
Să realizezi că tot ce ai nevoie e noi.

Lacrimile conduc spre punte,spre al meu chip

Ce mă apucă de iar înghit

Înghit în sec,inima strigând ,

Ochi mei plângând ,

Așteptând un legănând.

Ah,sentimentul ăsta doare cel mai tare,

Dorul. Dorul de bine și de mare,

De valuri liniștitoare ,

De miros puternic și vorbe alintătoare.

Ele ce au fost odată ,

Nu vor mai fi vreodată .

Și doare și mai tare,

Căci ele nu vor mai fi poftoritoare.

Umblam pe străzi ca printr-un lan de grâu,

Trag cu privirea de un bătrân,

Stătea pe o bancă în stație legănând,

Avea în mână un portofel din piele veche,

Înăuntru văzând o poză cu o pereche,

O femeie superbă cu plete cârlionți,

Cu ochi albaștri de n ai cum să o uiți,

Cu un zâmbet ca si o rază de soare,

Iar lângă un bărbat mândru si tare,

Cu păr des de al cărbunelui culoare,

Cu privirea ațintită spre ea,

Uitându-se ca si la o zeiță de stea,

Bătrânul luă poza în mâini si o puse la piept,

Să o strângă si sa o simtă încet,

Deodată o bătrânică venind din zare,

Se apropiase tot mai aproape,

Iar când bătrânul o zărise,

El în brațe o si luase,

Iubirea-i fără vârstă,

O întâmplare rară si vastă,

Cu o privire înduioșătoare,

Ce-mi rămase-n suflet ca o sărbătoare,

Fără vreodată să moară ,

Iubirea este oarbă.

Stau și mă gândesc,
Și încerc să mă limpezesc
Cu gândul la mine și la toți,
Oare care va fi diferența dintre noi, oameni muritori cu sorți,
Fiecare dintre noi are o pagină,
Și o scrie și decorează cum vrea oricare,
Una colorată și creionată, alta tăiată și pătată, alta cu parfum de stele și magie, iar alta plină de praf și rugină,
Eu o am goală încă, cu o singură culoare,
Dar am ceva scris în mijlocul acesteia,
Scris cu o pană și cerneală de albastru azuriu,
Am scris, mai exact, o întrebare:
„Trăim doar ca să murim sau murim pentru că trăim?”
Orice ar fi, trebuie să iubim,
Să trăim și să plecăm.
Paginile noastre creează o carte,
Cartea vieții pline de suflete veșnic acum trăitoare.

Dacă aș putea te-aș îmbrățișa.

Aș lacrima pe umărul tău.

Aș sufla blând pe pieptul tău.

Ți-aș simți bătăile inimii și ni le-am sincroniza.

Dacă aș putea, ți-aș aduce buzele tale mai aproape de-ale mele.

Le-aș face luna și soarele.

Alb și negru.

Lumina și întunericul.

Tu ești răsăritul de care am nevoie pentru a apune iar eu sunt apusul de care ai nevoie pentru a răsări. 

Toamnă dragă... timpurie

Oare ce ți-oi fi făcut 

De-ai lăsat la mine-n suflet

Ploile să ți le-ascult?...

Tristă îmi ești toamnă

Ca sufletul meu... 

Cerul greu tot l-ai lăsat 

Peste gândul meu...

Cum să știu eu toamnă 

Când timpu-ți va trece?

Octombrie ți-e crâncen, 

Plouă întruna... e rece...

Toamnă dragă... timpurie 

Oare cum pot eu să uit

Când împrăștii nostalgie

Peste sufletu-mi cusut...

...........................................

Toamnă scumpă... aurie 

Fă-ți te rog milă de mine

Să nu plouă în zadar 

Umple-mi un ultim pahar!...

Aștept vara,

ce a dispărut ca un felinar roșu în largul mării furtunoase

Venirea verii,

a stins furtuna ce își calma nervii și simțurile atinse de valurile agitate.

    Iată cum ploaia, îşi cerne albastră, 
    Mii de steluţe, ce-mi bat la fereastră, 
    Ce-apar şi dispar, sclipind către cer, 
    Către suflet şi minte, poem efemer…
    
    Sunt stele, sau umbre, sau lacrimi călii 
    Ce curg prin burlane, cu zecile-n mii, 
    Cântece triste ce se pierd în pustiu, 
    Ecou peste veacuri – un lied timpuriu –
    
    Iată cum ploaia, sub cerul proscris, 
    Sublim sentiment, acut, mi-a transmis, 
    Şi scriu cu panaşul pe foile ude, 
    Sonete-ncurcate din strofele nude...
    
    Încriptând şi mai mult în cuvintele grele, 
    Chiar portretul-poem al vieţilor mele, 
    În al ochiului colţ cu pleoapa curată, 
    Precum o cortină peste lume lăsată…

Pe maluri verzi, în zori de zi,

Dunărea curge lin și dreaptă,

În raze calde de soare vii,

Curge măiastră și înțeleaptă.

În valsul său de ape pure,

Râul cântă blând în adiere,

Prin lunci de flori și izvoare,

În natură, obârșie curgătoare.

Sub cerul vast, în al său zbor,

Vulturul planează mândru,

Peste ape ce curg mereu cu dor,

Dunărea, veșnic mirară-mi gându.

În valurile ei, oglinda-i curată,

A lumii veritabile taine rare. 

În al ei fluviu, viața-i bogată,

Sub cerul liber, fără hotare.

Luna recoltei

Bogată în dăruire

Toamna,culori pastelate pe frunze căzute

călcate de oameni grăbiți

cu timpul ce fuge

din calendar.

Luna, când acum iarna cedează.

Zăpada și viscolul nu mai apar,

Iar razele de soare scânteiază

Și sentimentele de negură dispar.

Februarie își amintește veacul

Când viscolul și gerul domneau.

Zăpada ce acoperea bageacul

Și țurțurii la ferestre înlemneau.

Zăpada ce se așternea pe câmp,

Protecția semănăturilor de toamnă,

Era o slujnică a iernii ca anotimp

Și își ducea solia sa solemnă.

Azi, anotimpul se uită cu îngrijorare,

Că am întâmpinat bucuroși căldura,

Lăsând soarele să ne înconjoare,

Uitând că-n case fumega campadura.

La finele anotimpului de iarnă,

Așteptam primăvara cu nerăbdare,

Ca iarna câmpul să-l deștearnă,

Și luna martie să apară-n calendare.

Natura toată se înviora și înverzea.

Flora încolțea, înfrunzea și poleniza.

Ciripitul păsărilor sunet slobozea,

Iar tânărul anotimp ne armoniza.